Tamara (II)

Ei, dar din 2004 încoace, au fost mai multi cei care au jinduit la frumoasa curte a Muzeului de Istorie Naturalã din Bucuresti. Iar tertipurile prin care acestia au încercat sã punã mâna pe teren au fost pline de imaginatie. Cel mai recent, s-a încercat o „alipire“ a terenului ocupat de Muzeul National al Tranului Român, la cel al Muzeului „Antipa“, cu pretextul cã, în acest fel, s-ar rezolva problema nevoii de spatiu a muzeului înfiintat de marele naturalist. Cã acest lucru ar fi urmat sã se facã prin omorârea caprei vecinului, asta nu mai conta, pentru cã, oricum, nu era decât un pretext. Initiatorii proiectului de hotãrâre a Guvernului, care urma sã treacã întregul imobil al Muzeului Tãranului în administrarea Muzeului „Antipa“ si, concomitent, sã scoatã aceastã din urmã institutie din subordinea Ministerului Culturii, trecând-o în cea a Ministerului Mediului, nu aveau în vedere, în mod real, rezolvarea problemelor vreunui muzeu, pentru cã nu despre interesul culturii nationale era vorba aici. În schimb, o suprafatã de vreo 20.000 m2, în buricul târgului, îsi vedea amenintatã destinatia explicit culturalã, în beneficiul uneia necunoscute. Trecem peste faptul cã proiectul de hotãrâre, atunci când a fost inclus pe lista sedintei Guvernului, din 18 decembrie 2013, nu avea avizele necesare de la ministerele avizatoare, nu trecuse prin procedura de anuntare pe pagina de internet a Ministerului Mediului, ca minister initiator, dupã cum cere legea, si nici nu avea vreun aviz prealabil din partea Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor (o altã cerintã a legislatiei în vigoare). În fapt, Muzeul Tãranului Român urma sã fie desfiintat, prin contopirea lui institutionalã cu Muzeul Satului, asa cum se întâmplase si în 1978. În acest mod simplu, sub conducerea înteleaptã a Ministerului Mediului, ar fi rãmas suficient spatiu de manevrã pentru ridicarea unor constructii între cele douã vechi muzee vecine. În plus, pentru a da o imagine completã asupra ignorantei unor oameni care, probabil, nu au mai vizitat un muzeu de pe vremea când erau pionieri, proiectul de hotãrâre prevedea ca Muzeul Tãranului sã îsi încheie operatiunile de mutare din sediul sãu în cel al Muzeului Satului în numai 90 de zile… Desigur, integritatea si protejarea patrimoniului nu erau luate în calcul.
Ceea ce initiatorii acestui ciudat proiect de act normativ nu au avut în vedere a fost, în primul rând, faptul cã întreaga zonã, strict geografic vorbind, reprezintã spatiu de protectie a unor monumente istorice de categorie A si cã, în consecintã, este extrem de greu sã construiesti ceva acolo, pentru cã ar fi nevoie de un aviz favorabil din partea Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice. Sincer vorbind, nu stiu care ar fi specialistii gata sã îsi riste prestigiul profesional pentru a semna un asemenea aviz si nici nu cred cã ar fi multi cei care si-ar risca întreaga carierã politicã pentru ca, în calitate de ministri ai Culturii, sã încerce fortarea obtinerii unui asemenea aviz. În altã ordine de idei (si, la drept vorbind, cred cã aceasta a fost lectia cea mai importantã pe care – sper – initiatorii acestei miscãri demne de gândirea Tamarei, ar fi trebuit sã o înteleagã), în momentul în care intentia proiectului de hotãrârea a Guvernului a fost fãcutã publicã, a apãrut un val de solidaritate la care urmasii întru anti-culturã ai Tamarei nu se gândiserã.
În primul rând, conducerile muzeelor implicate (Muzeul Tãranului, care urma sã se mute, cu patrimoniu si specialisti, în Muzeul Satului, si Muzeul „Antipa“, care, chipurile, urma sã se extindã în curtea vecinului sãu de la nord) au dovedit o perfectã solidaritate profesionalã, în pofida micilor încercãri de a fi instigate unul împotriva celorlalte. Fiecare îsi cunoaste problemele, dar fiecare stie cã nu desfiintarea si reorganizarea aberantã a institutiilor este solutia corectã. Evident, nici Muzeul Satului, care abia a terminat rearanjarea depozitelor, dupã plecarea Ministerului Culturii din sediul institutiei muzeale, nu avea vreun un motiv de încântare. Un patrimoniu aproape dublu fatã de cel din muzeul de pe malul Lacului Herãstrãu nu ar fi putut decât sã provoace o degringoladã totalã în administrarea muzeului. De fapt, pentru gãzduirea Muzeului National al Tãranului Român ar fi trebuit construite încã vreo douã mari clãdiri pe la Arcul de Triumf. Când? Cum? Cu ce bani?
În al doilea rând, întreaga conducere a Ministerului Culturii (ministrul Gigel Sorinel Stirbu, secretarii de stat Radu Boroianu si Cristian Vasile Petcu, precum si subsecretarul de stat Irina Cajal Marin) s-a situat de partea institutiilor pe care ministerul le pãstoreste, dincolo de orice discutii politice. Pe demnitarii din alte autoritãti centrale, care au sprijinit, dupã puteri, blocarea acestei initiative nu îi mai mentionez aici, pentru cã stiu cã îsi doresc sã rãmânã anonimi. În al treilea rând, numãrul si calitatea personalitãtilor culturale ale tãrii care au reactionat rapid (între ei, cam toti fostii ministri ai Culturii si multi dintre fostii secretari de stat), sanctionând initiativa de desfiintare a Muzeului înfiintat de Tzigara-Samurcas, au fost impresionante. Oameni care nu se simpatizeazã reciproc – si care se combat prin revistele (alea care au mai rãmas) culturale ale tãrii – au lãsat deoparte disputele întrei ei si si-au anuntat opozitia fermã fatã de intentia în cauzã. Cât despre cei care, colegi de breaslã sau simpli iubitori ai muzeelor – mai ales, ai Muzeului Tãranului, care era direct vizat de desfiintare si de o a doua plecare în bejenie, în istoria sa centenarã –, au venit sã protesteze în stradã (fiind, amabil, legitimati de jandarmi) si au trimis sute de mesaje de protest prin internet, ar fi imposibil sã ne referim la numãrul lor. Din fericire, întreaga „operatiune“ ce pregãtea aceste grotesti miscãri institutionale a durat, cu tot cu partea vizibilã a pregãtirii sale si cu ultimele ecouri din presã, doar 10 zile. Tocmai de aceea, am primit foarte multe mesaje de solidaritate dupã ce premierul a anuntat cã renuntã la sustinerea ideii. Multe dintre acestea au venit de la organizatiile de profil internationale. Probabil cã, dacã initiativa demnã de urmasii Tamarei ar fi continuat, protestele publice ar fi ajuns ca si cele, aproape, cotidiene, în legãturã cu proiectul minier de la Rosia Montanã, iar prestigiul cultural al României în lume ar fi scãzut drastic. S-a dovedit cã a te juca, în acest mod, cu institutiile culturale fundamentale ale tãrii este un joc periculos. Pe de altã parte, reactia masivã si hotãrâtã în favoarea muzeelor este un motiv de mândrie (între atâtea motive de rusine), pentru români, cã au înteles sã îsi apere patrimoniul, împotriva unor decidenti iresponsabili.
Acest sentiment de solidaritate, dincolo de convingeri politice si religioase, a fost singurul reconfortant pe care noi toti, cei din muzeele implicate, l-am simtit în zilele dinainte de Crãciunul anului 2013. A fost partea bunã si cea vizibilã a aisbergului. Partea proastã si, încã, ascunsã este legatã de faptul cã, în realitate, acest proiect de hotãrâre a fost mosit încã din luna iunie a anului trecut si cã numai o întâmplare a fãcut sã ne rãmânã – nouã, celor din muzeele afectate – ceva mai mult timp pentru organizarea rezistentei, aflând, din vreme, ce ni se pregãteste. Cu alte cuvinte, asemenea extrem de neplãcute surprize pot apãrea si în viitor, pentru cã nu am garantia cã guvernantii învatã din greseli. Si, în loc sã ne vedem de proiectele noastre, pentru atragerea de fonduri europene (pentru cã nu prea avem a ne bizui mult pe bugetul de stat), suntem nevoiti sã ne pierdem vremea pentru a arunca sarcofagul de plumb cãzut peste capetele noastre, din înaltul incompetentei administrative.
Aferim, Tamara, încã n-ai murit!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper