Tamara

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmânt –
Stam singur in cavou… si era vânt…
Si scârtiiau coroanele de plumb.

Desigur, nu trebuie sa spun cine este autorul versurilor de mai sus, care reprezinta prima strofa a capodoperei bacoviene, „Plumb“, pentru ca poezia se (mai) invata, sper, in scoala româneasca. In schimb,  cei mai tineri dintre cititorii „Culturii“, probabil ca, nu stiu cine a fost, in Cultura româna „tovarasa Tamara”. Ea era o cu totul alta persoana decât celebra „matusa Tamara?, al carei nume i-a fost atârnat, ca o tinichea, chinuitului domn Adrian Nastase. Tovarasa Tamara era, evident, sotia unui general de militie, Virgiliu Dobrin, care a ajuns sa primeasca acest grad, mai degraba, pe spesele sotiei, decât pe ale lui. Tamara a devenit angajat al Sigurantei Statului in 1947, dupa ce intrase in PMR (adica, numele de atunci al Partidului Comunist), inca din 1946. Suspectata de furt, iese din sistemul direct de represiune si intra in invatamântul superior (era absolventa de Psihologie), cu evidentele proptele politice necesare. Preda, mai intâi, la Universitate, apoi, pentru o vreme, la Institutul „Nicolae Grigorescu“, si se intoarce la Universitate, ca prorector, in 1965. Intre timp, se implicase, in perioada 1956-1958, in reprimarea directa a studentilor care participasera la miscarile anticomuniste din acei ani, concomitent cu miscarea budapestana si cu valul de sperante care a insotit momentul retragerii trupelor de ocupatie sovietice din România. Insa, celebritatea si-a obtinut-o, dincolo de numeroase alte functii politice primite in organismele partidului, ca vicepresedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, in 1971, functie pe care a detinut-o pâna in 22 decembrie 1989, când a fugit din biroul sau de la etajul doi al, inca, pe atunci, Casei Scânteii, fara a se mai intoarce, vreodata.
Foarte pe scurt vorbind, tovarasa Tamara a fost o figura sinistra a CCES-ului – numita, cu binecunoscuta-i bascalie, de catre Iulian Antonescu, „femeia cu trei nume? (semna, intotdeauna, cu ambele prenume, Tamara Maria) -, si care a facut un cuplu minunat spre binele dictaturii, in slujba ramolitei Suzana Gâdea, cu Mihai Dulea. Dulea sugruma literatura si cinematografia, Tamara se ocupa de muzee si patrimoniu. Doua slugi desavârsite si care, pâna in ultima clipa, alaturi de Ion Traian Stefanescu, Emilia Sonea, Ion Ardeleanu ejusdem farinae, au stat alaturi de Ceausesti, Dulea si Tamara au fost adevarati calai ai culturii române, in ultimele doua decenii ale dictaturii. Pâna si Ion Iliescu, pe vremea când era directorul Editurii Tehnice, a avut de-a face cu ingustimea mintii si slugarnicia lui Dulea. Cât despre Tamara, era aproape imposibil sa ii faci pe plac. Trebuia sa o iei cu binisorul, sa o intrebi pe sefa de cabinet in ce toane e si sa stai smirna in fata ei, daca iti facea onoarea sa te primeasca in birou.
Tamara avea idei. Nu erau ale ei. Le pescuia din norul gândirii geniale a Tovarasului, incercând sa intuiasca ce se mai nastea in creierul Eroului Neamului. La un moment dat, Tamara a ajuns la concluzia ca e necesar sa se puna muzeele sub control. Erau prea multe si, din cauza asta, greu de controlat. Daca se mai desfiintau din ele, pe de o parte, se obtinea o reducere a functiilor de conducere (asta nu era mare lucru, fiind doar o masura de fatada, de felul celor luate de Guvernul Boc, in 2009 – 2010, prin desfiintarea inutila a unor institutii care nici macar nu consumau bani de la buget) si, pe de alta parte, se intarea controlul ideologic asupra institutiilor muzeale, instituindu-se (pe baza retetei KGB-iste) teama generalizata pentru pierderea locului de munca. Iulian Antonescu a propus, atunci, solutia comasarii unor institutii, prin crearea unor „complexe muzeale judetene“, ca fiind raul cel mai mic dintre cele avute in vedere (si care ar fi mers pâna la desfiintarea si inchiderea unor muzee). Din pacate, unele dintre muzeele judetene au ramas, si astazi, „complexe muzeale“, dar asta este alta problema; este un adevarat „complex“ al muzeografiei noastre.
Ideea comasarii unor muzee nu era noua. Cu doar câtiva ani mai devreme, Muzeul de Arta Populara al R.S.R. (mostenitorul de jure si de facto al Muzeului de Etnografie, de Arta Nationala, Arta Decorativa si Arta Industriala, asa cum acesta fusese infiintat in 1906) fusese comasat cu Muzeul Satului, fiind creata strutocamila Muzeul Satului si de Arta Populara al R.S.R.. Au existat multi decidenti politici care, in diferite regimuri, s-au impiedicat de aceste doua muzee. Primul dintre cele doua muzee, cel creat in 1906, a fost imaginat de Alexandru Tzigara-Samurcas, celalalt, in aer liber, a fost infiintat in 1936, de Dimitrie Gusti. De la bun inceput, au fost proiectate drept muzee diferite. Nici unul dintre mentorii sai – oameni absolut remarcabili ai culturii nationale – nu s-a gândit, vreodata, sa „lipeasca“ cele doua muzee, pentru ca ele au fost constituite pe profiluri diferite si, evident, complementare. Cele doua principate extracarpatice, Moldova si Tara Româneasca, au pus bazele primelor lor muzee, ca muzee nationale, in 1834. La Iasi, acesta a fost infiintat in ziua de 4 februarie, iar la Bucuresti, in 3 noiembrie. Muzeele din cele doua foste capitale ale Principatelor sunt mostenitoarele acestor doua institutii muzeale. Din ele s-au desprins multe dintre muzeele existente azi, la Bucuresti si la Iasi. In orice caz, procesul nu a fost invers. Aceste prime muzee nu s-au infiintat prin unificarea unor muzee preexistente, ci ele au fost generatoare ale unor alte muzee. Oarecum, putem spune acelasi lucru si despre primul muzeu transilvan, Muzeul Brukenthal, vizitabil din 20 februarie 1817. Toate aceste muzee au fost generatoare ale unor alte muzee si nu au incercat, nici un moment, sa isi anexeze alte realizari…. pâna la adoptarea unor decizii politice.
Am crezut, ca toti colegii mei, din muzeele bucurestene, ca epoca unificarilor decise arbitrar, a apus. M-am inselat. Dovada, faptul ca cineva s-a putut gândi la o noua desfiintare a „Muzeului de la Sosea? (cum era alintat, acum un secol, pe atunci, tânarul muzeu asezat pe locul fostei Monetarii a Statului), a picat asupra capetelor noastre precum sarcofagul de plumb aruncat asupra centralei nucleare de la Cernobâl. De aici, si gândul meu la versurile bacoviene.
Ideea ca un spatiu central, lânga Piata Victoriei, asa cum este cel pe care se afla Muzeul National de Istorie Naturala „Grigore Antipa“ ar putea sa ramâna… nefolosit, este una datatoare de fiori pentru oamenii cu bani si cu idei. Imi aduc aminte ca, deja, in 2004, exista ideea construirii unui bloc turn, de vreo 20 si ceva de etaje, asezat, de-a dreptul, peste sediul Muzeului „Antipa“. Toata lumea stie ca venerabilul muzeu, a carui constructie a inceput in 1893, duce lipsa de spatii pentru depozite si expozitii temporare, ca si pentru laboratoare si activitati cu publicul. Chiar si expozitia permanenta este inghesuita, in pofida recentei reorganizari a muzeului. Asadar, orice idee de „extindere“, nu putea fi decât binevenita; muzeul primea, pe gratis, un spatiu care ii dubla (in cel mai bun caz) suprafata, iar investitorul se alegea cu un spatiu pentru birouri de vreo 20 de ori mai mare. Cam acesta era calculul. Asta se intâmpla prin 2004…

Un comentariu pentru “Tamara”

  1. ianuarie 20, 2014 la 3:44 pm

    Toti speram ca matusa a murit / si nu a mai lasat nicio mostenire la cultura

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper