Pitesti (1949-1951). Fenomen, experiment, web, BD

Un articol de GEORGE NEAGOE

Experimentul Pitesti (benzi desenate), vol. I, Umilinta, scenariu: Alin Muresan, text: Silviu Man, grafica: Gentiana Iacob; vol. II, Papusarii, scenariu: Alin Muresan, Bogdan Topîrceanu, text: Bogdan Topîrceanu, grafica: Bogdan Topîrceanu, Centrul de Studii în Istorie Contemporana, 2013.

 

Închisoarea comunista de la Pitesti – destinata „reeducarii“ (1949-1951) – a fost, pentru spatiul românesc, fie tabu, fie bibliografie. De fapt, cartea lui Dumitru Bacu („Pitesti. Centru de reeducare studenteasca“, Madrid, 1963) a detabuizat subiectul. Pâna în 1989, ecouri notabile s-au auzit în special în Occident, prin „Europa Libera“. Virgil Ierunca a citit-o, pentru ascultatorii din România si din strainatate, în cadrul emisiunilor sale. Acelasi crainic a folosit sursa, alaturi de alte marturii si relatari intermediare, în compilatia „Pitesti“ (1981), corecta factologic, aparuta tot în capitala Spaniei. Astfel ca, în tara, constiinta publica a înregistrat atrocitatile, vorbind în soapta, din pricina interdictiei oficiale de a trata istoriografic aceasta chestiune. Tiparirea volumului semnat de Ierunca la Editura Humanitas (1990), în conditii de toleranta ridicata a libertatii de expresie privind puscariile din anii 1950, a condus si la formarea opiniei publice. S-a iscat însa o controversa, legitima în noul context. Studiul – în fond o povestire coerenta si înfricosatoare, cu intentie de popularizare – fusese suficient când Cortina de Fier nu cazuse. Orice informatie veridica despre crimele torturile ascunse de autoritatile comuniste nu necesita problematizare. Avea valoare în sine.
Dupa 1989, era nevoie si de experiente autobiografice, nu numai de colportaje. Desi fost detinut politic, nici Dumitru Bacu nu a trecut pe la Pitesti. Rectificarile intelectuale, morale si stiintifice au început. A intrat în atentie depozitia lui Grigore Dumitrescu – „Demascarea“ (München, 1978). Câtiva supravietuitori, printre care Viorel Gheorghita („ET EGO. Sarata. Pitesti – Gherla – Aiud. Scurta istorie a devenirii mele“, Ed. Marineasa, 1994), Dumitru Bordeianu („Marturisiri din mlastina disperarii“, 1-2, Ed. Gama, 1995) si Stefan Ioan I. Davidescu („Calauza prin infern“, vol. 2, Ed. Dacia, 2003), si-au povestit caznele îndurate. As adauga, datorita apartenentei la memorialistica de sertar, cartea lui Eugen Magirescu („Moara dracilor. Amintiri din Închisoarea de la Pitesti“, 1987, publicata, sub îngrijirea lui Remus Radina, la Ed. FRONDE, 1994). O parte a titlurilor se gasesc, la acces liber, pe site-ul www.procesulcomunismului.com. Completari, la adresa www.comunism.ro. Lista precedenta are, la rândul ei, un inconvenient. Creeaza impresia de unilateralitate, pentru ca perspectiva pare monopolizata de simpatizanti legionari si de membri ai Fratiilor de Cruce – la acea data studenti ori absolventi de facultate. Sistemul comunist „specializa“ puscariile si în functie de categoriile încarcerate. Stim ca la Pitesti nu se faceau asemenea distinctii. Profilul detinutului era intelectualul în formare, cu studii superioare (finalizate sau nu). Falsa perceptie s-a corijat, treptat, din initiativa Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, prin proiectul „Experiente carcerale în România comunista“ (Ed. Polirom, în vol. I-VI, coord. Cosmin Budeanca).
De la bibliografie la webografie
La nivel interpretativ, dezbaterea s-a transformat în disputa, când, odata cu cele dintâi istorii personale, s-a scos la iveala câte ceva din Arhiva Securitatii, aflata pe atunci înca în custodia Serviciului Român de Informatii. Actele editate de Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru si Cristina Cantacuzino („Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducarii din închisorile Pitesti, Gherla“, Ed. Vremea, 1995). Victimele represiunii, puse în situatii defavorabile si compromitatoare de interogatorii, au ripostat cu argumentul ca declaratiile erau smulse cu forta si codate, ca delatiuni, în jargonul anchetatorilor. Confuziile proveneau din alte imprecizii si din alte nelamuriri. Reperele celor doua tabere, fixate de putere, erau incompatibile. Pentru tortionari, scrisul însemna legea. Iar legea stabilea morala. Executarea ordinelor bestiale se justifica prin ideologie. Securistii nu faceau distinctie între bine si rau. Actiunea lor împotriva „dusmanilor poporului“ (indiferent de cei carora li se punea eticheta) se impunea. Atât. Pentru arestati, morala se inspira din valorile (crestine) pozitive: iubire, prietenie, adevar, cinste. Prin urmare, credeau ca brutalitatea anchetatorilor nu le perverteste cugetele si ca limbajul nu corupe principiile. Din pacate, aceste pareri ramân prejudecati/ scuze (ne)verificabile, de la caz la caz. În sinteza „Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate“ (Ed. Polirom, 2007, 2010 – editia a II-a revazuta si adaugita), Alin Muresan clarifica notiunea de „reeducare“. Totodata, atrage atentia asupra improprietatii termenului de „tortionar“, aplicat detinutilor care îsi chinuiau colegii de celula, sub supravegherea lui Eugen Turcanu. Mai mult, pune în lumina si faptul ca nu toate victimele au fost „inocente“. Noi contributii în studierea ororilor din acea vreme le datoram lui Mircea Stanescu („Documentele reeducarii“, Ed. Vicovia, 2013). Tot în 2013, s-a desfasurat a XIII-a editie a Simpozionului „Fenomenul Pitesti – reeducare prin tortura“.
Judecatile morale, inevitabile, decurg din prezentarea minutioasa a datelor. Faptele nu pot fi tagaduite. Dar risca sa nu ramâna doar în bibliografie. Lipsa de informatii despre inumanitatea comunismului, despre genocidul pe care l-a girat legislativ, a stârnit si reactii „nostalgice“ ale unor grupulete de tineri, suparati pe economia actuala fiindca nu le asigura, ca pe timpul lui Ceausescu, un serviciu. Ignoranta îl identifica pe dictator cu întreaga durata a regimului de extrema stânga. Au auzit copii de vârsta mea cine a fost Gheorghiu-Dej, Gheorghe Pintilie sau Alexandru Nicolschi? Distanta temporala s-a accelerat, aparent irevocabil. Pentru tinerii de azi, intervalul 1949-1951 este vecin cu Unirea sub Mihai Viteazul. De aceea, înfiintarea platformelor on-line, ca www.fenomenulpitesti.ro (organizata de Alin Muresan, Cosmin Budeanca, Constantin Vasilescu, Clara Mares), devine solutia optima de popularizare, nu si de învatare, cu toate ca întâlnim o baza excelenta de cercetare, usor de studiat si de asimilat.
Partasi la infern
Probabil ca decizia Centrului de Studii în Istorie Contemporana (CSIC) de a tipari doua reviste de benzi desenate sub denumirea „Fenomenul Pitesti“ întâmpina nevoi cognitive de astazi, ca utilitatea înteleasa ca interactivitate. Elevii, obisnuiti din clasele primare cu ilustratiile colorate ale abecedarului, ar fi mai usor de atras. Desigur, tema are potential de agresiune psihica. Totusi, în BD-uri intervin, deopotriva, presupozitia absentei legaturilor afective si ideea ca istoria se pliaza pe o macheta artistica si literara, care stabileste un pact fictional. Explicatiile recurg la un registru lejer, infantil, în tentativa de a anula emotiile nocive: „Cine crede ca unui tortionar îi este indiferenta metoda de tortura pe care o aplica se însala grav. Asa cum copiii au anumite jocuri preferate, pe care le joaca oricât de des pot, tot astfel, tortionarii au anumite torturi de care pur si simplu nu se satura niciodata. Iar una dintre pedepsele cele mai îndragite de tortionarii de la Pitesti este bataia la talpi“ (vol. 1).
Evident, cititorul experimentat – specialistul sau cetateanul matur(izat) – îsi va da seama ca autenticitatea întâmplarilor provine atât din realitatea imediata (memorii), cât si din realitatea mediata (cercetare istoriografica). Informatia accesibila, deghizata în poveste cu tâlc, însotita de comentariile unui narator (Alin Muresan în ipostaza de scenarist, ajutat de Bogdan Topîrceanu) si de grafica sugestiva, dominata de tonurile rosu-amurg si bleu-mortuar, urmareste familiarizarea cu un moment de rascruce în programarea „omului nou“ de tip sovietic. Individul se abrutizeaza prin reducerea activitatii cerebrale la agresarea fizica a adversarului indicat de catre reeducator. Arbitrariul nu se confunda cu arbitrajul, nici K.O.-ul nu se decreteaza când oponentul nu se ridica de la podea. Docilitatea se traduce prin dresajul canin: „Si cel mai cutremurator este ca, lovindu-i multi dintre rebelii care au cedat au început de fapt sa îi si urasca pe camarazii lor – adica au trecut inclusiv cu mintea si cu sufletul de partea Sistemului. Ca si cum toata memoria li s-ar fi sters, ca si cum sufletul le-ar fi fost scos si pus deoparte, si în locul acestora n-ar mai fi ramas nimic în afara de niste corpuri care lovesc si urasc“ (vol. 1).
Firul narativ porneste de la asamblarea câtorva pasaje din confesiunile apartinând lui Viorel Gheorghita, Dumitru Bordeianu, Stefan Ioan I. Davidescu, precum si ofiterului politic, Ioan Marina. Disperarea si angoasa, pe de o parte. Datoria si aruncarea întregii vinovatii asupra lui Eugen Turcanu, care i-ar fi mutilat pe detinuti, fara sa-i raporteze nimic directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu, pe de alta. Ceea ce îi uneste pe agresori si pe agresati este încrâncenarea chipurilor. Figurile se zdrumica, fie din masochism, fie din sadism. Nerabdarea de a primi pedeapsa coexista cu agitatia de a pocni pe cineva. Un obstacol evitat cu succes consta în redarea temperata a trivialitatilor: injurii, invective (ambele cu tinta religioasa) si cuvinte din sfera aparatului digestiv. În plus, atmosfera terifianta capata proportii prin indicatii onomatopeice: „Hai, tovarasi, sa va fac cunostinta! Adicaaaa, stiu ca va cunoasteti de când erati copii, dar mi se pare ca acum e momentul sa va redescoperiti… si sa va priviti FATA ÎN FATAAA. Hehe, ziceti voi daca nu am talent sa bat clopotele. Zdraaaaang! Si-înc-odata, mai flacai! Clopotele mamelor voastre!“ (vol. 1).
Al doilea numar din revista „Fenomenul Pitesti“, subintitulata „Papusarii“), dezvaluie ca operatiunile conduse de Turcanu au continuat si în alte puscarii. Atrocitatile initiate în resedinta raionului Arges sunt plasate în filigranul epocii pe care o caracterizeaza. Cele patru sectiuni ale prezentarii, redate prin scrijelituri cu unghia pe zidurile temnitei, marcând zilele scurse în penitenta, nicidecum numaratoarea inversa pâna la eliberare, semnaleaza raportul între focar si zonele iradiate. Acest lucru este marcat simbolic prin plasarea BD-ului între 1949 (initierea experimentului) si 1964, anul amnistierii detinutilor politici.
Imaginea specifica a Papusarilor sunt ochii din umbra. Culorile lipsesc. Tonurile de negru si de gri pe alb aduc în atentie anonimatul colectiv – al tortionarilor si al victimelor. Petele, mâzgaliturile, mânjelile si crucile (similare cu litera X) evoca istoria îngropata sub sânge si sub falsuri. Supravegherea prin teroarea fizica si lingvistica îi reduce la caricaturi grotesti care, în preajma celor de aceeasi teapa, vorbesc laconic. Privirea si conversatiile evazive si discrete exprima suficient. Cine le cere audienta ofiterilor accepta complicitatea, înrolându-se voluntar în lupta împotriva „banditilor“. Devotamentul lui Eugen Turcanu în fata lui Alexandru Dumitrescu nu se masoara în capacitatea de a pune în aplicare o sarcina trasata, ci în abilitatea de a anticipa dorintele comandantului închisorii, asa încât, în clipe de ananghie, superiorul sa se dezvinovateasca, deoarece nu a discutat nimic concret despre planul diabolic: „Toti mi se destainuie într-un final. Si ma pricep la asta“; „Cum îi faci sa vorbeasca?“; „Am metodele mele“; „Am sa ma gândesc“.
Initiativa CSIC mi se pare extrem de pasionanta si de instructiva pentru istoricii si literatii nereprimati.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper