„Roada deasa si bogata la fiecare om in casa!“

Un articol de MIHAELA ROTARU

Nasterea de prunci este o fila de destin, sa-i spunem „obligatorie“ pentru fiecare individ, asa cum reiese in mod clar din marturiile de teren pe marginea vastei problematici a rolului, a rostului si a locului omului in lume. Partea de nord si de nord-vest a Transilvaniei, asupra careia se opreste articolul de fata, abunda in informatii si date necesare intocmirii unui portret clar al omului si al destinului sau. Printre altele, reiese faptul ca destinul ne este harazit, clar conturat  in momentul conceperii noastre, sau, potrivit altor perspective, in momentul nasterii. Destinul si-l mai „face omul cu mâna lui“, il mai poate doar ajusta, pe ici, pe colo, dar firul este deja trasat de Dumnezeu. Potrivit unor credinte, ingerii, sfintii si ursitoarele ar avea un rol decisiv aici, in teserea, ursirea si urzirea destinului oamenilor. In spatele tuturor probabilitatilor, „nu stii nime sigur ca ce ii, cã ce o fost, ca ce a hi, numa ne dam si noi cu parerea, cum am auzât si noi de la batrânii nosti“ (Elisabeta Felhazi, Vaida-Camaras, Cluj), invariabil ramâne imperativul caruia tot omul trebuie sa se supuna, si anume acela ca, indiferent de rolul asumat, de statutul sau social, de steaua lui mai mult sau mai putin norocoasa (aici marturiile abunda in nuantari despre favorizati, alesi si privilegiati ai sortii…), individul trebuie sa se casatoreasca, sa nunteasca – punctul de apogeu al fiintarii sale – si sa lase roade, sa dea nastere la prunci. …Caci altfel, ca pomul neroditor, se taie si se arunca in foc.
Surprinderea mea a fost mare când am facut un „bilant“ si am constatat cã nicio marturie culeasa nu aminteste macar de faptul ca poate… nu vrei sa ai copii, ba mai mult, am constatat foarte usor intriga si suspiciunea participantilor la cercetare, „provocati“ pe marginea acestui aspect. Retin doar una, emblematica: „Cum sa nu vrei?! Da-i dupa noi?! Nu noi hotarâm ce vrem, ci Dumnezau! Ne-o trimas pa lume nu sa facem umbra pamântului deajaba, ci sa nastem prunci, multi si binecuvântati. Sa ne inmultâm la Rahela sabunda in aceasta secventa trimiteri, pertinente de altfel, la Vechiul Testament, dar pe care, din motive de spatiu, nu le redam aicit. Ala nu-i om, care nu vrea… Cum nu vrea?! Nu sa exista ca nu vrea! Câti da Domnul, pa tati câti ii trimete, ii lesi sa vina svehementa este vadit amplificata la atingerea unei coarde sensibile, precum avortul, intreruperea de sarcina, abandonul sau, mai grav, uciderea pruncilor nou-nascutit“. (Floare Bonte, Ban, Salaj)
Din situatia pe care o ofera astazi terenul, deducem ca femeia considerata stearpa „nu era vazuta bine“ nici in familie, nici in comunitatea satului traditional, deoarece „o casnicie este binecuvântata prin nastere de prunci“, in consecinta  ea facea tot ce tinea de puterea ei sa induplece vointa divina – rugaciuni, posturi, acatiste, pomelnice, recurgând chiar si la babe pricepute, pentru farmece si descântece, leacuri, bauturi din diferite plante. Era o rusine pentru casa fara copii, crezându-se ca femeia care „nu da viata, roada, ii ca un plop neroditor, nici fruct, nici umbra, ori o fo blastamata, ori strabunii o pacatuit greu“. (Talos Maria, Hurez, Salaj) In unele cupluri, explica aceeasi informatoare, incapacitatea conceperii unui copil nu reprezinta si nici nu a reprezentat vreodata o problema: „de stie ca nu pote, nu-i mnica, nu-i vrere Domnului, da iese scandal daca face svoitt sa nu aiba“; sterilitatea se explica prin prezenta in corpul femeii a „oarice bai, amuce traba sa hie hiba undeva“. Este surprinzator sa aflam de cazuri de divort, de separare cu mare ecou in sânul colectivitatii, de infidelitate, tocmai din pricina infertilitatii unuia dintre parteneri.
Am inregistrat permanenta unei vechi credinte bazate pe ideea ca cea mai mare bogatie a unei case o reprezinta copiii, in consecinta, dorinta de a ramâne insarcinata, chiar daca nu vine chiar dupa casatorie, este certa, cu rare exceptii, „macar ca amu is mari doamne, asteapta zuua de ieri spreocupate de profesie, conditii materiale, alte aspecte, in detrimentul menirii lor de a deveni mamet“. (Ciubancan Maria, Mesesenii de Sus, Salaj) Supravietuiesc in memoria informatoarelor câteva indicii concludente: femeia apela la diferite mijloace: „mere sa-i decânte, mere la beserica, tâne posturi pântu asta, sa aibe copii si ea, ca nu era bine vazuta in sat. Dumnezo binecuvânteaza familia cu prunci, ca nu esti om de nu ai facut o casa, ai sadit un pom si ai nascut un prunc“. (Moga Angela, Ban, Salaj) „Era blastam care sa mostene pâna la al septilea an, generatie, chiar daca nu exact pa persoana. Nu-i voie sa cunune, da nu stiu sigur. Orisicum, era ceva spurcat, stearpa, dispretuita, izolata de societate, sa zâce ca-i urâta de Dumnezau“. (Valeria Bonte, Diosig, Bihor)
Realitatea contemporana prezinta unele contururi similare cu altele mai vechi: „Exista si o existat dintadeauna idee, o prejudecata, fata care s-o casatorit cu un baiat si una care o invidiat-o ca n-o luat-o pa ea, dint-o relatie anterioara, o blestamat-o si nu o facut copii. Averile,
s-amestecau rudile in multe cupluri, averile erau baza, sa sa uneasca, sa sa mareasca averile, daca intervenea alta, era blestamata“. (Crisan Florica, Pria, Salaj) „«Starpaciune», «rautacioasa», ase i sa zâce, numa oamenii rai n-au copii, aia-s zgârciti. Daca ii tat gata-gata sa-l ptiarda, iminenta de avort, cum sa zâce mai modern, organismu stie ca pruncu nu ii sanatos si il respinge. O nu are splina, sau vezica urinara, sau ii handicapat, natura nu greseste niciodata si organismu refuza fatu bolnav, ii on semnal ca n-a ave noroc de el. Ii mare greseala ca stau internate in spital si ieu tat felu de tratamente, sa nu ptiarda copilu prin hemorajie, pumnu ar pune acolo, daca ar pute, sa-l tâie, sa nu-l piarda, da dupa aia, ala nacaz ca sa naste cu infirmitate. Stie organismu ce stie, nu greseste niciodata, da sa incapatâneaza si ieu tratamente, in spital, cu lunile, sa il pastreze. Ar cose colu, daca ar putea“. (Bufnea Ana, Voivodeni, Salaj) „Nu pe bine, nici nu iubeste copiii, femeie stearpa, nu-s iubarete, nu stiu ce-i dragoste de mama, daca nu il are la pieptu ii. Ase, de n-o vrut sa aibe, gazdarii n-o vrut, nu pre era privite cu ochi buni de nime. Nu li sa zâce cu niciun nume. Aice sa zâce ca mostenesc, «ia, nici matuse-sa n-are copii», deci mostenesc pa careva, din familie, din partea lui maica-sa sau taica-sau, ca «nici ii n-o avut copii», sa zâce. Nu-i acuzat niciodata barbatu, numa femeie ii banuita ca nu poate. Poate hi de dina el, nu ea, sau amândoi, da numa de ea sa voroveste ca «nu poate»“. (Rus Rozalia, Deleni, Salaj) „Nu sporeste familia, are avere, n-are cui lasa, «starpaciune» i sa zâce, ne adunam si vorbem, da nu in public, unde sa strânje, mere cu furca, septe-opt neveste, sara pâna miazanopte, cu furca, ce or vorbi? Ia de-asta voroveu. «Cum de face prunc nelcosagu cela?» Vorbeste om de om“. (Valeria Bonte, Diosig, Bihor) „Ii o retânere, sa feresc barbati sa ieie o femeie de aia, daca o stiu, i sa zâce «starpaciune», o izoleaza, cum am zâs, barbati mai ales, femeile nu, ii data la o parte, ca fiecare vre sa aibe o familie. Câte nu ar vre si umbla care pa unde si-si fac amu pa la doctori câte tate si in strainatate, ca pa la Ungaria, am aflat ca marg saracile muieri. Daca n-au pace in casa, nu pot ave prunci, nu-s bine nici cu barbatu, ca ase-s barbati, le traba cine sa-i mosteneasca“. (Groza Aurelia, Sânpetru, Salaj)
In consecinta, cultul pentru familie si pentru neam – neam inteles ca „o familie mai bogata“, are o puternica traditie, la baza careia sta incontestabil mândria de a perpetua „vita“; in acest cadru, daca dorinta de a avea copii era prioritara, sterilitatea era considerata „blastam“, interpretata, de cele mai multe ori, in sens magic, femeia in cauza considerându-se tinta dusmaniei unor oameni rai, care au indreptat asupra ei farmece, blesteme, „boscoane“, apelându-se, firesc am spune, la procedee de contracare a lor, „mereu de-si cotau care pa inde, urmau sfatu preotului, dade-dade sa elibereaza de blastamu de a nu avea prunci. Muierile erau in stare de moarte, nu altceva, numa sa intre in rând cu lumea. Acatiste tâneau, paraclise, rugaciune si spovada deasa. Da si aceie ii dirept ca Dumnezo nu da si nu da prunci la oamenii rai, egoisti, care nu iubesc copiii. Pot ei tat incerca. Amu fac amuce  medicale si doctorii de-ale sfertilizari in vitro, insamântari s.a.t. Nu-s bune, dau cancer, strâca organismu. Nu-s bine placute in fata lui Dumnezau. Ispitesti pa Dumnezau. Temi osânda. Apoi sa mira ca ies patru prunci beteji.“. (Viorica Rotaru, Paniceni, Cluj) Mirarea este mare ca se nasc mai multi o data, ca se duc la spital doi, si vin sase, ca nu ies normali, ca planul si perseverenta omului nu coincid cu planul divin pentru noi, ca voia omului a devenit mai mare decât voia divina, ca medicina… se obrazniceste, luându-se oarecum la intrecere cu Dumnezeu, ca incapatânarea omului il face mai apoi sa sufere din cauza nasterii de copii cu anomalii, in fond, ca omul nu se supune fara sa crâcneasca vointei divine. Deoarece, nu-i asa? Suntem plamaditi din lut si nu e voie sa ne semetim. Dincolo de persiflare, de neputinta, de cinismul unui destin mai presus de om, uneori absurd si nedrept, ramânem ancorati in imuabila lege a intrarii in rând cu lumea, prin nuntire si prin nastere de prunci. Ni-i dorim (daca nu multi, ca in epoci vechi-testamentare) neaparat sanatosi, puternici, capabili sa faca fata, mai bine decât am putut noi, solicitarilor acestei lumi. Sa ne duca mai departe neamul, vita, sa fie fala si telul nostru in viata. Ca punând mâinile pe piept, sa nutrim speranta ca ce am visat noi si nu am realizat, vor infaptui ei. Egoism si mândrie? In fond, supravietuire si perpetuare a speciei? Da, recunoastem noi si… specialistii care studiaza aceste aspecte, in buna cunostinta de cauza, psihologi, doctori, sociologi, antropologi si alti avizati, deopotriva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper