Nicolae Coande: Poezia ca pret platit la debitul de a fi om

Un articol de STEFAN VLADUTESCU

In antologia de autor „VorbaIago“ (Tg. Jiu, Editura Maiastra, 2012, Postfata de Al. Cistelecan), Nicolae Coande marturisea ca aceasta va fi completata de o antologie care sa n-o lase singura pe „orfelina“. Astfel, recenta sa carte „Persona“ (Tg. Jiu, Editura Maiastra, 2013, postfata de Mircea A. Diaconu) se circumscrie unui proiect conceptual unitar. Ambele se subsumeaza principiului organizator afirmat de Nicolae Coande la inceputul celor doua antologii conform caruia „poetul este mereu persoana altcuiva si nu are pretentia sa scrie in numele sau“. Aceasta sursa de lumina explicativa auctoriala o regasim la inceputul celor doua volume. In mod similar, ambele carti includ si poeme inedite. Conform proiectului, in acest al doilea volum, se retin „poemele lungi din „Fincler“ si „Folfa“ („VorbaIago“, p. 5).
Cartea de fata se compune din douazeci de poeme (zece excerptate din „Fincler“ – 1997, sase excerptate din „Folfa“ – 2003 si patru inedite).
Facem trei observatii preliminare despre tandemul „VorbaIago“ – „Persona“. Mai intâi, criteriul de configurare devoalat de autor este unul mecanic, cantitativ (in „Persona“ avem „poemele lungi“). Al doilea: critica de escorta a volumelor este asigurata de doi critici importanti si valorosi, dar totalmente diferiti ca pozitionare (Al. Cistelecan si Mircea A. Diaconu). In al treilea rând, in cele doua volume se includ cumulativ unsprezece poeme inedite.
Acestor fapte, in ordine rasturnata le adresam câteva intrebari. Cele unsprezece (sapte + patru) poeme inedite au fost incluse in antologii tot dupa criteriul mecanic al lungimii? De ce nu a fost ales Mircea A. Diaconu sa faca postfata la „VorbaIago“, iar Al. Cistelecan, la „Persona“? De ce autorul nu a ales sau nu a precizat un criteriu tematic, un criteriu axiologic, un criteriu discursiv? Sigur, intrebarile acestea par si sunt retorice: ele vor fi traseele noastre descriptiv-hermeneutice. Pentru a nu parea ca judecam contrafactual, vom lua lucrurile ca atare. Vom pastra faptele in realitatea lor articulata si vom lasa evidentele sa vorbeasca. Deci.
Literatura este o comunicare de aparente. Scriitorii dau cuvântul inspiratiei si ne conduc pe calea semi-intunericului/semi-luminii, adica pe calea ambiguitatii si a vagului. Poetii sunt „inchizitori“ ai realitatii, caci poezia ii obliga, in ultima instanta, la un limbaj existential. In ordine temporala, poezia ii face pe poeti sa fie poeti, mai apoi, eventual, poetii modifica si ei poezia ca poezie.
Chiar când isi interpreteaza poezia sau isi antologheaza creatiile, poetii ramân creatori de poezie: poetii nu devin critici literari pentru propria opera. Ca atare, atunci când isi face antologiile si le adauga poeme inedite, Nicolae Coande ramâne poetul Nicolae Coande. „VorbaIago“ si „Persona“ nu sunt antologii, ci un tip de opera noua: cu ele are loc un nou debut, un debut de poet confirmat si consistent. In fiecare debut este „poetul de acum“. Prin urmare, avem de-a face cu o opera noua a lui Nicolae Coande: un Coande 1 debutat de Coande 2 si invers. Par doua persoane: in fapt, este una singura sub doua masti ale timpului, ale trairii, ale existentei, ale situatiei poetice.
Cele doua volume ne arata ca Nicolae Coande poate fi cinic („VorbaIago“) si clinic („Persona“). In „VorbaIago“ se devoaleaza detasat si cu sânge rece realitatea unor gânduri si fapte condamnabile, se marturiseste imoralitatea lumii. In mod corect, detasat si rece se da la o parte perdeaua aparentelor: „VorbaIago“ este un volum cinic. In schimb, „Persona“ este un volum clinic: realitatea data la iveala este examinata critic din perspectiva unei normalitati canonice vindecatoare.
Pierre Bourdieu delimiteaza sociologii cinici (care speculeaza rece la nivel actual) de sociologii clinici (cei care profita de „cunoasterea legilor si a tendintelor“ cu scopul de a aduce corectii „fenomenelor examinate“) („Despre televiziune“, Bucuresti, Ed. ART 2007). Exista, spunem noi, critici literari cinici si critici literari clinici. De exemplu, Eugen Negrici, prin corectiile aduse in cartile sale (in special „Expresivitatea involuntara“ si „Iluziile literaturii române“), este un critic clinic.
Ca un facut, volumul cinic „VorbaIago“ a ajuns la un critic cinic, onest, detasat si rece cum este
Al. Cistelecan. Pe de alta parte, volumul clinic „Persona“ este postfatat de un critic clinic, profesoral, onest, obiectiv si vindecator prin punerea de ordine cum este Mircea A. Diaconu. (Nu acceptam nici un fel de nuanta negativa pentru termenii de „cinic“ si „clinic“).
Per ansamblu, „VorbaIago“ si „Persona“ ni-l arata pe Nicolae Coande poetul de azi. (Postfata lui Al. Cistelecan are titlul „Poezia despre care scriu“ si chiar aduce in discutie „cinismul“; cea a lui Mircea A. Diaconu se cheama „Nicolae Coande, poetul“.)
Coande este un poet de viziune intunecata, traind intr-o situatie poetica de exilat razvratit. Eul poetic simte ca nu apartine lumii in care vietuieste si locului de care este obligat sa ramâna legat. Totodata, el intelege ca pretul de viata oricum trebuie platit. El resimte timpul si locul ca dimensiuni ale exilului. Precaritatea vietii este implacabila, exilul insa poate fi refuzat. Nu exista salvare. Coordonatele cadrului poetic sunt timpul, locul si eul. Nu poti iesi din timp si nu poti parasi locul. Totusi le poti in sinea ta refuza. Singura coordonata variabila este eul. Refuzul contextului in care ai fost aruncat si asupra caruia nu ai nicio influenta conduce la o razvratire a eului. Forma sub care eul poetic se razvrateste este masca. Specific situatiei poetice existentiale pe care se articuleaza poezia lui Nicolae Coande sunt refuzul lumii (ca timp si loc) si razvratirea eului prin rularea mastilor. Esenta eului devine o permanenta aparenta a mastilor.
Regula este ca „tot ce se divide poarta masca“ (p. 71). Orice indoiala, orice impartire, orice grija, orice suspiciune permite insertia unei masti. Masca face ca aparentele sa fie nu doar vazute, ci constientizate ca aparente.
Eul liric primar este un „om nocturn retras“ (p. 5), care vietuieste „in timpuri marunte“ (p. 13) ca „simplu cersetor“
(p. 14). Timpurile marunte sunt timpurile unor „nebuni simpatici simulanti de profesie“ a caror tema „e neantul“ (p. 15). Aici eul liric traieste „in exil“ (p. 16), „putin cam romantic in secolul astora“
(p. 19). Este trist, dezamagit si nu identifica nici o bucurie: „nu pot trai in secolul astora nici mort“ (p. 16). Timpul actual al literaturii este „crepuscul“ (p. 5). Nazuinta sa este catre secolul anterior, cel al literaturii din „principate in zorii ei“ (p. 9) si catre a fi „aspru si esential“ (p. 11). Pentru secolul astora are o scârba cu care va trai „si de acum inainte“ (p. 22). Prezentul este „Era Scârbei celei mari“ (p. 25).
„Frumusetea contemporana“ este perceputa ca „o Sutra“ (p. 25): „biata frumusete contemporana“ (p. 7). Pe poet nu-l „mai inspira nimic“ (p. 25). Scârbit si dezamagit da „fuga in trecut“ (p. 27). Refuzul prezentului nu este o renuntare: „mi-am propus anume sa fiu vechi“
(p. 68). „Lumii asteia – nimic nou – ii lipseste o inima“ (p. 31). Lumea de azi este „mai putin decât un zero“, este „un imprumut“ (p. 31). Eul liric este hotarât sa supravietuiasca in refuz si razvratire, prin masca si riposta: „Cei cu care râd zilnic/sunt mastile mele obscure“ (p. 27), „voi supravietui trântind usi“ (p. 25).
Eul nu este de felul lui un razvratit, dar i-au „slabit frânele“, a „obosit“ (p. 37), si-a „pierdut sufletul“: „Nimic nu intrece dezastrul de a fi poet. Am scris/pentru ca mi-am pierdut sufletul“ (p. 39). Nu exista nici o salvare: nimeni „nu te poate salva“ (p. 59).
Lumea prezentului este secundara, este de mâna a doua: „Craiova – second-hand“ (p. 42). Masca favorita a eului este postura de fotograf: „sunt un biet fotograf intr-un târg de haine uzate“ (p. 46). Aceasta „persoana“ se potriveste viziunii intunecate, caci masca permite sa „fotografieze pe intuneric“ (p. 45).
Eul situational este scârbit, obosit, dezamagit; priveste lumea din pozitia de „ordinar“. Nicolae Coande creeaza un eu liric original – eul ordinar: „Ordinarii ca mine“ (p.70).  Ar ramâne impasibil, dar viata se plateste si „nu mai e vreme“
(p. 58). Pare ca toata viata este o distrugere: „distrugerea a fost viata mea“
(p. 81). Timpul si locul au facut sa se rateze: „dorm mai jos decât meritam“ (p. 62), „Nu a existat viata sa n-o ratez“ (p. 63). Are si momente de fericire, dar nu le devoaleaza: „nu imi public fericirile“ (p. 63).
Discursul poetic este un mediu al nefericirii. Satisfactia sa in raspar isi are izvorul in faptul ca intelege ca lumea pe care o refuza este incomodata de refuzul sau: „Ordinarii ca mine fac sa nu iasa socoteala“ (p. 70).
Poetul traieste „in noaptea de nisip a lumii noastre secundare“ (p. 77), „in asteptarea unei mari religii“ (p. 79); „incredibil de singur in viata“ (p. 79), i se pare ca lucreaza „pentru stranietate si distrugere“ (p. 81).
Elementele situatiei poetice instaurate in poemele antologate sunt confirmate si accentuate in cele patru poeme inedite retinute in antologie. Toate acestea reprezinta discursuri de decodificare a eului in raport cu mastile, cu timpul, cu locul si cu eul discursiv. Descifrarea situatiei poetice are loc prin incidenta a diferite coduri: fie ca este vorba despre translatarea in cuvinte a semnificatiilor vizuale (decodificarea ekphrastica din „Chipul“), fie despre decriptarea intelesurilor existentiale ale vietii inaintasilor („Barbatii din literatura familiei noastre“), fie despre despre lectura transformatoare initiata in pântecele mamei  („acolo am citit totul“) din „O suta zece metri deasupra marii. Metanoia“, fie despre intelegerea faptului ca si decodificarile pot fi gresite din „Gradina“ („eu sint un oracol prost“).
In poemul „Chipul“ se intareste ideea „eului“ ca masca, ideea de schimbare artificiala de perspectiva, de modificare de pozitie mentala sau dispozitie emotionala. Discursul poetic este ekphrastic. Se poate vorbi despre persoana mastii si masca persoanei. Ideea de masca are un obiect si un subiect. Masca este obiectul material sau noetic care ascunde, iar subiectul este sufletul, omul mascat. Traim, se spune in „jocul sângeros al aparentei“. Cel care recurge la masca este, simultan, un cunoscator si un manipulator al esentelor. Mecanismul mastii pune in contact esenta si aparenta. Logica mastii consta in a ascunde o esenta si a potenta aparenta unei alte esente. Masca se alege dintre aparente. Chipul este locul in care aparenta si esenta coincid: masca pleaca de la chip sau ajunge finalmente la chip. Rulajul mastilor este o intrebuintare a chipului. In subsidiar, schimbarea frecventa a mastii se arata a fi o adâncire a esentei. Cautarea unei masti noi presupune examinarea perimetrului esentei. Orice masca se asaza pe o esenta, pe un nod al esentei. Deci esentele gazduiesc mastile. Fara o esenta divizibila nu se poate construi o masca: „tot ce se divide poarta masca“ se spune in poezia „Prapastia cu ochi albastri“. Discursul ekphrastic este orientat pe lectura comprehensiva a unui autoportret schitat de copilul de trei ani, Andrei. Desenul naiv aduce la arta praful si tarâna ce constituie materia din care in linie mitico-religioasa a fost facuta viata. In praf se afla viata. Datoria fiintei este sa inteleaga cum in tarâna straluceste viata. In praf, straluceste si arta, desenul. Prin desen fiinta se opune „uritului de viata“. Minunea (magia, miracolul) din desenul in tarâna nu se poate povesti; intotdeauna ekphrasisul este o ratare: „Nu se poate povesti ce vezi in tarina, dar tarina spune mereu o poveste.“
Al doilea poem, „Barbatii din literatura familiei noastre“, se inscrie pe coordonata temporala a situatiei poetice.

Pornind de la asumptia „Am trait in partea suprarealista si ieftina a lumii“ se evoca evenimente din existenta poetica a bunicului si tatalui. Decodificarea poetica genereaza semnificatii noi. Inaintasii sunt intelesi altfel, iar istoria capata un sens mai inalt si mai angajant existential.
Al treilea poem („O suta zece metri deasupra marii. Metanoia“) se configureaza ca descriere a unor evenimente semnificative ce prin interiorizare transforma eul liric. Cine se intoarce spre sine se transforma, devine altul. Aici se creeaza similitudini si alte tipuri de conexiuni intre faptul ca satul natal este situat la 110 m deasupra nivelului marii si evenimente care prin aceasta urca la mitic. Locul nasterii si evenimentele existentiale marcheaza decisiv formula existentiala si destinul eului. Locul, timpul si traditia isi pun amprenta asupra eului liric. Linia vietii este miscata de evenimentele majore traite si gândite. Poemul ilustreaza ideea poetica de permanenta transformare, de revigorare a spiritului: fiecare eveniment important si fiecare gând ne fac sa fim altii. Dupa orice fapta substantiala a spiritului se poate spune „de atunci banuiesc ca sint altul“.
In sfârsit, „Gradina“ este un poem al decodificarii de sine; in cadrul acestuia se exploreaza perimetrul filosofemului „cunoaste-te pe tine insuti“. Cel mai dificil lucru este cunoasterea de sine. Ca „om incapatânat si singur“, eul liric incearca sa se inteleaga pe sine intr-un loc securizat, intr-un loc fast: gradina casei parintesti, gradina in care prezideaza bunatatea si sfintenia mamei. Incercarea este ratata, dar intoarcerea spre sine nu este in zadar. In legatura cu sine, eul liric este, inevitabil, „un oracol prost“.
Volumul „Persona“ este o ilustrare a modului cum intertextualitatea obtinuta prin antologare devine literatura noua. Daca „ce este scris este terminat“ (p. 66), ce este antologat este resuscitat. Privind lucrurile de departe, antologiile consolidate prin poeme inedite ne vadesc un poet constient de destinul sau inalt. Nicolae Coande este un poet foarte important al literaturii oltene si un poet remarcabil la nivelul literaturii române actuale. Impreuna cu Gabriel Chifu, Nicolae Coande formeaza tandemul de vârf al poeziei oltene de astazi. Scrie asezat, nu arunca publicului an de an si nitam-nisam orice suparata inspiratie de moment. Lucreaza cu obstinatie si rabdare inteleapta la discursul poetic si la gândurile si sentimentele mesajului sau liric. Am zice ca acum scrie putin si esential. Si-a „scuturat podoabele“ si arata ca, in pofida versului sau „nu-mi pasa de literatura“, prin literatura se intoarce reflexiv spre sine si se ia in seama ca remarcabil, ceea ce de fapt si este.
Nicolae Coande traieste poezia ca parte a pretului platit vietii. Versurile sale sunt rate scadente la debitul de a fi om, fiinta fragila, perisabila si trecatoare.

Un comentariu pentru “Nicolae Coande: Poezia ca pret platit la debitul de a fi om”

  1. februarie 2, 2014 la 11:12 am

    Cronica ne face vizibil un poet important şi de citit.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper