„Picatura de venin“

Un articol de C. STANESCU

De câte ori poate muri un scriitor? De multe ori. Nu-i vorba despre „decesele“ ori „renasterile“ survenite periodic în urma revizuirilor ce cad în sarcina (misiunea!) criticilor si istoricilor literari sau se produc spontan, odata cu schimbarea generatiilor de cititori. E vorba despre erodarea prestigiului valoric ca efect chinezesc al picaturii de venin strecurate prin campanii în carcasa de bronz a prestigiului. Deloc atipic, „cazul Adrian Marino“ este ilustrativ pentru ceea ce Gabriel Andreescu numea cu mai multi ani în urma în „Timpul“ de la Iasi (nr. 136) „macularea grobiana a memoriei sale“, „diabolizarea carturarului“ si „agresarea lui simbolica“. În chip obisnuit, aceasta forma de revizuire „ucigasa“ nu-i opera criticilor si a istoricilor literari, ci a rivalitatilor dintre creatorii de literatura: agresorii post mortem ai unui mare scriitor sau carturar sunt adesea intelectuali notorii, scriitori valorosi ei însisi, creatori, poeti sau prozatori de seama. N-ar fi prima oara când, ca în „cazul“ amintit, veninul strâns si distilat traditional în comunitatea literara se revarsa peste un mort. Nu-i nici macar un fenomen specific national. Sunt si exemple care ne întrec. Prin 2009 aparea la Flammarion, în capitala culturii europene, o senzationala, trista si instructiva antologie a urii literare, „Une histoire des haines d’écrivains. De Chateaubriand à Proust“, de Anne Boquel si Etienne Kern, tineri profesori de la Sorbona. Antologia respectiva poate fi o oglinda tradatoare pentru pudibonzii filistini, dar si un leac tamaduitor al viziunii idilice pe care naivii de buna credinta o au asupra vietii literare în genere, plina de tot atâtea infernuri câti componenti o anima. Cititorii acestia afla de acolo, din acea antologie a urii scriitoricesti aparuta în spatiul tipografic al surorii noastre mai mari de „ginta latina“, ca multi ilustri purtatori de condei n-au ezitat, dimpotriva!, sa-si consolideze reputatia pe seama înjosirii altora: ascutindu-si pana în public si acoperindu-si „dusmanii“ de ridicol, de preferinta în agora, dar si pe la colturi, cultivând intens virtutile inspiratoare ale urii, ferocitatii si vulgaritatii: nu doar în ochii „marelui public“ reputatia unui mare scriitor se masoara în numarul si calitatea adversarilor pe care a izbutit sa-i stârneasca. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri ce dau masura urii si a formei ei de razbunare pe care  o poate îmbraca este al poetului francez Louis Aragon, cel care s-a gândit sa palmuiasca, nu numai doctrinar si simbolic, un cadavru, anume, al proaspatului mare decedat Anatole France. „Palmuirea“ mortului s-a întetit apoi într-o brosura colectiva plina de calomnii si invective menite sa-l linseze pe scriitorul deja mort. „Cazul“ lui Adrian Marino nu-i departe de acesta, numai ca a îmbracat o forma specific româneasca, precum aceea din finalul dialogului „de idei“ (!) din anecdota lui Mihail Ralea în care partenera pusa la zid exclama concluziv: „asa-mi trebuie daca stau de vorba cu o tuberculoasa!“ Ar mai putea fi invocata aici si „neobosita inventivitate“ a tipului infect despre care a scris o pagina dura Marin Preda. În fata suvoiului de amaraciuni, nedreptati si vorbe grele ale vesnic cusurgiului om viu suparat pe toti si pe toate, lui Marino cel mort, în loc de argumente, i s-a ripostat cu calomnia unei invective rasturnate peste mormântul carturarului ca o gramada de gunoi. Citind „Viata unui om singur“ aparuta la Polirom dupa cinci ani de la moartea lui Adrian Marino, un mare poet contemporan a sarit ca ars si, decis sa-l „palmuiasca“ pe cel disparut, exclama memorabil si deplorabil pentru posteritate: „Marino minte si mort!“ Dupa aceasta exclamatie de nimic sustinuta, dar menita unei lungi si triste cariere, poetului ce a emis-o i se alatura ilustri sustinatori: „Legatura lui Marino cu Securitatea – prezumeaza criticul – s-ar fi putut dezvolta în perioada în care Marino a fost plecat în strainatate. Între 1971-1972, Marino a facut o specializare în Elvetia, supervizat de marele comparatist René Etiemble“. Dupa „superviza“ specializarii sub ochiul Securitatii, vine comentariul sibilinic al altui la fel de ilustru membru al elitei: „O picatura de otrava în plus în dulcele bors autohton era necesara“, pentru ca autorul unor vechi si nemuritoare articole sustinatoare în regimul stilistic al entuziasmului partinic ale „doctrinei Ceausescu“ sa-l mai îngroape o data trântind o palma stiintifica peste gura prea sloboda a mortului: „Destinul postum al lui Adrian Marino este unul întunecat, schizoid, contorsionat si trist. Din superbia carturarului sofisticat, liber de naravurile balcanice – scrie proaspatul politolog nord-atlantic – nu stim ce si cât va rezista (…) a fost delator. A acceptat misiunile Securitatii ca trimis al acesteia“, mizerie sustinuta si de unul de la „Academia Catavencu“ a vremii, care-l face „turnator“ si sustine cu ochii închisi ca exista dovezi clare ce „demonstreaza activitatea febrila de colaborator al Securitatii“ a lui Adrian Marino! Pe ce se bazeaza în sustinerile lor toti acesti clarvazatori ilustri si „palmuitori“ de rang înalt ai celor morti?! Cum au descoperit ei „febrilitatea“ cu care Marino „turna“?! În primul si în primul rând ei „se bazeaza“ unii pe altii. Si, de la altii, transmit mai departe: prin viu grai sau prin scris, mai mult sau mai putin dupa ureche („se pare“, „se spune“, „se aude ca…“ s.a.m.d.). Se sustin reciproc într-o frumoasa companie devenita, cu vremea, o penibila campanie, precum acelea asupra carora revine Gabriel Andreescu în volumul recent aparut, „Carturari, opozanti si documente. Manipularea Arhivei Securitatii“ (Polirom 2013). Acolo cercetatorul face procesul unor „linsaje“ precum cel conceput contra decedatului Adrian Marino, dezvaluind cu sângele rece al cercetatorului singuratic culisele unor drame urâte din scurta istorie a vietii culturale de dupa 1989. Despre carte scrie în „Contemporanul“ (12/ 2013) Bogdan Cretu: „ …Probabil cazul cel mai frapant de denaturare a adevarului îl reprezinta cel al lui Adrian Marino. Dupa opt ani de puscarie politica si alti sase ani de domiciliu obligatoriu într-un sat ctitorit de comunisti în Baragan special pentru a-i izola acolo pe detinutii considerati periculosi, dupa ce-si ispravisera pedepsele, fostul asistent al lui G. Calinescu reintra în viata literara la peste 40 de ani cu o obsesie justificata de a recupera anii irositi. Îsi impune un ritm de lucru care inhiba si se specializeaza în domeniul dispretuit la noi al teoriei literare. Scrie carte dupa carte, studiu peste studiu, face stagii de specializare în strainatate, calatoreste mult pentru a se documenta. Acest fapt, dublat de buna seama de caracterul retractil al carturarului, creeaza suspiciuni. Suspiciunea poate fi si ea un simptom al invidiei. Prin urmare, imaginea de personaj dubios, care si-a construit cariera nu doar prin munca, ci  si prin sprijinul Securitatii, care i-ar fi facilitat calatoriile, atribuindu-i, în schimb, misiuni importante în exilul parizian, deja functiona înainte de 1989. A fost însa nevoie ca, în 2010, sa apara memoriile criticului, care deranjau pe foarte multi si care loveau si în mitul Paltinis, pentru ca Marino sa cada victima, chiar si asa, post mortem, unei aprige campanii de presa. Lui Gabriel Andreescu nu îi scapa «coincidentele»: cum au iesit în unele gazete pasaje dure din «Viata unui om singur», cum au început sa apara si reactiile, culminând cu imunda campanie a Mirelei Corlatan, care, desi a consultat dosarele de la CNSAS, a conturat imaginea informatorului cinic ( …) ramâne de vazut care ar fi mobilul acestui linsaj post-mortem“. De aici încolo, cu privire la mobilul acestui „linsaj post mortem“, intram în sfera prezumtiilor. Daca nu si adevarate, ele pot fi însa plauzibile. Astfel, cautând „coincidentele“ menite sa sustina un mobil plauzibil al manipularii tendentioase soldate cu denaturarea adevarului în „cazul Marino“, autorul cartii se opreste la un articol din 1992 al lui Adrian Marino despre suprapunerile dintre cartile lui Constantin Noica si „orientarile ideologice“ ale regimului comunist de sub Ceausescu. Concluzia era – cum noteaza Bogdan Cretu – „scandaloasa“ pentru liderii opozitiei de atunci: Noica ar fi fost, prin ideile sale nationaliste, prin reflexele sale antioccidentale, prin unele aspecte ale colaborarii sale cu vechii amici din exil, nici mai mult, nici mai putin decât, cum scria Marino în memoriile lui, „un aliat obiectiv al regimului“. Gabriel Andreescu, scrie Bogdan Cretu, „trage concluzia justa: un atare punct de vedere era extrem de incomod, echivalând cu o blasfemie în cercul intelectualilor din centrul GDS-ului, care si-ar fi confectionat din numele filozofului un capital simbolic instrumentalizat, instanta legitimatoare“. Asa se explica si conflictul deschis dintre Marino si Gabriel Liiceanu, asa se explica si marginalizarea… Dincolo de aerul cetos al prezumtiilor, un lucru este sigur: mobilul „conflictului deschis“ despre care vorbeste Bogdan Cretu ramâne totusi implauzibil câta vreme cu privire la ideile atinse de nationalism ale filozofului de la Paltinis, între Adrian Marino din 1992 si Gabriel Liiceanu de mai apoi nu exista deosebiri notabile. Ambii carturari au evidentiat, cu sagacitate remarcabila, în scrisul lui Noica adierile unui nationalism genuin irevocabil. Chestiunea principala consta doar în calificarea acestor idei ale filozofului. Adrian Marino le combate si le transfera în zona „colaborationismului“ cu regimul comunist din ultima lui faza. Gabriel Liiceanu le constata si el, punându-le însa în seama coincidentelor întâmplatoare (dar, implicit, favorizante). Întâmplarea face ca despre acest delicat subiect sa retin marturisirea dlui G. Liiceanu facuta într-una din emisiunile sale TV cu Andrei Plesu, pe la începutul anului 2003. Îmi permit sa o reamintesc. Iesirea din închisoare a filozofului, sustinea dl Liiceanu, „marcheaza o rasucire“ în gândirea si atitudinea lui Noica. Filozoful începea sa creada, arata Gabriel Liiceanu, „ca esenta comunismului s-a schimbat si ca începe o noua etapa a istoriei în care se pot face lucruri, ca se poate pregati spiritual si cultural o noua generatie pentru istoria ce va veni, mai buna, cândva …“

În vederea acestei istorii în care esenta comunismului se va fi schimbat, C. Noica pregateste (antreneaza) la Paltinis tineri exceptionali din noua generatie, între care Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu însusi. „Rasucirea“, ca si imperceptibila, a lui Noica despre care vorbea atunci Gabriel Liiceanu se producea pe un teren comun: „când a scris, în 1969, «Rostirea româneasca» se întâlnea cu filonul de nationalism real al politicii partidului comunist din acea vreme. Drept care între el si linia oficiala de tip nationalist nu era o contrazicere“, spunea în cunostinta de cauza discipolul lui Constantin Noica. Ca atare, devine extrem de plauzibil ca „rasucirea“ lui Noica sa se fi produs tocmai la auzul unui sunet cunoscut în „linia melodica oficiala“. Educata, urechea foarte fina a dlui Liiceanu a prins bine acel sunet. Din aceasta coincidenta nu se poate însa trage concluzia ca filozoful de la Paltinis ar fi devenit un „colaborationist“, ci mai degraba, cu vorbele lui Marino, doar „un aliat obiectiv al regimului“. Manipularea nationalista, demagogica si exclusivista din regimul comunist de sub conducerea lui Nicolae Ceausescu nu-i totuna cu „nationalismul“ visator si pasoptist al filozofului Constantin Noica! Continutul termenului e radical deosebit, nu-i acelasi în cele doua moduri de a-l folosi. De aceea, hotarât lucru, acuzatia de „colaborationism“ este profund eronata si strigator la cer de nedreapta, cum este, la rându-i, si suspiciunea de a fi fost „agent de influenta“ (tot o forma de colaborationism) nascuta în jurul lui Adrian Marino. Si, totusi, confuzia (intentionata?) dintre termeni si continutul lor nu a împiedicat, ba dimpotriva, „palmuirea“ post mortem a acestor mari carturari, mari singuratici pe seama carora s-au dus si se mai duc campanii si reglari de conturi. Cercetând documentele fara ura si partinire, cu raceala cercetatorului coborât în Infern, Gabriel Andreescu conchide la capatul investigatiilor sale: „Campania împotriva lui Adrian Marino a dus la o paradoxala inversare de roluri. Exploatând logica Securitatii din materialele de arhiva pentru a cuceri înca un etaj simbolic, intelectualii publici implicati au rasturnat relatia traditionala. Daca înainte de 1989 Securitatea dirija jocul, în anii 2000 o fac cei care utilizeaza arhivele. Daca ofiterii de securitate manipulau dosarele oamenilor, astazi exista intelectuali care manipuleaza dosarele elaborate de fosta Securitate“. În paginile aceluiasi numar din „Contemporanul“ dl Gabriel Andreescu acorda un amplu interviu dnei Aura Christi. Ceea ce sare în ochi din capul locului în aceasta convorbire confirma spiritul analitic, disociativ echilibrat si calm al cercetatorului aflat mereu la intersectia unor arhive si documente manipulabile si manipulate. În câteva rânduri partenera de dialog formuleaza întrebari cu adresa presupusa ce contin si o parte din raspunsul asteptat. Gabriel Andreescu evita – si bine face – sa intre în jocul propus. Asa, bunaoara, prima întrebare exprima mirarea dnei Aura Christi ca „disidentii reali, care s-au opus fatis regimului Ceausescu, au fost dati la o parte dupa 1990, prim-planul ocupându-l «eroii de catifea», anticomunistii vehementi din postcomunism“. Cum se poate? se mira revoltata dna Aura Christi. Se poate!, raspunde cu o mare stapânire de sine si cu argumente dl Andreescu. În primul rând nu-i adevarat ca „au fost dati la o parte“ si numeste, concret, functiile ocupate si rolul jucat dupa ’90 de acesti disidenti. Urmeaza apoi explicatia judicioasa si de un bun-simt remarcabil: „Fiecare disident si-a urmat un traseu de care era deplin raspunzator. De ce ar fi trebuit sa ocupe «pe vecie» un prim plan? Ca si democratia, primul plan este o scena ce se apara zi de zi. Oamenii care s-au opus regimului Ceausescu au fost niste curajosi, dar temeritatea nu te face nici mai frumos, nici mai inteligent, nici mai elocvent, nici mai eficient. As adauga ca disidenta nu-ti asigura neaparat un mai bun discernamânt moral. Am cunoscut oameni lipsiti de curaj a caror finete, devotiune ori subtilitate psihologica le asigura credibilitate etica. Ramâne întrebarea, daca înteleg, de ce se afla în prim plan personalitati a caror vehementa anticomunista s-a manifestat doar dupa caderea comunismului. E de vazut de la caz la caz si daca într-adevar anticomunismul ajuta la cariera“. Raspuns impecabil. L-as însoti de un singur adagiu: uneori (deseori) câstiga cine striga mai tare! Îmi vine în minte doar cazul filozofului care, desi e departe de a fi trecut prin umilintele si mai ales privatiunile incalificabile ale unui M. Sebastian („evreul improbabil“ din cartea admirabila a lui Mihai Iovanel), a strigat pios în agora la un moment dat „Sebastian, mon frère!“. Mai departe dna Aura Christi insista asupra cazurilor disidentilor respinsi propunându-i interlocutorului sau sa compare „modul în care a fost primit acasa Soljenitîn cu (…) modul în care nu e primit acasa Paul Goma“. Gabriel Andreescu se pronunta calm, masurat, cu maxim discernamânt si cu argumente irefutabile: „În cazul lui Paul Goma, conducerea din 1990 a Uniunii Scriitorilor poarta rusinea de a nu fi discutat si eliminat, în prima sedinta, decizia de excludere din Uniune a disidentului (din 1977). În rest însa, Goma putea sa vina oricând în România, cetatenia nu-i fusese retrasa, cum s-a tot spus. Pur si simplu nu a facut-o, motivat probabil si de statutul sau de refugiat. La revista «22» s-a creat o situatie penibila în anul 1996, când Goma a anuntat ca va candida la Presedintia României si a rugat redactia sa-i promoveze anuntul. Solidara, revista a adunat mai multe materiale de sustinere, desi totul parea aventuros si confuz. În sfârsit, Goma trebuia sa faca gestul elementar sa vina în tara, sa dea continuitate unui proiect care pusese deja o greutate pe umarul unor oameni. A refuzat. Or, a te adresa votantilor dintr-un apartament din Paris nu este o dovada de prea mare respect nici pentru alegatori, nici pentru sustinatori, nici pentru institutii“. Diferenta dintre cei pomeniti de interlocutoarea lui Gabriel Andreescu este simpla: unul a venit în tara, altul a refuzat sa vina. În interviul sau, dl Andreescu revine asupra campaniei contra lui Adrian Marino citând o pagina neagra din „Viata unui om singur“: „O declar pe fata: nu ma tem nici de «dosare», nici de Securitate, nici de SRI, nici de un alt serviciu asemanator din lume. Dar de ura, invidia si veninul scriitorului român adversar am început, într-adevar, sa ma tem. Fiindca este capabil oricând de reactii irationale, imprevizibile si mai ales lipsite de scrupule. Megalomania, egocentrismul si orgoliul ranit al scriitorului  (sunt) capabile de adevarate ravagii“. Singurul adagiu (o blasfemie, desigur!) de notat aici ar fi acesta: Adrian Marino este un mare intelectual român si nimic din ceea ce este românesc nu-i e strain. „Macedonskiana“, temeritatea sfidatoare (superbia) pe care tragicul Don Quijote-Marino o arunca, prin asemenea declaratii testamentare, în obrazul contemporanilor si persecutorilor sai ne face sa credem ca, victima a puscariei si a deportarii în Baragan, autorul neîntrecut al „Vietii lui Al Macedonski“ (1966) si al „Operei lui Al Macedonski“ (1967) nu si-a recunoscut si refuza sa-si asume, ca si modelul sau ascuns dar destul de transparent, rolul si pozitia de veritabila „victima“, una subevaluata si strivita de istorie, de confrati si de contemporanii sai. Dimpotriva: îsi hraneste orgoliul, ca si Macedonski în viziunea divinului critic, cu „placerea de a se simti persecutat.“ Funciara si definitorie, nemultumirea lui, precum a celui ce va deveni subiectul exegezelor sale, începe înainte ca istoria sa-si înfiga coltii în viitorul asistent al lui G. Calinescu. Ea îsi are izvorul, cum scria Profesorul despre autorul „Rondelelor“, „în marea opinie pe care omul si-o face despre persoana sa“. Judecând din acest unghi relatia dintre exeget si autorul supus exegezei, s-ar zice ca „picatura de venin“ e pentru el benefica si ca mai toate „campaniile“ împotriva lui, desconsiderarea si neîntelegerea vadite de ilustrii lui contemporani înainte si dupa moarte, constituie conditii favorizante: cu cât mai „persecutat“, cu atât mai confirmabil în propriii sai ochi! Deviza acestei complexe, contradictorii si admirabile personalitati accentuate a culturii române n-ar putea fi una mai potrivita decât aceea a „tracului“ caruia i-a dedicat primele lui carti dupa întoarcerea din surghiun: „Am fost paria-n mijlocul tarii mele. M-am luptat/ Corp la corp cu traiul zilnic si cu soarta nempacata/ Subt a careia sandala inima-mi însângerata/ Chiar si astazi e strivita, fara-nvins a ma fi dat“! Ajuns în „Siberia“ din Baragan, eroul nostru se simte, la Latesti, aproape fericit: în bordeiul cu pereti de chirpici deportatul îsi amenajeaza un „turn de fildes“ burdusit cu carti pe care le „fiseaza“ frenetic si, în orele libere, coboara din „turn“ în gradina bordeiului ca sa planteze bulbi de lalele si alte flori ce vor înflori în primaverile urmatoare. Un taran „primitiv“ din partea locului, insensibil la gratuitatea „frumosului decorativ“, îl ia în derâdere, întrebându-l batjocoritor: „La ce sunt bune aceste flori?!“ Atunci, spune Marino, „mi-a venit sa-i dau cu un par în cap“! Sublim în fanatismul irealist al închipuirii lui, omul e un inadaptat iremediabil, un macedonskian care si-a gresit secolul si poate chiar tara. Un erou tragic, un mare intelectual ce-si traieste pâna la capat, ca si Don Quijote, o mare iluzie. Din ruptura zguduitoare între viata si cartile la care viseaza vine marea tristete ce respira în toate paginile „Vietii unui om singur“, un om „fara amintiri frumoase“ si care n-a cunoscut fericirea. „Marino minte si mort!“ – vorba proasta si iritata a unui poet – contine un adevar tulburator: despre vitalitatea cu care marele carturar atipic continua si dupa moarte sa irite la culme si sa ulcereze usturator o mare parte a vocilor cetatii literare. Ca si cum ar fi viu.
În fine aleg din dialogul publicat în „Contemporanul“ câteva consideratii lucide si dense despre Ion Caraion: „Interpretati publicarea «cazului Ion Caraion» în «România literara» drept un act malign. Am o perspectiva diferita: orice fiinta poate fi judecata, deci, si poetul. Daca noi nu cuprindem faptele în termeni etici, cine sa o faca? E adevarat, «cazul Caraion» are o complexitate neobisnuita. Putem afirma ca reprezinta o provocare pentru gândirea morala. Ion Caraion a suportat ani de puscarie si a fost condamnat de doua ori la moarte. Daca nu ai trecut printr-o astfel de experienta, e greu sa-ti imaginezi impactul pe care îl poate avea asupra unei fiinte umane pronuntarea sentintei capitale. Cine nu a stat o zi în închisoare, în conditiile acelei epoci, nu are dimensiunea recluziunii. Faptul ca un om a acceptat sa colaboreze cu organele represive dupa astfel de încercari este de înteles. Norma juridica exonereaza victimele de colaborationism. Dar le exonereaza si legea morala? Specific în cazul lui Caraion este caracterul frenetic al notelor sale informative. Exista în ele o pasiune a macularii, o atractie pentru bârfa cum vedem rar – si în niciun alt caz cu o asemenea stilistica. Ce este mai firesc decât sa pui în discutie asemenea fapte? Sa le observi exceptionalitatea si dificultatea integrarii lor în portretul poetului «înzidit», cum spuneti, în destinul literaturii române? Ar fi nevoie de mai multa «exegeza existentiala». În ce priveste judecarea morala a poetului, gasesc în spusele Monicai Lovinescu (insultata de Caraion în jurnalul sau) principala mea referinta. «Pe un astfel de scriitor victima a iubirii sale pentru orice cuvânt scris de el (…) se pot supara cel mult prietenii în niciun fel menajati de el,  nu însa si observatorul unei stari sociale si politice clinice unde, ca în «1984» al lui Orwell, ochiul stapânului te urmareste pâna si în cea mai mica intimitate, violând-o, si oricât ai fi de reabilitat, daca ai fost detinut politic, ramâi virtual arestat pe tot restul vietii, în stare de ancheta permanenta. Într-o astfel de situatie incredibila, victima se poate purta mai mult sau mai putin bine, tot victima ramâne. Singurul mod de a ne pastra cât de cât sanatatea morala într-un astfel de context este de a sti sa nu amestecam vinovatia sbirilor cu slabiciunile posibile ale victimei. Toate raspunderile revin celor dintâi. Sbirilor…“ Fara sa fi fost cu totii arestati ramânem, si azi – vorba regretatei Monica Lovinescu – „în stare de ancheta permanenta“! Doar anchetatorii sunt altii: starea de arest continua .

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper