Sarbatoarea scurtmetrajului

Un articol de IOAN LAZAR

De mai multi ani, marile cinematografii cultiva programe diversificate de încurajare a tinerilor autori, oferindu-le sansa de a se afirma prin scurtmetraje în cadrul unor activitati specializate. Astfel au aparut manifestari consacrate exclusiv genului scurt, dar si sectiuni impunatoare în cadrul unor festivaluri de anvergura, precum Cannes-ul. La Short Film Corner pot fi vazute sute si sute de productii de scoala din toata lumea. Absolventii de regie îsi trimit creatiile la preselectia pentru Cinéfondation, de pilda, o initiativa inspirata, datorata presedintelui Cannes-ului, Gilles Jacob. I se adauga acesteia Atelierul, cu invitatii gazduiti la Paris, dar si pe Coasta de Azur, alesi sa-si pregateasca noile proiecte. Cannes-ul are si o sectiune competitiva, care ia în calcul scurt metrajele.
În 2013, presedintele juriului a fost Jane Campion, cunoscuta realizatoare australiana, autoarea unui film memorabil, „Pianul“. Tot în 2013, cinematografia româneasca a avut succesul cel mai reliefant la Cannes printr-un scurtmetraj, „În acvariu“ de Tudor Cristian Jurgiu (Premiul al III-lea la Cinéfondation), autorul acestuia având sa debuteze în lungmetraj, nu peste multe saptamâni, cu „Câinele japonez“.
Ne-am îngaduit aceasta intrare în subiect cu gândul de a ajunge la momentul când putem consemna si la noi o revigorare a genului. A crescut numarul lucrarilor de acest fel, iar câteva festivaluri (Next, Cinemaiubit, Hyperion) si-au gasit profilul pe acest spatiu concentrat, propriu videoclipurilor, scurt si mediumetrajelor, ca si filmelor de scoala.
Nu este de mirare ca în tara unde s-a nascut cinematograful, Franta, a aparut o Zi a scurtmetrajului, fixata pe 21 decembrie. În 2013, la cumpana anilor. Cea mai scurta zi cinematografica a ajuns, iata, la a treia editie. În jur de 250 de filme s-au înscris spre a fi proiectate pe ecranele pariziene, în locuri anume amenajate, dar si în lumea întreaga, prin preocuparea institutelor franceze. Ele poarta semnaturi din toate generatiile, cu preponderenta ale celor mai tineri, fie ei studenti sau proaspeti licentiati în cinematografie, fie pur si simplu amatori, interesati de noile evolutii ale audiovizualului în varianta scurta. Pe acest urias si generos campus al ecranului, întâlnim, însa, si titluri ce marcheaza istoria genului. Nu întâmplator, organizatorii editiei 2013 au plasat la loc de cinste scurtmetrajele premiate în mai la Cannes. Le-am revazut cu placere, în totalitate, dintr-un unghi privilegiat, atestat de includerea lor într-un palmares deloc oarecare. Si, desigur, pentru a vedea cam pe unde se situeaza productia româneasca premiata. În plus, momentul ivit este si un bun prilej de a relua comentarea unor filme despre care, în vâltoarea corespondentelor în direct si sub presiunea unui program supraîncarcat, criticii nu au avut ragazul sa se exprime mai pe larg.
Palme d’Or pentru scurtmetraj
„Safe“ este un scurtmetraj adus din Coreea de Sud, semnat de Byong-Gon Moon. Juriul condus de Jane Campion a apreciat modalitatea de a construi într-un spatiu închis, cu putine elemente narative, subtextul unei tragedii reeditate tot mai des în lumea de azi. Pare a fi vorba despre o spargere. Un tânar drogat îl ameninta pe boss-ul unui oficiu de schimb valutar plasat la periferia unui oras, într-un derizoriu labirint de alei din vecinatatea câtorva dughene dubioase. Fata de la ghiseu are felul ei bizar de a numara bancnotele, cumva spre a dosi de fiecare data câte ceva din teancul înmânat clientului. O altercatie se naste de îndata ce tânarul doreste sa se razbune pentru umilinta la care îl supusese patronul. Violenta extrema nu poate fi motivata în întregime de furt. Ea pare sa exprime, mai degraba, o stare interioara, proprie unui mod de a trai în lumea tinerilor de azi tot mai debusolati.
Derulata sub o lumina crepusculara, într-o ambianta sordida, drama se epuizeaza repede, anihilând personajele ajunse oricum într-o fundatura. Cei trei pioni ai pierzaniei (o biata studenta mereu speriata, desi implicata în munca ei, un tânar venind de niciunde si un boss cu parul vâlvoi) sunt aidoma unor efemeride, vietati nocturne strivite de un angrenaj mai presus de fiinta lor. Hiperrealismul subiectului lasa, totusi, loc unei abordari expresive, în linia unor semnificatii morale, ingenios cenzurate, fara accente teziste.
Juriul a mai acordat la aceasta sectiune si doua mentiuni, pentru a caror înmânare a fost invitat actorul danez Mads Mikkelsen.
Premiul I la Cinéfondation
Patru filme au fost premiate la Cinéfondation, unde a functionat acelasi juriu de sub presedintia australiencei Jane Campion. Printre acestea si titlul românesc mai sus mentionat. Voi nota câteva lucruri despre Needle, semnat de Anahita Ghazvinizadeh, o iranianca având studii în S.U.A. Pe parcursul a 21 de minute, trei personaje (la care am adauga o prietena-confidenta si câteva siluete episodice, de marcare a ambiantei), Lilly, o fetita în clasa a sasea, Ellie, mama ei, si Gordon, tatal, se expun în atitudini ce mai degraba le separa, desi fac parte din una si aceeasi familie.
O presupusa infectie la ureche a copilei o obliga pe mama sa faca investigatiile necesare. Ajung la spital, la Gordon, dar examenul nu o satisface pe apriga Ellie. Continua la alt cabinet, îngrijorata si de o asimetrie a figurii fetitei, precum si de pozitia mai joasa a unuia dintre lobi. Copila Lilly, tacuta, raspunzând monosilabic, ne aduce aminte de fetita din „Trafic“ (2004), scurtmetrajul lui Catalin Mitulescu, încununat cu Palme d’Or. Ea are însa o partitura mai larga, mama fiind, pe de alta parte, mai activa, în exercitiu permanent pe ecran, în vreme ce tatal se manifesta discret, doar la cabinet, cu ocazia consultarii.
Sunt doua directii ale epicului. Una tine de partea clinica a subiectului (examinari, operatii, incidentul de la scoaterea clestelui din lobul urechii). Cealalta exprima starea de fapt a relatiei dintre parinti ca si dintre mama si fetita. Ne putem gândi si la excesul de preocupare materna, în linia unor motive tematice la zi, care au facut ca filmul lui Peter Calin Netzer, „Pozitia copilului“, sa urce, în februarie trecut, la Berlin, pe prima pozitie în palmares. Genul acesta de comportament sufocant apare în „Needle“ si sub incidenta altei posibile afinitati. O prima situatie în care Jane Campion s-a simtit în pielea ei. Sa ne amintim ca în 1986, regizoarea din Australia obtinea Palme d’Or pentru scurt metrajul „Pielea“, de asemenea o radiografie a unei familii iesind în aer liber, la tara. Pe de alta parte, regizoarea este o specialista redutabila a portretizarii femeii. Si „Pianul“ (Palme d’Or, 1993), si „Portretul unei femei“ (1996) ofereau imagini ale feminitatii în deriva.
Nu este de trecut prea usor nici peste semnificatia titlului. Mama cauta acul în carul cu fân sau cauta nod în papura, cum se mai spune, spre a marca ambitia cuiva de a duce lucrurile pâna în pânzele albe. Sa luam seama la jocul inversarii de cuvinte, la citirea lor de la coada la cap, de-a-ndoaselea. Sa observam ca, intens atasata de obsesia ei cu privire la maladia fetitei, uita de aceasta tocmai în momentele interventiei chirurgicale, asa cum, la convorbirea cu fostul sot, o scoate pe Lilly din încapere, fara a banui ca astfel copila se pierde în ciudatul labirint aseptic al unui lavabou spitalicesc. Încerc sa fiu cât de cât atent si la acrosarea realista a povestirii, traspusa în limbajul unei retorici neostentative, de unde posibila alegorie a labirintului, ca si cum am vietui într-un microcosmos auricular. Mai este aluzia la tandemurile feministe. Ellie are o prietena careia i se destainuie tot timpul, Gabriela, asa cum, la rândul ei, Lilly se simte aproape de colega ei Tania, în legatura cu care mama, dar si tatal, o interogheaza insistent. Mai sunt câteva materiale ce pavoazeaza acest vid. De vazut jocul acesteia cu resturile gumei de mestecat, ca si felul de a lasa apa sa curga. Poate chiar refuzul pistoletului medical de a se desprinde de lobul operat da o nota de revolta implicita în acest univers al copilariei neprielnice, ca sa nu spun nefericite.
În asteptarea dezghetului – peisaj de familie
Locul al doilea a fost atribuit unui film belgian, „En attendant le dégel“, având-o ca autoare pe Sarah Hirtt, absolventa de INSAS, cea mai prestigioasa institutie de profil de la Bruxelles. De prisos sa subliniez un lucru de toata lumea stiut. Belgienii au o foarte puternica scoala a scurtmetrajului. Din nou, subiectul filmului a cazut pe o lungime de unda favorabila. Iesirea în peisaj a unei triplete fraternale, de fapt, o combinatie de frati, unde infuzia de sensibilitate conteaza în îndulcirea întâmplarii, se metamorfozeaza într-o rafinata panorama baroca. În drumul cu o furgoneta plina cu bagaje, Vincinne, Valery si Victor, respectiv sora cu cei doi frati ai ei, trec printr-o padure acoperita de zapada. Gresesc drumul, dar asta nu ar fi nimic. Necazul cel mare e ca se strica motorul si nu mai pot continua. Solutiile sunt greu de gasit. Barbatii impetuosi, irascibili cauta o solutie de iesire din situatie. Femeia, mai înteleapta, se resemneaza din prima clipa. Si cei doi se împaca pâna la urma cu situatia. Dau jos mobila, fata scoate o sticla cu vin rosu. Legaturile lor cu cei apropiati, care nu se prea sinchisesc de necazul lor, par sa nu mai functioneze, contrazicându-i. Am putea spune ca natura îi obliga la o împacare. De remarcat ca o pana de motor poate contribui la depanarea unei situatii afective. Si aici avem un impas de comunicare, doar ca etalat în spatii hibernale. Dezghetul asteptat pare a anihila rutina instalata în relatiile intrafamiliale.
În acvariu – o metafora a indeciziei, dar si a captivitatii sentimentelor
Pentru locul al treilea, alegerea s-a facut printr-o dubla desemnare. Ex aequo au fost premiat  „În acvariu“, scurtmetrajul românesc semnat de Tudor Cristian Jurgiu si un film de animatie, „Pandy“, regia Matus Vizar, productie Cehia-Slovacia. Nu e greu sa identificam în aceasta alaturare posibile afinitati ce trec dincolo de departajarea fundamentala a unor genuri total diferite. O animatie cu ursul Pandy se prezinta ca o radiografiere conventionalizata a unor modificari genetice, întarite de obsesiva îngurgitare a vlastarelor de bambus.
Orizontul semantic al filmului regizat de tânarul cineast român îmi pare a da cel mai bine masura unei ecuatii temperamentale sub care se asaza întregul palmares al scurtmetrajelor din 2013. „În acvariu“ exprima cu mai mult rafinament decât oricare dintre productiile mai sus comentate conditia de etern incipit într-o relatie ce, chiar sub ochii nostri, se degradeaza printr-un sir de contraziceri, la rândul lor marci ale ezitarii.
Intempestivitatea din filmul sud-coreean, altercatia parentala si obsesiva supraveghere, cvasipolitieneasca, din „Needle“, ratacirea pe cât de dezinvolta, pe atât de placida si de expozitiva, în asteptarea dezghetului, configurata de scurtmetrajul belgian, bruitismul darwinist, animalier, si predispus la clonari suspecte din „Pandy“ par subtil radiografiate în filmul românesc cu personaje de tineri ce se joaca de-a îndragostirea crezând ca-i stapânesc meandrele si ca pot iesi din impasul pe care ei însisi îl degusta. Oglinda autoflagelarii devine aici un personaj. Nici sinceritatea autorului nu este de neglijat. Metafora acvariului exprima totodata o ludicitate, ca si o trasparenta, ambele la fel de surprinzatoare si de eficiente în ilustrarea meandrelor atât de capricioase din comportamentul celor doi. Spectacolul indeciziilor se arata mai presus de pionii pe care îi manipuleaza.
La debutul în lungmetraj cu „Câinele japonez“ (2013), Tudor Cristian Jurgiu se dovedeste acelasi sensibil caligraf al unor stari aparent conflictuale, erodate de stiinta vietuirii, aici, în satul românesc aproape parasit, sau aiurea, în tara soarelui rasare. Temperarea se releva într-o ingeniozitate filmica remarcabila.
Am revenit asupra unui nucleu al genului scurt în jurul caruia s-a dezvoltat o zi speciala, organizata ca o sarbatoare la trecerea dintr-un an în altul, cu gândul la saltul tot mai evident pe care tipul acesta de filme l-a înregistrat si la noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper