Repetandu-l pe Lenin – povestiri din avangarda

Un articol de DANA DOMSODI

Slavoj Zizek, Repetandu-l pe Lenin, traducere de Mircea Vlad, Editura Tact, 2013

 

Pe fondul unor miscari sociale anticapitaliste globale, o întrebare pare sa revina recurent în discursurile si practicile care încearca sa articuleze sensul istoric al acestor întâmplari: E acum timpul revolutiei? Daca nu, atunci când? Pentru a nu esua în saga interminabila a argumentului despre nevoia de revolutie în contextul actual al lipsei subiectului revolutionar si ale conditiilor material-sociale întotdeauna necoapte, merita aruncat un ochi asupra deschiderii istorice (între paranteze fie spus, ultimul eveniment de anvergura istorica si dupa cele mai riguroase canoane baudrillardiene) care a fost succesul revolutiei din 1917. Rusia. Momentul Lenin. Prilejul acestei reflectii reprezentându-l chiar aparitia la Editura Tact a cartii lui Slavoj Zizek, „Repetându-l pe Lenin“ (traducere de Mircea Vlad). Înainte de a judeca daca putem repeta irepetabilul, merita un parcurs prin textul unui tovaras care a fost acolo în momentul în care Lenin a devenit piatra de temelie a mesianismului secular al revolutiei. În celebra sa carte, „Ten Days that Shook the World“, John Reed descrie revolutia din octombrie de la fata locului, vazându-l din imediatul situatiei pe Lenin-în-devenire al lui Zizek. Între noi fie spus, pozitia lui Reed este absolut partizana, ceea ce nu ne poate decât determina sa o urmarim cu atentie, însa cu rezerve.
S-a scris mult despre supradeterminarea conditiilor istorice ale Rusiei anului 1917, s-a scris si despre lovitura de stat, si despre teroarea stalinista care a venit dupa, si despre drama clasei nobiliare ruse, si despre caznele marii si mici burghezii ruse si despre inadecvarea claselor muncitoare si taranesti fata de rolul istoric pe care s-au trezit, cam peste noapte, chemate sa îl îndeplineasca. La fel de mult s-a scris si despre forma cu adevarat revolutionara a acelei situatii. Reed face parte din ultima categorie. A lua puterea din mâinile unei guvernari provizorii (care se visa deja perpetua) si a claselor care sustineau aceasta guvernare (burghezie, rentieri, taristi, cazaci, patura sintelectualat de mijloc de rit reactionar sau liberal, etc.) pentru a o da unei mase de oameni cu interese economice si politice putin articulate si foarte confuze, nu a fost de ici de colo. A da forma politic-revolutionara (a face loc în istorie) unei astfel de mase a fost una dintre reusitele leniniste.
O scena (desi sunt atâtea) merita retinuta din cartea lui Reed. Pe 10 noiembrie 1917 (undeva în apropierea frontului de Nord) are loc o discutie între un student marxist (autorizat de la sine cu aceasta eticheta) si un soldat rus, simpatizant si sustinator al bolsevicilor. Studentul îl întreaba pe soldat daca el întelege deserviciul major pe care revolutia bolsevica îl face Rusiei. Soldatul raspunde ca el a înteles ca sunt doua clase: proletariatul si burghezia. Înainte de a-si termina ideea, studentul îi comunica cu superioritate soldatului ca el este un om educat si ca poate spune ca ceea ce acesta din urma repeta este doar o fraza propagandista si lipsita de sens a bolsevicilor. Raspunsul soldatului merita consemnat. Se prea poate ca el sa fie un needucat, însa stie ca sunt doua clase, proletariatul si burghezia, si daca nu esti cu unii, atunci esti cu ceilalti. E hazardat si partial fals sa spui ca bolsevicii au preluat puterea convingând masele de tarani, muncitori si soldati de adevarul acestei propozitii, însa putem specula ca asta a jucat totusi un rol important. Nu este vorba aici despre simpla îndoctrinare a maselor de catre bolsevici, ci despre aptitudinea unui partid si a câtorva dintre membri sai de a face evidenta maselor modalitatea reala si, în acel moment, foarte la îndemâna de a participa la transformarea istorica a Rusiei într-un stat capabil si dispus sa ofere paturilor sarace emancipare din propria lor conditie sociala si economica. Pozitionarea de partea unei clase este implicata de recunoasterea faptului ca exista cel putin doua si ca interesul social-material al unei parti se poate afirma doar în contra celeilalte. Muncitorii, taranii si soldatii de rând voiau  fabricile, pamântul si puterea. A devenit clar pentru toata lumea ca cei care le detineau deja nu vor renunta la ele fara lupta. De abia din acest punct încolo se poate citi lupta de clasa si victoria unei revolutii.
Sa ne întoarcem la Zizek. „Repetându-l pe Lenin“ încearca un soi de inventariere sintetizatoare a câtorva dintre cele mai aprinse controverse iscate în jurul acestui personaj. De la politica adevarului (si a necesitatii pozitiei partizane – extime – de pe care este iterat) la distinctiile între Lenin cel Iacobin din „Ce-i de facut“ si Lenin cel bun din „Stat si Revolutie“, de la Lenin strategul istoriei pâna la Lenin cel tehnocrat, totul pe fondul unei distinctii cu valoare ontologica între Lenin-în-devenire (acel Lenin care sesizeaza sansa unica a revolutiei si ia decizia executarii sale) si Lenin-institutie (ideea stalinismului înscris deja în premisa exploziei revolutionare). Lenin, acest obiect sublim al istoriei marxismului se poate întelege doar privit în simultaneitatea contradictiilor care a fost si carora le-a dat forma. O singura problema apare în acest punct, cum anume putem repeta asta, fara a face ca tragedia sa devina farsa, însa ea sa aiba totusi loc? Care a fost gestul leninist par excellence? Se poate el repeta? Vrem sa o facem? Raspunsul lui Lenin, pariul sau cu istoria (si judecata care a urmat dupa) a fost partidul (de avangarda). Mai putem azi risca un astfel de pariu? În ultima instanta, si în forma cea mai radicala, citind printre si în contra rândurilor lui Zizek, cam asta ar însemna sa-l repetam pe Lenin.
Înapoi la soldat, adica la fata locului. Deci exista doua clase. Daca nu esti cu unii, atunci esti cu ceilalti. Lenin pare sa fi fost cel care a dat forma luptei politice, conferind partidului (initial punct de convergenta si articulare a intereselor reale si obiective ale proletariatului, sfârsind însa prin a i se substitui) un rol pivotal în emanciparea muncitorimii de lanturile exploatarii sale. Sigur, în retrospectiva, putem spune ca Lenin si partidul aveau de partea lor deschiderea istorica a unei situatii propice unei revolutii sau cel putin unei luari de putere, însa asta nu a facut facila inventarea propriilor conditii sociale de sustinere si legitimare ale partidului, sau ale lui Lenin însusi. E ca si cum conceptul pentru sine al clasei (constiinta sa) ar fi conjurat realitatea materiala a acestei constiinte. Lenin si partidul au facut posibila recunoasterea masei ca si clasa. O clasa particulara cu vocatie a universalului. Revolutia a promis chiar universalizarea acestei particularitati. Povestea se termina nasol cu esecul particular-national al unei forme a universalului, însa ramân premisele, care azi, la fel ca acum 100 de ani, înca mai ridica probleme. O lume în care armata de rezerva a capitalului este cel putin la fel de groasa ca masa (clasa?) angajatilor are toate sansele sa se prabuseasca si pare sa aiba nevoie de o noua avangarda a practicii, fara însa ca aceasta din urma sa repete aceeasi greseala a substitutiei. Directia acestei prabusiri, în favoarea muncii (si împotriva capitalului), ar fi doar una dintre formele pe care o posibila repetare a lui Lenin ar putea-o lua. Se impune poate cu necesitate istorica. Nu e vorba aici, desigur, despre necesitatea unui destin preformatat al schemei Stalin (aceasta este o tentatie a repetitiei de care trebuie sa ne pazim cu orice pret), ci despre conceperea si decizia asupra unei modalitati de a sfârsi sfârsitul istoriei – de a înclina balanta postcapitalismului în favoarea muncii si a emanciparii universale a clasei care sufera înca nedreptatea universala. Fie ca o stie sau nu. În acest punct, a-l repeta pe Lenin, înseamna tocmai a-l împlini, dialectic, depasindu-l. Folosind formula fericita a lui Zizek putem spune ca a-l repeta înseamna a-i juca sansele ratate.
Teza lui Zizek este ca pozitia proletarului nu mai este ocupata azi de cel care munceste, ci de somer, adica acela a carui singura proprietate este forta sa de munca, lipsit însa de libertatea de a-si-o exercita. Daca pentru Lenin lupta de clasa era expresia polarizarii care se afirma în antagonismul proletar/burghez, azi, lupta de casa este declasata de lupta din interiorul clasei, somer/angajat. Munca se scindeaza nu doar într-un în sine si un pentru sine al clasei a carei expresie este (pozitie si constiinta de clasa), ci între un înauntru si un în afara ai muncii însesi. E limpede ca nu vom putea articula contradictia dintre munca si capital pâna în momentul în care nu vom re-substantiviza pozitia de clasa unitara a doua tabere care, desi se afla de aceeasi parte a baricadei, fac istoric (si pe deasupra capetelor lor) jocul economic si politic al celor de cealalta parte a baricadei. Soldatii nostri de pe toate fronturile trebuie mai întâi sa înteleaga ca apartin unei singure clase – proletariatul. Lupta de clasa va deveni un în sine doar în momentul recunoasterii acestei identitati. Forma istorica pe care o va lua ramâne, daca e sa îl credem pe Zizek, la latitudinea unei noi contingente istorice a formei Lenin.
A devenit deja un loc comun pentru materialismul marxist, via Lenin, ca totul începe de la analiza concreta a situatiei concrete, iar via Marx stim deja ca nu trebuie sa ne limitam la analiza situatiei, ci ca trebuie lucrat în directia schimbarii ei. Lenin, cel care trebuie repetat, este acel Lenin ca subiectivare a subversivitatii. Capitalismul, azi, poate înghiti si asimila o serie lunga de lupte pentru emancipare, în mod ironic pare sa se extinda într-un ritm mult mai alert decât ritmul oricarui lant de echivalente. Parca cu cât mai uniti suntem, si cu cât mai mult încercam sa salvam, cu atât se multiplica abuzurile sistemului capitalist si apologetii sai. Rosia Montana (o victorie care înca trebuie aparata) ne-a aratat exact masura subversivitatii tolerate. Oricine în strada, dar cu grija sa nu ne fure anticapitalistii (marxisti) miscarea. Totul pâna la denuntarea Rosiei ca regula si nu ca exceptie a sistemului capitalist. Totul, dar fara a articula contradictia ultima care vine la început între munca si capital, între fortele de productie si relatiile de productie. Sigur, România nu este vreo Rusie a începutului de secol trecut, însa nici contextul international actual nu este mai deschis oportunitatilor de schimbare radicala. Desi initial parea ca aceastã crizã economica globala s-ar fi ridicat la înaltimea tragica a unei situatii istorice pentru a carei directie merita luptat, am supravietuit cu totii suficient cât sa vedem ca s-a fâsâit si asta. Spre deosebire de acum 100 de ani, istoria e cam închisa, iar lupta de clasa a devenit viata de dupa moarte a unei înfrângeri care pare cel putin definitiva.
A-l repeta pe Lenin se transforma într-un imperativ al articularii subiectiv-colective a contradictiilor capitaliste si a nedreptatii universale care împarte azi structura ca si acum 100 de ani. Lenin a fost le point de capiton al unei situatii istorice care putea foarte bine sa nu devina Revolutia din octombrie. Lenin a fost cel care a demonstrat ca nu e suficient sa fim la stânga. Ca situatia revolutionara cere o decizie revolutionara, iar daca subiectul revolutionar lipseste, atunci fie trecem la treaba si îl inventam (in)formându-l, fie asteptam istoria la finalul ei pentru a ne limita la iacobinul gest de a-i bate obrazul. Din nou. Exista doua clase. Daca nu esti cu unii, atunci esti cu ceilalti.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper