To Be or… Ange ou démon?

Un articol de MIHNEA RUDOIU

Consideratii despre George Smith Patton Jr.

Ce e de facut când una din cerintele vietii spirituale, disolutia factorului individual, interfereaza cu trasatura exceptionala, anomalia si unicul? Când individul este fidel trup si suflet ideii de autoritate, dar personalitatea lui e maruntita în masinaria acesteia? Când ierarhia pe care o slujeste pretinde supunere, când el însusi o pretinde altora, si descopera ca, supunându-se, se dizolva pe de-a-ntregul în functia pe care e chemat sa o îndeplineasca si în afara careia nu înseamna nimic?
Un raspuns la aceasta întrebare a formulat George Smith Patton Jr.
Poate fi gasit rasfoind orice capitol al vietii sale.
George Smith Patton Jr.
Pe stat, a fost un general ca oricare altul, din America si de aiurea, de ieri si de azi, care-a trait, a facut si el, ca toti ceilalti, ce-a putut si cât l-a dus capul si dup-aia a murit. Ce l-a deosebit si înca-l mai deosebeste de cohortele de generali, din America si de aiurea, de ieri si de azi, este ca a ramas în istoria pe care a vrut neaparat si a si stiut sa o modeleze.
În istoria adevarata, nu cea scrisa de, cu si pentru tiriplici.
Evident, când îti propui un asemenea obiectiv, indicat este sa cunosti ce trebuie sa faci. Patton stie. Înainte de toate, omul, ca sa poata framânta cândva istoria în propriile mâini, „trebuie sa-si (re)cunoasca destinul, altfel e pierdut. Prin asta vreau sa spun ca o data, de doua ori, maxim de trei ori, soarta îl va ajunge din urma si-l va bate pe umar. Daca are imaginatie, el se va întoarce si soarta îi va arata ce drum sa urmeze. Iar daca va avea si guts, va urma acea cale.“
Calea, destinul, drumul catre istorie. Patton n-are dubii. Stie ca destinul asteapta sa-l bata pe umar. Ca unul ce crede cu putere în reîncarnare si pretinde ca a fost prezent la toate marile batalii ale lumii, stie asta din nenumaratele vieti anterioare pe care le-a trait.

Daca nu eu, atunci unde? Daca nu acum, atunci cine?
Si, mai ales, de ce nu?
Se naste – sau renaste? – la 11 noiembrie 1885. De asta data, are temele facute. Porneste în noua viata hotarât sa ramâna în istoria pe care Thomas Carlyle o vedea ca pe o chintesenta a biografiilor marilor oameni, ca pe o suma a vietii unice a oamenilor exceptionali care au dat un sens si o directie omenirii. Motivul? Doar asemenea vieti conteaza, ele singure sunt creatoare, fecunde si inspiratoare. Si asta într-o lume în care ori comanzi, ori te supui. Tertium non datur. Patton e încredintat ca s-a nascut pentru a comanda. Nu de dragul de a comanda si a se fuduli, ci pentru ca poseda ceea ce Ortega y Gasset numeste „dreptul deplin“ prin care „recunoastem (o persoana) pentru o astfel de functie“: impune respect. Nu respectul formal, bineînteles. Acesta este impus, nu se impune de la sine. Patton impune respectul natural al meritocratiei. Pentru ca, sa-i dam cuvântul aceluiasi y Gasset, „a te supune nu înseamna a îndura – a îndura înseamna a te degrada –, ci, dimpotriva, a stima pe cel care comanda si a-l urma, solidarizându-te cu el, plasându-te cu fervoare sub stindardul sau“.
Dificil, totusi, sa te solidarizezi cu stilul si persoana lui Patton. Caracterul sau numai armonios nu este. Iubeste disciplina. Dar, mai ales, la altii. Considera individualitatea a bunch of crap. Dar el însusi se manifesta ca o asemenea individualitate dezgustatoare. E militar pâna în maduva oaselor, dar nu se sinchiseste de formalitati. Nu se sinchiseste nici de ordine, daca acestea contravin propriei viziuni. Discursul sau e neacademic si împanat cu trivialitati, dar putin îi pasa daca place sau nu. Important e ca mesajul sa-si faca efectul si el e convins de asta. Iar daca el e convins, restul nu mai conteaza.
Obisnuiste sa se „gratuleze“ în fata soldatilor drept „Son-Of-a-Fucking-Bitch Patton“. Celebrul discurs din 5 iunie 1944, rostit în fata Armatei a Treia, pe care o va conduce spre legenda, îl încheie astfel: „Puteti fi recunoscatori ca, peste douazeci de ani, când veti sta în fata semineului cu nepotul pe genunchi si el va va întreba ce-ati facut în al Doilea Razboi Mondial, nu va trebui sa tusiti, sa-l mutati pe celalalt genunchi si sa ziceti: «Well, your Granddaddy shoveled shit in Louisiana». Nu, domnilor, îl veti privi în ochi si-i veti spune: «Son, your Granddaddy rode with the Great Third Army and a Son-of-a-Goddamned-Bitch named Georgie Patton».
Asta e generalul George Patton. Vorbeste mult. Nu-l intereseaza fineturile lingvistice. Nu în public. Vorbeste ce gândeste. Si ce crede. Caci crede în ceea ce gândeste. N-are nimic de ascuns. Diplomatia nu e de el. Recunoaste. Ce-i în gura si-n capusa. Putin îi pasa. Îi replica generalului Bedell Smith, când acesta-i reproseaza ca principalul sau inamic e gura lui mare: „Bedell, ma cunosti. Nu stiu nimic despre politica. Nu am ambitii politice. Tot ce vreau este sa conduc o armata într-o batalie.“
Îl admira pe Napoleon. Nu doar ca-l admira. Îl citeste din scoarta-n scoarta. În original. Si nu numai pe Napoleon. Pe Cezar, pe Tucidide, pe Machiavelli, citeste toti istoricii antici. Scrie si poezii. În intimitatea creatiei, limbajul sau capata o profunzime aparte, poezia de douazeci si patru de strofe, „Through a Glass, Darkly“ – unde reia teza sa de suflet, reîncarnarea –, dovedind cu prisosinta acest fapt.
Patton e detestat de soldati si urât de ofiteri. Dar respectat. Au încredere în el. Nu-i va parasi. Simt asta. Exista o legatura strânsa între ei si comandantul lor. Onoarea si datoria. În plus, are ceva ce nici Omar Bradley, adjunctul sau, cu toata gentiletea si curtoazia, nu reuseste sa obtina: carisma. Cu ea îsi seduce si însufleteste auditoriul. Nimeni nu-i poate nega acel talent care-i face pe ceilalti sa fie de partea sa si sa-l urmeze, desi nu-l plac neaparat. Patton nu urmareste sa fie popular. Nu glumeste, ca Eisenhower, pe seama propriei persoane. Nu-l intereseaza nici adulatia servila a subordonatilor. N-are nevoie de ea. Fiindca nu priveste niciodata în jos. Dar stie sa mobilizeze soldatii, vorbeste pe limba lor si o face în mod cinstit si sincer. Ei stiu ca cel care-i comanda este unul de-al lor. Ca nu-i abureste. Stiu ca fiecare cuvânt pe care-l spune e adevarat. Nu e soldat care sa nu-l ia în serios când, înaintea invaziei din Sicilia, le atrage atentia sa-i omoare pe toti inamicii care, vazându-se încoltiti, vor dori sa se predea. „Oh, no! That bastard will die! You will kill him. Stick him between the third and fourth ribs.“
Fara mila fata de inamic. O morala cinica, dar cu consecinte benefice. Armata lui se bucura de succes. Cele mai putine pierderi pentru trupele proprii si cele mai mari pagube produse inamicului. E cel mai temut general printre ofiterii Axei. Hitler îl numeste „acel cowboy-general zarghit“, Jodl, „un Guderian american…care-si asuma mari riscuri si obtine mari câstiguri“, iar Rommel, autorul celei „mai uimitoare realizari în razboiul mobil“.
Patton nu se mira. Si-a dorit sa participe la un asemenea razboi toata viata. Pentru asta s-a nascut. Sa fie acolo. Sa-si împlineasca destinul. Mai degraba, se întristeaza. Într-o zi, razboiul se va termina si… atunci ce va face ? Din fericire, razboiul e în plina desfasurare si-l asteapta înca multe de facut. De aceea, îndata ce ajunge în Tunisia, nu sta o clipa. Tot timpul e pe teren. Da dispozitii clare. Toata lumea poarta jambiere, casca si cravata, va avea tinuta aranjata si pantofii lustruiti. Inclusiv medicii care opereaza. Program strict. Disciplina. Nu tolereaza insubordonarea. Sau, mai grav, lasitatea. Sustragerea de la datorie. Asa ceva e inimaginabil. Poporul american dispretuieste lasii si iubeste învingatorii. Iar învingatorilor nu le este frica de lupta. Ei au mândrie. Au onoare. Au curaj. Au guts.
Acest guts, folosit singur sau în diverse combinatii, este o constanta a discursurilor sale. Îl foloseste atât de des, încât ajunge sa fie poreclit „Old-blood-and-guts“. Nu-l deranjeaza. Principalul e ca soldatii sa priceapa ca onoarea, mândria, demnitatea sunt goale daca nu au guts. Militarii adevarati au întotdeauna guts.
În camera lui, mereu cu câte o carte. Îsi scrie memoriile, trimite scrisori si citeste. Biblia sau din clasici. Aceiasi clasici. Si, nu în ultimul rând, pe Rommel. Vulpea desertului. Caci va veni vremea confruntarii si trebuie sa stie neaparat cum gândeste.
Clipa soseste. Batalia de la El Guettar. Martie-aprilie 1943. Americanii înving pentru prima oara panzerele germane ale Afrika Korps. Da, dar Rommel era în Germania! Patton e dezamagit. N-a fost o victorie completa, nu a luptat împotriva celui pe care îl considera egalul sau. Succesele militare din Africa îi aduc, totusi, o rasplata: conducerea Armatei a Saptea.
Urmeaza ofensiva din Sicilia. Cucereste Palermo si Messina. Treburile merg excelent. Însa 70 de prizonieri, italieni si germani deopotriva, sunt omorâti în masacrul de la Biscari. Bradley e oripilat. Patton, nici cât negru sub unghie. Ce atâta tevatura? Razboiul nu înseamna cavalerism si bune maniere. Sa se spuna ca sunt exagerari, sugereaza. „Oricum, sunt morti, nu se mai poate face nimic.“ Aici nu mai e ca Rommel.
Dar succesele si gloria nu-s pavate doar cu roze. Un incident e mai aproape ca oricând sa-l scoata din cartile de istorie. Într-un spital, un soldat. Fara rani, fara nimic. Pare teafar si nevatamat. Ce cauti aici? Nu mai suport razboiul, se smiorcaie Charles H. Kuhl. Plânge. Patton are o cadere nervoasa. Ridica mâna si-l palmuieste. Un las. Iesi afara! Înapoi pe front! Prefacutule! You, gutless bastard!
Ike, fostul subaltern si prieten, devenit comandant al Fortelor Aliate în Europa, îi trimite o scrisoare. Îi va cere scuze atât soldatului palmuit, cât si medicilor si infirmierelor si tuturor celor prezenti în ziua incidentului. Patton se supune. Dar afacerea scapa în media si se fac presiuni, atât în presa, cât si dinspre Congres, sa demisioneze. Eisenhower refuza categoric. Si are de ce. E sprijinit de seful armatei, generalul George Marshall, si de secretarul Apararii, Henry Stimson. Niciunul nu se poate dispensa de Patton.
Ramâne în armata, dar va fi marginalizat. Bradley, care i-a fost aproape întotdeauna subordonat, îl înlocuieste, iar el, în loc sa fie numit la comanda trupelor americane cu misiunea de a debarca în Normandia, cum se astepta, e folosit ca momeala pentru nemti, încredintându-i-se conducerea „virtuala“ a armatei aliate care va ataca Franta dinspre Calais.
Surpriza e realizata. Nemtii sunt pacaliti. Dar el e la pamânt. Distrus. Se plânge, e disperat: „O lume întreaga la razboi si eu sunt lasat pe dinafara? Dumnezeu nu va permite sa se întâmple una ca asta! Mi se va îngadui sa-mi împlinesc destinul!“
Dumnezeu nu va tolera o asemenea nedreptate. Generalul Patton stie mai bine ca oricine asta. Este credincios. Citeste Biblia în fiecare zi. Cunoaste Psalmii pe dinafara. Ori de câte ori are ocazia, citeaza din Psalmi. Si nu de parada. Chiar crede. Repeta versetele din „Psalmul 63“, favoritele sale: „Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta ma sprijina. Dar cei ce cauta sa-mi ia viata, se vor duce în adâncimile pamântului; vor fi dati prada sabiei, vor fi prada sacalilor.“
Daca nu vor sa ajunga prada sacalilor si sa-i ia viata, atunci sa-l trimita înapoi la razboi, unde îi este locul. Da, iubeste razboiul cu pasiune, asa cum alti generali iubesc birocratia cu pasiune. Vrea sa fie pe teren, asa cum altii vor sa sada pe un scaun. Vrea sa fie în transee, acoperit de praf, asa cum altii vor sa fie în birou, îngropati în hârtii. Vrea sa demonstreze ca e un maestru al strategiei de razboi, asa cum altii viseaza sa ajunga mari maestri ai virgulei si exprimarilor de lemn, pompoase.
În fata unui câmp de lupta pârjolit, cu tancuri în flacari, cadavre carbonizate si soldati mutilati, este cuprins de extazul unui pictor în fata unei capodopere. Razboiul este o arta, iar el este artistul care-l practica cu maiestria specifica geniului. De aceea nu trebuie trimis acasa. Pentru c-ar fi o aburditate. Locul sau e în linia întâi. Pe front. Cât mai rapid. Are tot ce-i trebuie pentru asta. Si înca ceva: chemarea. Nu e un oarecare general de carton. Bravura lui nu e o figura de stil. Bradley însusi recunoaste: „Exista o diferenta între noi, Georgie. Eu fac treaba asta srazboiult pentru ca am fost antrenat sa o fac. Tu o faci pentru ca îti place.“
Nu se însala. Unii se antreneaza sa fie, altii sunt, pur si simplu. Eterna diferenta dintre artizan si geniu. Dar ambii ajung mari. Si ajung pe merit. Iar altii ramân mici, oricât de mari ar fi. Ba cu cât ajung mai mari, cu atât devin mai mici.
Iar când pleaca, parca nici n-au fost. Pleava. Puf de papadie. E tot ce lasa în urma. Sufli în urma lor si, dupa ce stergi praful, ramâne neantul. Pe care îl merita cu vârf si îndesat.
Patton se roaga, se roaga, se roaga. Si minunea se petrece. Se înfiinteaza Armata a Treia si el primeste comanda. Tine faimosul discurs si pleaca la razboi. E predestinat sa faca lucruri marete. O stie mai bine ca oricine. Zdrobeste contraatacul panzerelor germane la Arracourt, elibereaza orasul Metz, obtine stralucita victorie din Batalia de pe Bulge (my biggest battle, cum o va numi) si înainteaza de la Rin pâna la Elba într-un ritm mai rapid decât orice alta armata în istorie. În 281 de zile, trece 24 de râuri importante, captureaza o suprafata echivalenta României din teritoriul inamic si un numar de aproape doua milioane de soldati inamici (morti, raniti sau prizonieri), adica de sase ori numarul soldatilor Armatei a Treia. Este oprit sa înainteze pâna la Praga de catre Eisenhower, la presiunea sovieticilor.
Germania capituleaza. E avansat general de patru stele si facut guvernator militar al Bavariei. El, însa, nu doreste asta. Vrea o functie de comanda în teatrul de operatii din Pacific. E refuzat. Turbeaza. Îsi da-n petec. Sustine raspicat ca Uniunea Sovietica – pe care-o detesta – va înceta sa fie un aliat, asa c-ar fi bine sa o tratam de pe acum ca pe un inamic. S-o alungam din Estul si Centrul Europei!
Înca o data, renumele de moara-stricata si comportamentul iresponsabil (dupa canoanele diplomatiei) îl ajung din urma. Si, ca de obicei, putin îi pasa. E printre putinii care nu se teme sa descrie armata sovietica exact cum este: slaba, prost aprovizionata si vulnerabila. Machiavelli ar recomanda exploatarea acestei slabiciuni. Se plânge subsecretarului de la Departamentul Apararii, Robert Patterson: „Demobilizarea Armatei a Treia va crea un vacuum ce va fi în folosul sovieticilor, pâna la urma“. Îl implora: „Sa ne pastram bocancii lustruiti, baionetele ascutite si sa prezentam sovieticilor o imagine de forta. E singurul limbaj pe care-l înteleg.“ Patterson ezita. Si ce sa faca dupa aceea? Simplu. „Îi aratam Armatei Rosii care e granita si îi dam un timp limita sa se întoarca. Apoi îi avertizam ca, daca nu vor proceda întocmai, vom avea noi grija sa o faca.“
Alta ar fi fost istoria, dar nu se va întâmpla asta. E tot mai dezamagit, iar declaratiile sale devin tot mai iresponsabile. Merge pâna-ntr-acolo încât compara situatia din acele zile a unui nazist cu aceea a unui membru al Partidului Democrat din SUA. E schimbat din functie si transferat la comanda Armatei a 15-a, care întocmea istoria razboiului. Umilinta. Câteva luni mai târziu, la 21 decembrie 1945, moare în urma unui accident stupid de masina.
Dar el murise deja din clipa în care întelesese ca nu va mai apuca alt razboi.
În loc de încheiere
Printr-o întâmplare, am vazut filmul „Patton“. Acel „epic film de razboi pe care Hollywood-ul întotdeauna a intentionat sa-l faca, but never had the guts to do before“, cum ironic titra Vincent Canby, criticul lui „New York Times“, dupa premiera din 1970.
Filmul, antologic. Secventa de început, cu Patton în fata unui imens steag american rostind faimosul discurs, de asemenea, antologica. George S. Scott, în rolul generalului, a devenit un fel de Amza Pellea al Americii. A primit un Oscar pentru performanta aceasta. L-a refuzat. Primul actor care a refuzat vreodata un Oscar. Ca si Patton, nu se prapadea dupa recunoasterea oficiala a valorii. Nu în panglici, hârtii si poze de budoar sta valoarea unui om. E vorba de altceva. Mai subtil. Care nu e vizibil cu ochiul liber. Si care nu va fi niciodata vizibil, daca nu ai guts.
Dar multi stie, putini pricepe.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper