Viata dulcica: „La Grande Bellezza“ de Paolo Sorrentino

Un articol de CATALIN OLARU

Daca admitem ca putem vorbi de un public-tinta clar definit chiar si atunci când produsul e un film de festival cu pretentii, atunci, în cazul câstigatorului din 2013 al marelui premiu al Academiei Europene de Film, acesta este format din toti acei spectatori suficient de cine-alfabetizati încât sa fi auzit de Federico Fellini, dar care nutresc în acelasi timp credinta ca filmele trebuie sa fie întotdeauna despre ceva. Pentru criticul Manohla Dargis de la „The New York Times“, de pilda, „La Grande Belleza“ este despre o trezire (a lui Jep Gambardella, personajul principal). Pentru ea, filmul are un spil. Citez: „suntem doar în trecere prin calatoria care e viata asta, asa ca am face mai bine sa ne bucuram la maximum de ea“.
Nu e un caz de intentional fallacy, filmul chiar asa e facut, astfel încât foarte multe scene sa ne faca cu ochiul, adica din ele sa extragem un tâlc, si toate aceste învataminte împreuna sa formeze un adevar mare, preferabil unul în care credem deja. Simplu si la obiect: bucura-te de viata!
Spunea „La dolce vita“ acelasi lucru? Da si nu prea. Spunea niste imagini, multe dintre ele aceleasi (adica le întâlnim si în filmul lui Sorrentino aproape neatinse): pitici, numere de circ, plimbari nocturne prin palate nelocuite, în care spovedaniile se fac pe verticala si nu se stie cui, copii impostori care duc o groaza de adulti de nas, un numar de striptease, o sinucidere inexplicabila si în acelasi timp o tragedie care poate ar fi putut fi prevenita, multi preoti, multe maicute, o adolescenta frumoasa si cu sufletul curat.
De la primii spectatori, cei din 1960, pâna la studentii la film de azi, va fi plecat macar unul acasa cu lectia învatata? Mira-m-as. Nici „Roma“ (care pare sa fi inspirat scena realist-magic-sitcomiana a clinicii de chirurgie estetica), nici „8 ½“, nici „La notte“ al lui Antonioni, citate în filmul lui Sorrentino, nu prea te scoteau la tabla la final. „La Grande Bellezza“ îti baga degetele în ochi cu atât de putina pudoare, încât, daca i l-ai arata unui spectator lipsit de orice forma de busola cinematografica, iar apoi l-ai pune sa vizioneze un film saizecist al lui Fellini si unul de dupa ’90 al lui Dan Pita, mare minune daca n-ar crede ca maestrul a fost românul nostru. În orice caz, daca l-as fi recunoscut pe actorul Valentin Teodosiu (sau pe George Mihaita, sau pe Jojo) într-unul dintre roluri, nu m-ar fi mirat din cale afara.
În mijlocul unei petreceri, dintr-un Colosseum miniatural, iese o fosta vedeta TV, diforma ca monstrul marin din finalul lui „La dolce vita“. Asadar asta e Roma post-berlusconiana… Dansul trenuletului facut la petreceri e cel mai frumos, e de parere Jep. De ce? Pentru ca nu duce nicaieri! „Îi vedeti pe toti oamenii acestia?“, e întrebat Jep de o pereche de petrecareti. „Nu stiu sa faca nimic“. Câta de gaunoasa este deci viata high life-ului roman! Cardinalul Bellucci vorbeste numai si numai despre retete culinare, în timp ce venerabila sora Maria se hraneste doar cu câteva grame de radacini de plante pe zi. Asa e ca v-ati prins cum sta treaba cu Vaticanul?
În timpul petrecerii de ziua lui de nastere, Jep îsi lasa capul pe spate, iar camera îi copiaza miscarea, si toata multimea pestrita de petrecareti e vazuta pe dos. Roma lui Sorrentino e o lume cu fundul în sus, ca sa fie clar pentru toata lumea. Nimic de zis, la fel era si Roma lui Fellini, dar acesta din urma nu avea nimic dintr-un parinte sever, ci îsi descria fauna nocturna cu afectiune si întelegere. Sorrentino se preocupa de personajul lui principal într-un mod din care rezulta destul de clar ca el si ai lui sunt personaje pozitive, adica petrecaretii buni, iar ceilalti, petrecaretii rai, despre care se poate face misto în voie. De la petrecerea fastuoasa de la început, montata ca un videoclip dubstep, durata cadrelor creste, odata cu trezirea despre care scria Dargis (culminând cu genericul final), protagonistul dedicându-se metodic contemplarii semidemiurgice a lumii înconjuratoare, una din care fac parte foarte multe maicute si foarte multi copii. Altfel, ca în cazul oricarui alt erou care se respecta, traseul lui Jep e jalonat de o serie de victorii. Sigur ca adversarii lui n-au nicio sansa. Doar el e inteligent, doar el e spiritual, ceilalti (artista închipuita, marxista de sueta, cardinalul mâncau) ramân cu gura cascata si pleaca ochii, rusinati.
Si totusi, exista cel putin un capitol la care filmul lui Sorrentino iese câstigator: l-am vazut si l-am revazut de suficiente ori cât sa fiu absolut sigur, „La dolce vita“ n-are nicio girafa si, daca tin bine minte, duce lipsa si de pasari flamingo.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper