Nicolae Breban 80

 

Nicolae Breban la Lugoj sau  Portretul artistului in adolescenta

MIHAELA ROSU BINA

Nicolae Breban vine în peisajul literar românesc al anilor ’60 cu o biografie plina de controverse. La mai putin de 30 de ani, acumulase experiente cât pentru o viata. Se naste la Baia-Mare în 1934, în familia preotului greco-catolic Vasile Breban. Dupa arestarea tatalui pentru agitatie nationalista, în 1940, mama si copiii parasesc comuna Recea, în care se nascuse fratele mai mic al scriitorului, Alexandru. Cu simt practic, totusi, sotia preotului vânduse tot ce avea acolo si a fugit în graba la Lugoj, în Banat. Perioada lugojeana a scriitorului, respectiv copilaria si adolescenta intereseaza într-o masura destul de mare, din punctul nostru de vedere, deoarece aproape toate romanele autorului redau toposul provinciei românesti cu biografiile curioase, cu miturile, istoria adeseori anecdotica si cutumele, cu un sistem de valori specifice, inconfundabile. Din aceste frânturi, bine asimilate de „oglinzile carnivore“ ale copilului si adolescentului, se va constitui treptat Provincia imaginara, topos predilect, „Yoknapatawpha“ lui Nicolae Breban.
Lugojul, în 1940–1941, se înfatisa zecilor de familii refugiate din Ardealul de Nord si Basarabia ca un oras tihnit si primitor, cu oameni asezati si prosperi, majoritatea mestesugari si comercianti. Faima cojocarilor, a tabacarilor si a macelarilor depasise limitele judetului, pâna departe, dincolo de Mures, spre Orastie, Sebes, Sibiu. Prin reglementari bine puse la punct, asociatiile profesionale ale meseriasilor si întreprinzatorilor locali contribuiau substantial la sustinerea vietii sociale si culturale a orasului. Era resedinta judetului Severin, aici se afla sediul Prefecturii, Camera de Comert si Industrie, Camera Agricola, Ocolul Silvic, Spitalul Judetean, Legiunea de Jandarmi. Erau Fabricile de Tigla si Caramida Muschong, Industria Textila S.A., Industria de Metal ARICO, Fabrica de Calapoade. Strazile erau curate, pietruite, casele cochete ale comerciantilor înstariti margineau malurile Timisului si Piata Centrala a orasului, purtând denumiri pretentioase: Palatul Bejan, Palatul Milcovici etc. Râul împartea orasul în doua zone distincte: Lugojul Român si Lugojul German. Silueta eleganta a Podului de Fier conferea o imagine emblematica orasului. Constructiile celor patru biserici: ortodoxa, greco-catolica, romano-catolica si reformata dezvaluiau amalgamul de etnii si confesiuni, mozaicul de culturi si traditii. Existau, de asemenea, o sinagoga si o biserica evanghelica. Majoritatea lugojenilor vorbeau fluent, pe lânga limba româna, maghiara si germana. Prin traditie, copiii locuitorilor cu oarecare stare învatau înca din gradinita germana sau maghiara, luau ore de muzica sau de desen; exista interes pentru instructie si cultura. Mai functionau în perioada interbelica Liceul Real-Modern de Baieti „Coriolan Brediceanu“, Liceul de Fete, Scoala Normala de Fete, Liceul Comercial, Scoala de Contabilitate, Scoala Inferioara de Agricultura, Scoala de Notari.
„Mica Viena“ muzicala a Banatului avea, chiar si în vremuri tulburi, o viata culturala intensa. Daduse, prin Traian Grozavescu, Ion Vidu, Filaret Barbu, Caius si Tiberiu Brediceanu, nume de prestigiu în domeniul muzical. Atmosfera de toleranta si întelegere este specifica târgurilor provinciale de la marginea fostului imperiu. Anii grei ai razboiului nu scosesera lucrurile din firescul lor. Oamenii îsi vedeau linistiti de treburi. Exista o forma de rezistenta tacuta la toate aberatiile istoriei. Satele din jur prospere, micii agricultori si gradinari, din cartierele marginase asigurau traiul zilnic si în aceste conditii. Dincolo de atmosfera primitoare si toleranta, exista o anume condescendenta fata de noii veniti, „refugiatii“, împinsi aici de capriciile istoriei.
Dupa sosirea tatalui si reîntregirea familiei, casa de pe strada Teatrului nr. 8 (în prezent, splaiul Coriolan Brediceanu) devine caminul familiei, împartit cu familia Tufescu, rude ale episcopului Balan. Un gard îi despartea de casa familiei Dobrin, ai carei baieti, cu vârste apropiate de copiii Breban, le devin tovarasi de joaca. În acest mediu multicultural,  Brebanii se integreaza rapid, tatal dobândind, prin functia pe care o detinea la Episcopie, prin felul deschis, dar si prin tinuta intelectuala, notorietate si respect. Episcopia greco-catolica de la Lugoj oferise preotului Vasile Breban un post de functionar; slujea doar la sarbatorile mari, alaturi de vladica. Cea mai importanta parte a vietii familiei se organizeaza în jurul palatului episcopal.
Continua clasele primare la Scoala de Aplicatie, o mica scoala de pe lânga Scoala Normala de Fete, unde faceau practica viitoarele învatatoare. Aici învata cu domnisoara Maria Pop, ardeleanca si ea, refugiata în Lugojul banatean si buna prietena cu familia Breban, cu care colaborase în aceeasi calitate la Recea Mare, înainte de ocuparea Ardealului de Nord. Mia Pop este prima din sirul celor trei mari pedagogi care i-au traversat tineretea, ramânând în memoria sa afectiva. La sfârsitul studiilor primare, cu o intuitie ferma, deloc explicabila pentru scriitorul de mai târziu, învatatoarea întocmeste un buletin, o fisa de apreciere în care noteaza la rubrica „Caracteristici generale: fire instabila, calitati literare exceptionale, si în paranteza e pus cuvântul «geniu».“ (Nicolae Breban, „Sensul vietii. Memorii I“, Iasi, Editura Polirom, 2003, p. 135.)
Tânarul Breban începe clasa I a ciclului inferior la Liceul Real-Modern de Baieti „Coriolan Brediceanu“. Merge la ore de vioara la blândul profesor Willer, imortalizat în volumul „În absenta stapânilor“. Willer fusese reprezentantul minoritatii maghiare în Parlamentul României si se retrasese din pricina incompatibilitatii sale cu sfera politicului. Cultura muzicala, destul de serioasa, dobândita în acei ani, ar fi putut deveni o sursa de existenta, dupa cum va marturisi scriitorul mai târziu. „Pe vremea aceea cântam foarte bine la vioara – unul din visurile mele era sa cânt la vioara.“ (Nicolae Breban, „Confesiuni violente – Dialoguri cu Constantin Iftimie“, Bucuresti, Editura DU Style, 1994, p. 38.) Chiar daca visul acesta nu s-a împlinit, cu certitudine ca multe din tehnicile muzicale însusite vor deveni principii de constructie sau teme în romanele sale: contrapunctul, polifonia, fuga etc. Joaca tenis în Parcul „George Enescu“ cu alti tineri de seama lui. Duminica, se plimba pe Corso împreuna cu familia.

8    Parintii doreau sa-i ofere, în respectabila traditie a familiilor de intelectuali banateni si ardeleni, o educatie aleasa.
Anii de liceu la care scriitorul revine cu o gama variata de sentimente, de la furie si revolta, la duiosie si admiratia unui îndragostit de adolescenta sa „încât cu adevarat nu avea s-o paraseasca niciodata“ („Sensul vietii“, p. 122), sunt ani de formare. Cauta cu fervoare modele, atât printre adolescentii pe care îi frecventa sau pe care îi cunostea, cât si printre adultii cu care intrase în contact la scoala sau în cercul familiei.
În ’46, în urma secetei, au venit la Lugoj, alungate de foamete, familii de moldoveni. Era un oras compozit, „un fel de anticamera a Europei“, dupa cum bine precizeaza scriitorul însusi în „Sensul vietii“ (p. 147). Între timp, situatia financiara a functionarului Episcopiei Unite începe sa se stabilizeze prin doua mici afaceri: moara si presa de ulei, ramase în memoria lugojenilor si în anii actuali, dupa multiple schimbari de proprietari, ca „Oloinita lu’ Breban“.
Daca razboiul nu perturbase grav viata oamenilor, prefacerile imediat urmatoare cu instaurarea regimului comunist si proclamarea Republicii Populare Române, dupa abdicarea regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, dar mai ales nationalizarea din iunie 1948 si stabilizarea monetara aveau sa tulbure din strafunduri viata provinciei banatene. Tot în 1948, printr-un decret al lui Gheorghiu-Dej, biserica greco-catolica, unita cu Roma, este desfiintata. Mai multi preoti, printre care episcopul dr. Ioan Balan intra în închisoare. Întreaga comunitate a credinciosilor greco-catolici e puternic afectata de aceasta decizie politica abuziva. Micilor meseriasi lugojeni li se nationalizeaza atelierele, pravaliile sau imobilele. Li se ridica dreptul de a profesa liber. Sunt vremuri tulburi pe care adolescentul de atunci nu le resimte decât indirect prin afectarea apropiatilor: „episcopul si alti canonici au fost închisi, târâti în puscarii“ („Confesiuni violente“, p. 27). Fiind mai degraba functionar la episcopie, tatal depaseste vremurile acestea dificile. Nu avea nici fanatism religios si nici vocatie de mare preot. Îi placea viata, îi placea sa cânte, sa aiba în preajma prieteni. Moara si presa de ulei asigura Brebanilor un venit sigur, iar spiritul întreprinzator al tatalui e admirabil în aceste perioade framântate. Mai târziu, istoria perversa si necrutatoare  va marca profund destinul primului nascut al familiei.
Nevoia de maestri, devenita, mai târziu, în opera sa romanesca, tema obsedanta, îi va traversa adolescenta. Modelele gasite sunt, ca la mai toti tinerii, persoane sau personalitati puternice, iesite din tiparul cuminte, conformist. Printre maestrii adulti necontestati ai acestei perioade se afla profesorul de biologie Aurel Pitu. Puberul de 15-16 ani apreciaza nu numai excelenta pregatire profesionala, ci mai ales vocatia de pedagog, disponibilitatea de a oferi discipolilor sai si altceva decât informatii seci. Profesorul organiza, în împrejurimile orasului, plimbari si drumetii, la care copiii participau cu entuziasm, colectau plante pentru ierbar, observau mediul ambiant. Exista sentimentul foarte clar ca acesta e preocupat de ei, ca ofera ceva din personalitatea sa acestor tineri aflati în cautarea unor mentori. Iar Nicolae Breban simtea o nevoie acuta de atentie si de prietenie din partea adultilor, iata de ce memoria sa afectiva retine doar anumite figuri din impresionanta galerie care i-a modelat copilaria si adolescenta. Numai pentru un an profesor la Liceul „Brediceanu“, tinerelul si negriciosul Nicolae Lapusneanu, venit de pe undeva din partile Moldovei, îsi cucereste discipolii prin curajul de a scoate din materia predata la clasa impunerile jenante ale noii ideologii. El da la o parte impostorii impusi de programa scolara „ticaloasa“ din anii brutali ai instaurarii stalinismului si face, aproape un trimestru, „Odiseea“ lui Homer sau o scurta introducere în „arta tipologiei“.
Din acea perioada dateaza, dupa cum remarcam, pasiunea pentru  mici drumetii sau escapade în împrejurimile orasului. Fie ca  plimbarile se desfasoara pe malurile Timisului, între cele doua poduri, spre Dealurile Viilor pâna la Biserica Grofului sau în Cimitirul Catolic al orasului, ele au un pronuntat caracter instructiv-educativ. Obisnuinta acestora se va pastra si în perioada maturitatii, când, retras la Lugoj, pentru elaborarea unui roman, în pauzele de creatie, scriitorul era vazut în compania unora dintre fostii colegi pe strazile orasului, absorbit în interminabile discutii. Preferat era întotdeauna doctorul Panciu-Pax, a carui fizionomie expresiva o împrumuta multora din personajele sale. Plimbarea maieutica sau instructiva devine o habitudine constanta a eroilor sai. Francisca îl invita pe Chilian în Parcul „Arenele Libertatii“, într-un început de toamna ce prefigureaza înfiriparea unei relatii ciudate si fara viitor. Doctorul Minda renunta cu placere la orice obligatie mondena în favoarea plimbarilor cu Ceea, Castor Ionescu are rezervata o zi din luna pentru aceasta îndeletnicire în compania colegului Vezoc. Întotdeauna în cuplu, niciodata solitara, plimbarea reprezinta un inevitabil moment al unui traseu initiatic conservat ca atare de memoria artistului. Probabil ca în acei ani de început, sub îndrumarea profesorului, s-a format spiritul de observatie atenta a decorului, pasiunea pentru descriere, cu notarea riguroasa a senzatiilor, pentru ca la Breban descrierea functioneaza în alt regim si cu alte finalitati decât la majoritatea scriitorilor. Redare în detaliu a elementelor configurative, desenul precis, observatiile de finete dezvaluie un exercitiu îndelung ce vine dinspre stiintele pozitiviste. Daca la majoritatea scriitorilor realisti, pauza descriptiva anticipeaza un moment de mare tensiune epica, la Nicolae Breban descrierea este un fel de liant între scene aparent autonome, umplând spatiul cartii, dar si spatiul dintre doua miscari cu forme, sunete, arome si culori, pentru ca în redarea riguroasa a cadrului perceptia nu este eminamente vizuala. Adevarate sinestezii, tablourile de natura sunt percepute cu toate simturile. Urechea, pipaitul, gustul sau mirosul deschid receptacole multiple si subtile spre lumea evocata. Cufundat în placerea narcisiaca a propriului text, în care vede o oglinda a lumii, autorul încarca aceste pasaje pâna la saturatie, pentru ca apoi sa cedeze brusc tentatiilor narative sau dialogice. Aceeasi atentie pare sa o acorde si naturii umane, pe care o studiaza mai întâi exterior, fizionomic si comportamental, pentru ca mai apoi sa-i cerceteze strafundurile, partea nevazuta si cel mai ades întunecata. Primele lectii de compozitie a personajului, de conturare a tipologiei convingatoare vin tot din anii de scoala de la profesorul amintit, dar si de la „maestrii de hârtie“ pe care îi va descoperi treptat în interminabile ore de lectura. La început, în perioada pubertatii si a adolescentei, au fost scriitorii rusi: Tolstoi, Gogol, Cehov si, mai ales, Dostoievski. La Lugoj, în casa unui coleg, evreu de origine, va face cunostinta cu „domnul Fiodor Mihailovici“. Nu numai de Nietzsche se va apropia prin romanele lui Dostoievski, ci si de Shakespeare sau Cervantes. Ucenicia la scoala marelui rus va naste infinita admiratie a scriitorului de mai târziu pentru opera predecesorului în care descopera aproape la fiecare noua lectura alte si noi valente. Toate aceste întâlniri din perioada adolescentei au avut o functie modelatoare pentru scriitorul de mai târziu.
Tot acum îsi face un cerc de prieteni care îi vor ramâne aproape si în momentele mai dificile pe care o Istorie perfida si nemiloasa i le va oferi în anii care vor urma: C. Panciu, Boris Soseanu, Dan Rebreanu, Gh. Reisz, C. Bona. Numele lor în forma usor modificata sau ca atare le vom gasi risipite în paginile romanelor de mai târziu. Nu ne-am propus în lucrarea de fata un inventar al numelor proprii din universul romanesc brebanian; cititorul concret, ar putea fi incitat de sonoritatile aparte si tentat de pista falsa a decriptarii acestora. Majoritatea însa sunt inspirate de numele unor familii sau persoane cu o biografie reala din Lugoj sau din alte locuri cunoscute: Guga, Iorgovici, Sidorovici, Bulzan, Mahalek, Mizrachi, Ciolac, Suta, Cârstea, Zaganescu, Zbagan. Krinitzky este „împrumutat“, dupa marturisirea scriitorului însusi, din cimitirul romano-catolic din Lugoj.
În Lugojul primilor ani de dictatura stalinista, procesele politice, arestarile si perchezitiile, persecutiile si sechestrele sunt îndreptate cu precadere împotriva dusmanilor poporului, micii si marii proprietari, meseriasii mai înstariti, chiaburii, intelectualii, adica tot ceea ce însemnase în alte vremuri elita orasului. Spectrul tot mai amenintator al Securitatii pare sa scoata din firescul lor ierarhii si valori împamântenite de generatii. Dramele individuale se pierd în drama colectiva a unei întregi comunitati.
În 1948, la înfiintarea U.T.M.-ului, Nicolae Breban si colegul sau Lazar Gheorghe, fiu de chiabur, au fost exclusi din aceasta organizatie din care nu facusera parte niciodata. În 1951, în penultima clasa de liceu, va fi exmatriculat fara drept de reînscriere în oricare alt liceu din tara si cu obligatia de a intra în câmpul muncii. Astfel, ultima clasa de liceu o va urma la Oradea, la Liceul „Oltea Doamna“, în regim de fara frecventa. Într-un gest de superba solidaritate si enorm curaj, colegul Boris Soseanu îl urmeaza. Munceste ca functionar la „Planificatii, munca si salarii“ într-o mica întreprindere, Indalimenta, de pe lânga Sfatul Popular.
La 18 ani, în 1952, pe 5 sau 6 iulie, soseste în Bucuresti. Chiar daca provincia ramâne locul de formare, capitala exercita asupra sa o fascinatie aparte. „Provincia, provincia româna, dar si universala si anistorica ramâne pentru mine «matricea creatoare» – iar capitala, locul de «întâlnire» majora, teren predilect de afirmare, de expresie! Tocmai prin pozitia ei, a capitalei, la „intersectia“ culturilor si «etniilor», prin «depasirea» micilor si persistentelor «boli provinciale», toate acele ticuri sentimentale si morale, ridicole si înduiosatoare, si poate mai ales acea tiranie a opiniei publice care distruge nu numai reputatiile, dar si «elanurile inimii»“ („Confesiuni violente“, p. 146)

Contemporanii unui urias 

NICOLAE BARNA

„Nascut la Baia Mare, la 1 februarie 1934“, sintagma cu totul banala, dar pe care scriitorul Nicolae Breban obisnuieste sa o repete întocmai, fixa si nemodificata, cu un fel de grija speciala, ca si cum ar avea cine stie ce însemnatate cu totul deosebita, secreta, impenetrabila pentru neinitiati, ori de câte ori e chestionat asupra propriei biografii, dar si cu alte prilejuri, din proprie initiativa, în conferinte, discursuri, interventii publice, dezbateri, confesiuni (pronuntat autobiografice, dupa cum o stiu prea bine cei care vor fi avut ocazia sa le audieze), dobândeste, iata, în aceste zile, o însemnatate noua, cu adevarat „speciala“. Marele prozator devine octogenar. A optzecea aniversare a acelei date atât de perseverent mentionate de-a lungul anilor nu poate trece nebagata în seama, fireste! Multa vreme, recunosc, am fost mai degraba reticent, rezervat si chiar ironic în ce priveste practica omagierii explicite a scriitorilor cu prilejul împlinirii unor vârste exprimate cifric în multipli de 5 ori de 10. Reticenta venea, fara îndoiala, dintr-o reactie, în ultima analiza, „anticeausista“ (nu intru în detalii, simplific îngrozitor, dar nu bat câmpii: cei trecuti de, sa zicem, patruzeci de ani vor întelege foarte bine ce vreau sa zic!). Pe lânga asta, ma gândeam ca, oricum, daca un creator e demn de admiratie la, de exemplu, 70 de ani, atunci a fost si la 69 si va fi si la 71, si poate fi elogiat ori de câte ori e cazul, nu neaparat la sorociri „rotunde“ cifric. Cu vremea, însa, m-am mai „îmblânzit“ si înteleptit si am reusit sa descopar – de fapt, sa regasesc – oportunitatea, totusi, a unor astfel de omagieri aniversare (pe care, evident, nu regimul dictatorial antedecembrist le-a inventat, ci doar le-a compromis, asa cum a facut-o si cu alte practici ori obiceiuri de oarecare traditie). Si mi se pare, acum, cu totul firesc sa „marchezi“, cum se spune, de fapt, sa sarbatoresti, sa recomanzi atentiei obstesti o atât de vajnica personalitate literara cu prilejul instalarii depline în senectute. Un mare scriitor – al nostru, al vorbitorilor si cititorilor de limba româna (al nostru, „si nu numai“, ca sa preluam un cliseu tocit, dar uneori util…) – împlineste o frumoasa vârsta si se cuvine sa fie omagiat.
Cum anume sa fie omagiat? Prin rememorarea amabila a unor elogii care i se vor fi adus cândva, de-a lungul vietii închinate creatiei literare? Nu tocmai, cred, sau nu numai. Socot ca se cuvine sa fie relevata si dinamica specifica a manifestarii personalitatii în chestiune, „lectia“ sau „pilda“ pe care o da Nicolae Breban prin refuzul constant al conventionalizarii, alinierii, filistinismului, prin gustul sau pentru risc, prin „arta“ de a fi mereu „incomod“.
Sa ne reamintim ca traseul carierei lui literare n-a fost unul „ascendent“, gradat, cumintel-opintit, punctat de mici sporuri de calitate (si rasunet) de la o realizare la alta etc. Dupa o perioada destul de lunga de „incubatie“ tainuita, Nicolae Breban a eclozat brusc ca scriitor în toata puterea cuvântului, si a facut-o într-un chip cât se poate de peremptoriu si concludent, chiar autoritar, si s-a situat – în scara cotarilor valorice – de la bun început foarte sus. Si apoi, de-atunci încoace, putem spune ca tot acolo, foarte sus, a ramas, si asta în pofida fluctuatiilor – reale sau scornite, evidente ori discutabile – de tonus creator si în pofida modificarilor contextului istoric, de-a lungul deceniilor. El s-a impus de la primele lui romane – dar mai ales prin si dupa „Animale bolnave“ – ca unul dintre cei mai importanti prozatori ai epocii, cu succes de critica si de public deopotriva. Fiind, incontestabil, unul dintre principalii înnoitori ai prozei românesti de fictiune de la sfârsitul anilor saizeci si începutul anilor saptezeci, cultivând o formula estetica si o ideologie literara (aplicata) de o profunda originalitate, romancierul (fiindca, desi a scris el si ceva proza scurta, si piese de teatru, si, mai ales în anii din urma, nu putina memorialistica si eseu, scriitorul se considera pe sine, si chiar este, în primul rând si prin excelenta, romancier) s-a mentinut, de-a lungul a peste patru decenii, printr-o activitate literara prodigioasa, în prim-planul actualitatii. Si asta chiar si în perioadele de relativa eclipsa, în momentele de conjunctura mai putin favorabila, daca nu propriu-zis ostila productiei literare si prezentei publice a scriitorului. Cartile lui, fara nici o îndoiala inegale valoric, dar remarcabile fara exceptie, au suscitat uneori contestari sau supraevaluari (deopotriva nejustificate, în ultima analiza), determinate adeseori mai mult de ratiuni ori „accidente“ extraliterare („cariera“ sau gesticulatia lui publica, episoade biografice, „ideologia“ reala sau presupusa, iactanta lui proverbiala, suspiciunea de egolatrie si acuzatia de aroganta constituite ca reactie la discursul lui publicistic, considerat a fi singular si prea raspicat, eventual încapatânarea lui de a ramâne original si „incomod“, radical refractar la vreuna din ofertele de raliere, de partizanat militant „disciplinat“ aflate în circulatie într-un moment sau altul al evolutiilor înregistrate la nivelul arenei politico-culturale în ultimele decenii). Unele carti i-au fost, probabil tot din motive extraliterare, cvasi-ignorate. S-a manifestat, la adresa lui, mai ales dupa 1990, si o respingere pe criterii (pretins?) strict literare – ar fi „doar“ modern, nu si „post-“ cum s-ar cuveni, deci „da chix“, se cramponeaza de modernitatea perdanta, e depasit estetic! –, dublata, pe de alta parte, compensator, de un gest de recuperare – ar fi, de fapt, postmodern, deci „de-ai nostri“. A putut fi „acuzat“ – cu temei sau fara, chestiunea e delicata si deschisa discutiei si controverselor, nu poate fi sustinut convingator un „verdict“ transant si inatacabil – si de pacatul incontinentei scripturale, i s-a reprosat pletora productiei, i-a fost imputata autopastisarea, repetarea inutila. Oricum, remarcam ca reprosurile care i-au fost ori îi sunt aduse, încercarile de „demolare“ chiar, sunt formulate întotdeauna având în vedere un palier valoric sau un grad de importanta foarte înalt, considerat subînteles daca nu enuntat explicit: în forul lor interior, pare-se, chiar detractorii, sinceri ori conjuncturali, nu-i pot refuza statutul de scriitor de prima marime al ultimelor decenii. Si de „al mai tare om din lume“, cum l-a „încondeiat“ cândva, cu malitie colegial-afectuoasa, Marin Sorescu.
Acum, „al mai tare“ n-o fi fiind el, Nicolae Breban, fireste, fiindca stim prea bine ca, în rândurile generatiei sale, literatura româna a fost daruita cu mai multi prozatori de prima marime, diferiti între ei, bineînteles, si greu „comparabili“. Dar unul dintre cei mai „tari“ a fost de la început, si asa a ramas si ramâne. O scurta retrospectiva – fie ea selectiva si, fortamente, lacunara – asupra unei bibliografii desfasurate pe mai bine de treizeci de ani nu-i niciodata de prisos. „Francisca“ (1965), carte acuzata ulterior de conformism conjunctural fata de „comandamentele“ impuse de politica de dirijism cultural a oficialitatii comuniste si, de aceea, partial repudiata de însusi autorul, nu e, totusi, neglijabila sau neinteresanta. „În absenta stapânilor“ (1966), „prima carte buna“ a scriitorului dupa propria lui opinie – confirmata si de verdictul criticii –, e un triptic de naratiuni independente consacrate, fiecare, unei vârste sau stari omenesti – copilaria, feminitatea, senectutea – si potentate prin încadrarea într-un virtual întreg care le subordoneaza enuntarii implicite a unei demonstratii („stapânii“ absenti sunt barbatii): s-a vorbit, dupa aceasta a doua carte a lui Breban, de caracterul antirealist al prozei lui, de vizionarism si de „transa epica“ (I. Negoitescu). Ea ramâne, fara nici o îndoiala, una din capodoperele prozei românesti din toate timpurile. Decisiva pentru dobândirea recunoasterii generale a fost, însa, a treia carte, „Animale bolnave“ (1968), roman „pseudo-politist“, de fapt „dostoievskian“, probabil ca – si astazi, înca – opera cea mai cunoscuta si apreciata, de critica si de publicul larg, din toata creatia autorului. A urmat „Îngerul de gips“ (1973), roman psihologist si eseistic, analiza a unui caz de decadere launtrica (voluntara!) a unui intelectual rasat, doctorul Minda.

4Text-parabola, cu un grad record de indeterminare si ambiguitate, falsa carte de învatatura despre o ciudata devotiune – „un amestec de nietzscheanism si «trairism» românesc din anii ’20-’30, un elitism reactionar care împarte oamenii în stapâni si slugi si viseaza construirea unei utopice lumi dictatoriale“ (N. Manolescu) – si, în acelasi timp, satira anti-mic-burgheza (un fel de „Bouvard et Pécuchet“), „Bunavestire“ (1977) marca o evolutie a lui Breban catre postmodernism. „Poemul epic“ – de fapt, romanul – „Drumul la zid“ (1984), care trateaza criza existentiala a unui tânar, Castor Ionescu – „om marunt“ gogolian, înfatisat ca „simbolul luptei purtate în numele vietii si al cunoasterii de sine“ (Ion Vlad) si prezentând „imaginea cartii barate catre sfintenie“ (N. Steinhardt) –, ramâne probabil cea mai putin „înteleasa“ dintre scrierile romancierului, dar nu si cea mai lipsita de relief si de interes. Sub „masca“ unor romane de mondenitate si problematica amoroasa, psihologica si sociala în medii amestecate, explorata dintr-un unghi inedit – deoarece nu e vorba nici de intimism descriptiv lipsit de orizont ideatic, nici de „demascare“ esopica a marasmului social sub regimul comunist, adica de procedarile curent exploatate în proza româneasca din epoca -, „Don Juan“ (1981) si „Pânda si seductie“ (publicat în 1991, dar scris în 1976) se vadesc a fi întruchipari ale aceleiasi tenace obsesii brebanesti pentru relatia individului cu sine si cu lumea, având, de data aceasta, drept vector rescrierea unui mit modern, cel al lui Don Juan: cele doua carti sunt de fapt primele doua parti ale unei monumentale megatrilogii, cu titlul generic „Don Juan“ si a carei parte a treia e la rându-i o masiva trilogie (!), „Amfitrion“ (1994), formata din volumele „Demonii marunti“, „Procuratorii“ si „Alberta“. Acest „Amfitrion“, întâmpinat de critica cu ciudata reticenta, se arata a fi o întreprindere urieseasca, un pariu „nebunesc“, cu miza enorma, în mare parte câstigat, în pofida ostilitatii conjuncturale a receptarii. Ciclul deschis în 1998 prin „Ziua si noaptea“ (roman de actualitate, cu trama propriu-zis epica mai consistenta decât de obicei, oarecum asemanator, din acest punct de vedere, cu „Animale bolnave“ si trimitând, prin unele elemente, la, ei da!, „Demonii“ lui Dostoievski, în orie caz ilustrând din nou cota valorica a prozatorului, particularitatile tehnicii narative si ale universului sau tematic, desi a fost acuzat de redundanta si de autopastisa…) a fost continuat prin „Vointa de putere“ (2001), alt roman cu o încarcatura epica densa, apoi prin „Puterea nevazuta“ (2004) si încheiat prin publicarea romanului „Jiquidi“ (2007), probabil una dintre cartile cele mai memorabile ale autorului. Tematica romanelor acestei tetralogii este (era, mai bine zis, la data aparitiei lor!) de stricta actualitate, iar modalitatile „realiste“ si „eseistice“ de investigare a realului social si sufletesc sunt îmbinate fericit. În toate cele patru romane, „scena actiunii“ este aceeasi – Clujul contemporan, postdecembrist -, diferite personaje apar în toate romanele ciclului (însa uneori aflându-se în prim-plan, alteori în plan secund, în functie de gradul în care atentia naratorului este focalizata asupra lor), iar sub raportul cronologiei fictionale romanele ciclului nu se succeda în mod strict, ci mai degraba se desfasoara în paralel ori se suprapun: romancierul a ilustrat cu iscusinta o formula de experiment – nu lipsita de precedente în proza romanesca universala: „Cvartetul din Alexandria“ de Lawrence Durrell ar fi, într-o oarecare masura, un termen de referinta – în privinta „livrarii“ materiei narative, prin modificarea focalizarii. O trama evenimentiala comuna tuturor celor patru volume, o suma de evolutii ale unor personaje – dintre care unele consistente ori de-a dreptul memorabile, cum e extraordinarul Jiquidi -, în mediul Clujului anilor din urma, sunt investigate si înfatisate literar nu prin observarea unui flux narativ unic si a ordonarii cronologice a materiei epice fictionale, ci prin revizitari succesive, de fiecare data cu focalizari diferite, cu valorizari diferentiate, nuantate si contradictorii, astfel încât daca se poate spune, simplificând, ca daca cele patru romane ne vorbesc despre aceleasi lucruri, ele o fac, de fiecare data altfel, fara ca, vreodata, romancierul, în sensul strict, sa se repete. Tematica de stricta actualitate, dar si marile teme ale eternului omenesc sunt întretesute fericit, iar modalitatile „realiste“ si „eseistice“ de investigare a realului social si sufletesc sunt îmbinate în chip oportun, bineînteles ca pe coordonatele caracteristice ale discursului romanesc brebanian. În 2011, un nou roman brebanian – „Singura cale“ – confirma constanta autorului în materie de viziune si maniera si, totodata, suscita în mod special interesul publicului si al criticii prin noutatea („noutate“ nu la modul absolut, ci în cadrul operei lui Nicolae Breban) temei abordate: cariera unui tânar în epoca stalinismului, în anii cincizeci ai secolului trecut.
Activitatea lui Nicolae Breban pe tarâmul publicisticii, eseisticii, si memorialisticii, limpede perceptibila de-a lungul întregii lui cariere literare, cunoaste o intensificare spectaculoasa în anii 2000, când scriitorul publica în rastimp de nici un deceniu noua volume de astfel de scrieri non-fictionale. Dupa un volum de „Stricte amintiri literare“ (2001) urmeaza o ampla (pseudo)autobiografie (confesiva si eseistica), în patru volume („Sensul vietii“, 2004-2008). „Vinovati fara vina, Profetii despre prezent“ si „Istoria dramatica a prezentului“ sunt volume de eseistica pe teme morale, culturale si, mai ales, istorico-politice. Toate aceste texte non-fictionale brebaniene, consistente si expresive, deseori captivante, uneori – voit sau nu – socante si „în raspar“ cu oricare din variantele comune, „acceptate“, aflate în circulatie, privind interpretarea evolutiilor social-istorice si culturale, de la noi sau din lume, manifesta de fapt, toate, particularitati ale literaturii de fictiune, lucru de altfel sesizat si asumat, chiar în cadrul lor, de însusi autorul. Romancierul, în postura de memorialist, ramâne în esenta romancier, volumele de memorii fiind catalogate de unii critici drept cvasi-romane autobiografice, cu substantiale insertii eseistice. În postura de autor de eseuri pe teme istorico-politice si culturale, el are gustul ideilor „inactuale“ (în întelesul particular al termenului preluat de la Nietzsche), neortodoxe, socante, pe care le sustine cu minutie si verva superior-retorica. Diferind simtitor – si în chip imprevizibil, complex si surprinzator – de oricare din paradigmele „institutionalizate“ (si banalizate) de interpretare, textele eseistice brebaniene asigur o lectura incitanta, uneori delectabila tocmai prin caracterul ei „incomod“. Un rasunet particular l-a iscat volumul „Tradarea criticii“, în care Breban formuleaza aprige reprosuri la adresa criticilor, mai ales a celor din generatia sa, care ar fi „tradat“, în deceniile din urma, datoria de a sustine „literatura vie“.
S-a observat, de catre comentatori, ca, în vreme ce la majoritatea prozatorilor din generatia lui Nicolae Breban atentia era focalizata asupra problemelor socialului, ale social-istoricului imediat, si desigur, a reverberatiilor lor morale, la autorul „Buneivestiri“ primeaza problematica revelatiei spirituale si psihologia abisala, dramatismul interioritatii si intimitatii extreme, în primul rând. Ceea ce nu înseamna ca asa-zicând social-istoricul ar fi neglijat ori ignorat, dimpotriva, e abordat oarecum de pe alt palier, al unui vizionarism holist de factura personala. În general, cartile lui Breban marturisesc un demers unic, de ansamblu, conceput – ori „instinctiv“ desfasurat? – „pe scara mare“; ele sunt fatete ale unei experiente spirituale neconventionale pe care scriitorul o propune cititorilor, instituindu-se pe sine ca o constiinta vizionara, ca un „dascal“. Primordiala e, de aceea, mai mult decât eposul – deseori evanescent, de altfel, ori programatic destructurat, desi pastreaza paradoxal aparentele unei vigori extreme – recurenta temelor, motivelor, tipurilor. Una din temele privilegiate e cea a vointei de putere, a puterii, considerata într-o marcata viziune nietzscheana. Tema seductiei – seductie improbabila, „nerusinata“, irezistibila – e la fel de consistent tratata. Complementare si corelate, puterea si seductia se manifesta în sânul cuplului: cuplul stapân-sclav, stapân-sluga – cu varianta magistru-discipol – e un motiv omniprezent la Breban, motivul „cuplurilor care se devora“ (E. Simion). Dominarea si seducerea sunt deseori reversibile, câte un personaj poate fi, simultan si succesiv, seducator si sedus, „stapân“ si „sclav“, discipol si magistru. Aceste câteva mari teme – ori „ingrediente“ tematice predilecte -, de mult depistate si arhicomentate si disecate de exegeza, notorii azi pâna-ntr-acolo încât ocurenta lor în noi si noi romane a putut fi ironizata ca o dovada de îngustime a sferei de interes a prozatorului si a presupusei sale incapacitati de a-si diversifica universul fictional, reluate însa, iarasi si iarasi, obsedant, de romancier, au totusi „meritul“ (daca putem spune asa !) de a fi alimentat si sustinut, convingator, o opera atât de vasta si impunatoare.
Poetica romanelor lui Nicolae Breban, stilul lor si tehnicile narative ramân indisociabile de mesajul vehiculat. Problematica intelectuala, morala, psihologica, filozofica, sociala, sondarea abisalului, a abjectiei, a slabiciunii omenesti, a fragilitatii si energiei launtrice (ambele infinite!) ale omului, a putintei de „mântuire“ nu sunt tratate descriptiv-expozitiv, ci sunt încorporate intim în text, asa dupa cum „materialitatea corporala, fizica, e traita în romanele lui de-a dreptul, deloc abstracta, nici macar «povestita»“ (N. Manolescu). Iluzia realista, instituita – cu o maiestrie rara – pe ample portiuni, e apoi abandonata, contrazisa, relativizata, deconspirata, distrusa. Nu e vorba de o deconstructie autotelica ori subordonata unor explorari pur „tehnice“: Breban e, în primul rând, în felul lui foarte personal si neconformist, un scriitor angajat (nu în sens restrâns, legat de militantismul politic), hotarât sa transmita, prin arta si pe caile specifice artei, ceea ce s-ar putea numi un „mesaj umanist“, unul, bineînteles, strain de orice optimism naiv sau triumfalist complezent si cuviincios, conformist, „filistin“, lenes, linistitor. Literatura lui Breban, vitalista, respira o forta persuasiva remarcabila si exercita o presiune catre spatiul extratextual putin obisnuita, si nu e reductibila la artificiile scriiturii, desi scriitura are o importanta hotarâtoare. Incontestabil, cu toata desfasurarea de artificii si procedee, cu toata mânuirea masiva a deriziunii si ambiguitatii, proza lui Nicolae Breban e patrunsa de tragism, e o proza a „seriozitatii“, o proza în primul rând „ a omului“, nu „ a limbajului“. Atingerea tragicului, considerat a fi – si astazi ! – o cota suprema a artei: e una din nazuintele statornice ale romancierului.

Cum se întâmpla, pare-se, destul de frecvent cu marii scriitori – cu cei recunoscuti si proclamati ca atare într-un moment al receptarii – care au o activitate îndelungata, Nicolae Breban are de „surmontat“, de la o vreme, tendinta de „depreciere“ a operelor lui, adusa de evolutia rapida a gusturilor, de miscarea „canonului“. O formula romanesca personala, de mare originalitate, configurata la un moment dat si într-un anumit context istorico-cultural, este, iata, „revizuita“ (sub aspectul valorizarii ei) în lumina evolutiilor ulterioare epocii ei de maxim succes.
Exista, oricine ar trebui s-o stie sau s-o fi bagat de seama, scriitori longevivi care se „reinventeaza“ periodic, relativ frecvent, si altii care, dimpotriva, ramân fideli unei modalitati de emisiune (încât sunt etichetati de critici, cu un cliseu deja suparator, ca fiind „fara evolutie“). Predomina însa, bineînteles, situatiile intermediare.
Nicolae Breban e într-una din aceste situatii asa-zicând „intermediare“.
Pe de o parte, frapeaza constanta, omogenitatea constatabila la scara întregului imens corpus romanesc pe care îl da la iveala. Este, probabil, dintre prozatori, cel care a fost cel mai putin influentat (afectat, marcat…), la nivelul modului lui de a scrie, de evenimentele si transformarile politice majore din ultimele decenii. Scriitorul nu e, în demersul lui literar, deloc „conjunctural“, ci mânat de determinarile lui artistice profunde. Care, însa, pot si ele, fireste, „evolua“. Observatia formulata de Valeriu Cristea – „Nu credem ca se pot stabili deosebiri prea mari, nici de valoare, si nici de substanta, între romanele lui Nicolae Breban, variatiuni minime pe aceeasi tema. Având coordonate identice, ele par mai degraba subdiviziuni enorme, nascute din pasta aceleiasi obsesii, ale unei naratiuni orbitale, rotindu-se în jurul unui punct fix, care e o idee.“ etc. – dateaza de câteva decenii, dar romanele pe care scriitorul le-a dat de atunci încoace, mai numeroase decât cele câteva pe care se întemeia remarca criticului, nu au contrazis-o niciodata.
Catre mijlocul anilor nouazeci, dupa prima mare aparitie brebanesca „noua“, postdecembrista, si anume trilogia „Amfitrion“ („Pânda si seductie“ era scrisa mai demult, doar publicata dupa decembrie 1989), remarcam – pe buna dreptate, sunt sigur –, ca în creatia lui Nicolae Breban nu s-a schimbat aproape nimic în urma marilor schimbari ale contextului si climatului social-politic. Relevam, între altele ca „ponderea precumpanitoare au avut-o, la el, chestiuni majore, care, chiar daca nu se afla întru totul «peste mode si timp», nu devin caduce odata cu schimbarea regimului politic“ si subliniam ca, dupa prabusirea regimului totalitar, „Breban nu a avut nevoie sa-si schimbe cumva «strategia»“.
Pe de alta parte, desi romancierul, ca sa zicem asa, „se repeta“ si ramâne cu obstinatie asemanator cu el însusi, totusi nu se autopastiseaza, ci învesteste, în fiecare carte, acea tensiune si acea neliniste în stare sa le faca „interesante“, chiar si pentru cititorii deja „obisnuiti“, prin frecventare, cu cartile sale, si asta în pofida reiterarii unei sumedenii de elemente familiare. Asa stând lucrurile, Nicolae Breban, câtusi de putin descumpanit de dobândirea libertatii totale de exprimare, adusa de revolutia din 1989, a continuat sa faca, din 1990 încoace, ceea ce – ca sa zicem asa – a facut de totdeauna. Picând însa, astfel, în contratimp cu asteptarile publicului si cu „spiritul momentului“ (la nivelul receptarii si al validarii).
Si, daca dupa 1990, opera lui Nicolae Breban a avut parte de o exegeza consistenta, aprofundata si analitica, fundamental „favorabila“, uneori simpatetica si relevant-entuziasta (cazul poate cel mai frapant si semnificativ este cel al excelentei monografii a Laurei Pavel, care, alaturi de alte carti de  studii ori eseuri critice consacrate romancierului, a contribuit la „clasicizarea“ lui totusi indiscutabila), în aceeasi perioada a prilejuit si nu putine comentarii reticente, sceptice, nu chiar frontal devastatoare, dar mai degraba distante ori lipsite de întelegere, vizând revizuirea cotei (valorice a) prozatorului într-un sens descensiv.
Lasând la o parte atacurile literar impure (adica acelea care-l penalizau pe Breban-autorul pentru actiuni, pozitionari si situari presupus inoportune ale persoanei cu acelasi nume…), nu pot fi ignorate aceste repozitionari ale receptarii fata de un autor nu de mult cvasi-unanim admirat.
Vor fi avut oarecare însemnatate, în ivirea lor, si „lupta intergenerationista“, si fascinatia înnoirii continue (dublata de prejudecata obligativitatii perimarii valorilor recunoscute si consacrate în etapele imediat anterioare).
Mai pe scurt, acum mai bine de un deceniu, un tânar (pe atunci) critic a exprimat destul de precis, fara malitie rauvoitoare, mai degraba cu un fel de cinism al constatarii „tehnice“ a unui fapt asa-zicând obiectiv, considerat evident si ne-negociabil, o parere împartasita si de alti comentatori, poate ca si de destui cititori: Breban scrie la fel – si la fel de bine – ca mai demult, dar, astazi, genul de lucruri pe care le scrie el nu mai intereseaza.
Ca intereseaza sau nu, si pe cine anume intereseaza, asta ramâne, însa, bineînteles, de discutat. Nu de „negociat“ (în fond, cine sa negocieze cu cine?!), însa de explicitat. Nici ieri (adica înainte de 1989), publicul nu a fost omogen, în privinta gustului si a preferintelor, iar breasla critica nu a fost neplacut unanima în materie de valorizari. Cu atât mai putin s-ar putea vorbi astazi de o asemenea omogenitate si/sau unanimitate (în privinta „dezinteresului“ fata de opera unui scriitor). Exista, bineînteles, un consens (evident ca cu totul relativ) ori o opinie predominanta, la un moment dat, dar exista totodata spatiul necesar pentru o puzderie de „nise“ ori variante îndreptatite ale canonului cvasi-consensual, asa dupa cum exista si spatiul trebuincios pentru disensiune si dezbatere polemica (profitabila tuturora, caci din desfasurarea ei se clarifica mai bine si „canonul“ acceptat consensual într-o etapa ulterioara…). Stim, apoi, cu totii (asta, chiar ca o stim cu totii, sau ar trebui s-o stim!…) ca trecerea pe care o are un autor la un moment dat, amploarea (numerica, statistica, „demografic“ atestata) a audientei sale si/sau temperatura aprecierilor criticii nu înregistreaza ori sanctioneaza definitiv si ireversibil valoarea si importanta operei lui.
N-am sa fac acum o încercare de a schita teoretic dinamica „succesului“ de lectura a scriitorilor importanti, de-a lungul perioadei lor de activitate, în posteritatea apropiata si în perspectiva unei durate mai lungi. „Ne plac“ si azi – în mod sincer si nu din conformism ori docilitate fata de recomandarile „institutiilor“ – Flaubert, Dostoievski, Rebreanu ori Camil Petrescu, dar se poate sa nu „ne (mai) placa“ un romancier care a fost în culmea gloriei si a interesului obstesc cu doar câtiva lustri ori câteva decenii în urma. Nu e ceva inedit, s-a mai vazut asta, se vede destul de des… Marii scriitori longevivi sunt de regula confruntati cu un reflux de popularitate, cu modificarea gustului public, ceea ce nu înseamna neaparat ca sunt pânditi de excluderea imediata si definitiva din „canon“: lucrurile se aseaza în timp, în materia asta.
De altfel, în ultima vreme, în perceptia comuna, exista, se pare, doi Breban.
Exista un Breban intentional, asa-zis rational, cel „publicistic“, cel „filozofard“, cel care, de pilda, desfasoara o îndelunga psalmodie poematica în marginea lui Nietzsche, ca un fel de „lecture raisonnée“, foarte patimasa, cu valoare (subînteles) de îndreptar de viata, cel care-si autocomenteaza opera, care-si explica „intentiile“ (într-un mod care nu e de natura sa convinga întotdeauna, si, în orice caz, opera lui romanesca e întotdeauna mai „mare“ decât o pot arata explicatiile…). Acest Breban, sa-i zicem „primul Breban“ („primul“ în sensul ca-ti iese primul în cale, e cel mai usor accesibil, e cel pe care-l percep cei care nu se mai obosesc sa-i citeasca romanele fiindca îsi zic ca e mai usor asa: la ce bun atâta pierdere de vreme? citesti un interviu-doua, mai tragi cu ochiul la o emisiune tv si e de ajuns…), nu poate fi 100% „creditat“. Trebuie desigur privit cu respect, asa cum se cade sa fie privit orice om si orice scriitor, dar poate fi si contrazis, combatut, poate fi observat cu îngaduinta, nici macar „luat în serios“ (doar atâtia publicisti, analisti si politologi formuleaza,  nu-i asa, mult mai bine, mai elegant, mai precis, mai „credibil“ si mai „conform“ decât el ce si cum a fost cu Ceausescu, cu comunismul la români, cu istoria recenta a Europei etc., etc., doar atâtia profesori de filozofie pot explica mai „inteligibil“ ce si cum e cu Nietzsche, si atâtia critici literari pot „explica“ – si înca în atâtea feluri, care mai de care mai adecvat ! – ce e cu romanele sale, nu e nevoie sa ne spuna romancierul). Acest Breban, care se misca prin cotidian, poate fi si înjurat, „desfiintat“ pentru slabiciunile lui omenesti, pentru membership-ul sau în CC al PCR, pentru presupusa lui prietenie cu generalul Plesita, pentru cine stie câte si mai câte.
Si apoi, în afara de acel Breban „cotidian“, „accesibil“ si „de prima instanta“, mai este înca un Breban, „adevaratul“ Breban, romancierul. Autorul inspirat, clarvazator, imbatabil (pe terenul lui predilect, unde exceleaza: proza de fictiune de înalta calitate), forta a naturii, Dumnezeu-Tatal, demiurg etc., acel Breban care ne învata sa „citim“ mai bine si mai profund realitatea înconjuratoare si sa ne „citim“ pe noi însine, care procura placere textuala incomparabila (chiar daca obtinuta cu oarecare rabdare).
Acel Breban inspirat, purtat de Zeul lui personal, rar întrecut creator de „viata“ (în termenii codului lui personal, cod de o individualitate foarte marcata, însa recognoscibil si depistabil la lectura, si care se impune cui nici nu-i trecea prin cap ca asa ceva e posibil), pe care reductionismul continutist nu-l poate digera si pe care explicatiile „primului Breban“ nu-l „explica“.
În general, acest Breban, „al doilea“, „adevaratul“, este cel care trebuie citit, si acesta, Breban creatorul, marele romancier, este cel care „vegheaza“ si se ridica deodata, coplesitor, la orizont, impunându-ne admiratia prin opera lui atât de consistenta si magulindu-ne fiindca ne da senzatia agreabil grizanta de a fi contemporanii unui urias.

 

Sensul vietii si sensul memoriei

CONSTANTIN COROIU

În toate personajele lui Nicolae Breban – precum Grobei, Mia Fabian, Minda, Rogulski etc. – nu putine „facând concurenta starii civile“, cu faimoasa expresie a lui Ibraileanu, regasim ceva din creatorul lor. Devorat de literatura sa, autorul „Îngerului de gips“ si al „Buneivestiri“ s-a zidit, asa-zicând, în vaste constructii epice. Poate tocmai de aceea, ajuns la o vârsta de la care privirea înapoi, la drumul strabatut, devine din ce în ce mai irepresibila, Nicolae Breban a simtit nevoia sa reparcurga propriul drum existential si de mare creator parca pentru a si-l lua din nou în stapânire, cu un fel de încrâncenare, dar si cu o unda de virila melancolie, printr-o vasta scriere memorialistica (patru volume, însumând aproape 2000 de pagini) intitulata goethean: „Sensul vietii“. Ca si în romanele sale, în „Sensul vietii“ abunda digresiunile ample, interludiile eseistice, referirile la mari scriitori si filosofi. Sunt evocate multe fapte si evenimente ce tin de biografia autorului în fluxul unei istorii pe cât de contradictorii, pe atât de complexe si dramatice, ca si figurile unor contemporani ai sai si ale celor care nu mai suntem tineri. Pe un fundal social, politic si cultural uneori favorabil, alteori neprielnic, îsi înscrie traiectoria un destin aflat totusi, cum însusi Nicolae Breban constata, sub o stea norocoasa. Nu înseamna, precizeaza autorul, ca avem de-a face în „Sensul vietii“ cu „subspecia literara numita memorialistica sau marturie, témoignage, cum îi spun francezii“ fiindca – marturiseste romancierul si prodigiosul eseist – „eu nu am încredere în «biografii», indiferent ca ele sunt facute de autor, par lui-même, sau de o persoana straina, desi înteleg «nevoia de piata» în cultura, dar si în larga opinie publica a acestui produs. Pot chiar întelege elementul pozitiv al biograficului în istoria literara, de la Sainte-Beuve la magnifica Istorie a literaturii a lui Calinescu“.
Scurta incursiune genealogica întreprinsa cu un fel de umilinta orgolioasa e ca o ridicare de cortina dintre cele mai promitatoare: „M-am nascut în prima treime a secolului XX în nordul tarii, în casa unui tânar preot greco-catolic, casatorit cu o nemtoaica din sud, din Banatul sârbesc, nascuta, ea însasi, într-un castel din Ungaria. Bunicul meu dinspre Mama, Iosif Bohmler, a murit pe front, în armata austriaca, bunicul meu dinspre Tata, Nicolae Breban, protopop, a murit într-o comuna de lânga Baia-Mare, unde este îngropat în curtea bisericii pe care a zidit-o. Dinspre Brebani, ma «anunta» un lung sir de preoti de tara, maramureseni, de partea Bomhlerilor, un clan de comercianti, dintre care ultimul, singurul frate al Mamei, Mihail, a murit cu câtiva ani în urma, ca negustor de obiecte din fier, lânga Viena, în orasul Eisenstadt, loc în care Joseph Haydn a fost, timp de peste trei decenii, compozitorul curtii contelui Esterhazy. E imposibil, se pare, sa scapi, sa „evadezi“ din linia genetica a familiilor „reunite“, mai ales când ele, cele doua clanuri, „triburi“, respecta într-o asemenea masura traditia profesionala; dintr-un sir de preoti si unul de comercianti nu putea „iesi“ decât un hibrid, un fel de «preot comerciant», profil care, dincolo de insolitul «situatiei», poate spune cu mult mai mult despre mine decât capitole întregi. / Preot, evident, cu pulsiunea paranoida de a «avea un mesaj» de transmis omului si umanitatii, înzestrat cu un fel de super-ego, purtat peste tot, aproape, ca o insigna – un super-ego descifrat cel mai adesea fals ca o trasatura megalomanica, dar care, de fapt, tradeaza mai degraba o oarba credinta în literatura, mai ales în subspecia numita roman“.
Am dat acest lung citat si m-am oprit la „oarba credinta în literatura“, deoarece multe s-au spus si se pot spune despre Nicolae Breban, ca de altfel despre oricare personalitate accentuata, cum este de obicei un mare creator, dar credinta neclintita în literatura, devotiunea fata de aceasta si ambitia de a construi o opera nimeni nu i le poate nega. Breban este fascinat de putere, însa, pentru el, puterea, menita sa-i satisfaca ego-ul hipertrofiat, înseamna scrisul, literatura sa. Coplesitor si totodata fecund este la el sentimentul de teama ca ar fi putut sau ca ar putea rata tocmai în acest teritoriu: „Nu, «spaimele ratarii» nu m-au parasit nici dupa aparitia, cu succes, a primelor trei romane, si ele nu m-au parasit nici azi, când unii, din amabilitate, mi se adreseaza cu apelativul «maestre». Aceste «aprehensiuni insistente» ce mi s-au agatat de propria personalitate, ca si unele «zdrente indelebile ale memoriei» sunt, de fapt, marele dar al carierei mele, ca si Timpul, cele câteva decenii în care am putut sa-mi desavârsesc, public, daca nu «opera», oricum «proiectul ei», înghetat în carti ce-mi poarta, indiscutabil, «la griffe», marca, pecetea“. Viata, istoria fac ce fac si, daca nu întotdeauna, oricum de multe ori, îi ajuta sa învinga în primul rând pe cei chinuiti de teama ratarii care e, în fond, marca nobletii. De ratat – scrie Breban – „nu rateaza cu adevarat decât adevaratii creatori, cei care nu-si ating modelul sau arta visata!“.
Cauzele ratarii pot fi multiple, drama este însa aceeasi. Michelangelo însusi, ne reamintea odata Octavian Paler, este un ratat. Nu a vrut el sa sculpteze muntii!
Nicolae Breban pare sa se surprinda mereu în urma, dând impresia ca are foarte mult de recuperat si ca, prins într-o competitie cu timpul si cu sine, este stapânit de teama ca nu o va câstiga. „Memoriile“ sale ne dezvaluie o fiinta puternica si o constiinta convulsiva. Exista un cliseu la care multi scriitori si artisti recurg atunci când se confeseaza si anume ca – vezi Doamne! – pe ei i-a ales cutare arta, cutare gen si ca alegerea nu le apartine. E un fel de a se lauda – cu modestie, nu-i asa? – ca sunt niste alesi. Ei bine, Breban face parte dintre cei care, ei, au ales cu adevarat. Încât nici nu ne surprinde când afirma ca este „extrem de bucuros“ de a nu fi fost precoce – „în felul acesta, nu numai scapând unei reguli triste a geniilor precoce ale literaturii române – de la Cârlova, Bolintineanu pâna la Eminescu si Labis – , dar, tinând cont de faptul ca «ambitionam» sa «fac roman», roman în traditia coplesitoare a unui Dostoievski, Th. Mann, deci o opera ampla si reflexiva, scriitorul ce urma sa devin avea neîndoios nevoie de un lung timp de germinatie si formare si de unul si mai lung, mai amplu de expresie si de «lupta de afirmare» a propriilor texte“.
Pentru a învinge însa într-o asemenea „lupta“ (aici chiar ca trebuie sa pun si eu cuvântul în ghilimele) era nevoie si de un anumit – cum sa-i zic?! – anturaj scriitoricesc si, în general intelectual, de o generatie care sa-i potenteze si mai mult spiritul de competitie. Era nevoie, de asemenea, de un debut convingator, dar mai ales de o critica având drept criteriu ferm valoarea estetica. Si, din fericire, ea a existat si a corespuns conceptiei lui Nicolae Breban (si a colegilor sai de generatie) privind evolutia unui scriitor în linia traditiei în care a dorit sa se instaleze. Neîndoios, a beneficiat de aceasta conditie fundamentala: emanciparea criticii literare românesti, sincronizarea ei cu cea europeana, dupa experienta sterilizanta a „realismului socialist“. Apoi, un rol formativ capital l-a avut grupul de puternica emulatie al lui Nichita Stanescu, reunind tineri de exceptional talent, cu o fervoare intelectuala novatoare, un club de dezbateri sui generis ai carui membri întelegeau sa se sprijine în proiectele lor. Butada cunoscuta „de scris si de murit, nu scrii si nu mori decât singur!“ contine un adevar care nu exclude, ci chiar implica, cu expresia lui Nicolae Breban, „proba grupului“, a cercului de idei. Si a mai fost ceva foarte important în acei ani premergatori intrarii în scena a unei stralucite generatii de critici. Si anume, un critic nu doar competent, ci si influent, care s-a ilustrat ca un descoperitor si sustinator al noilor talente: Paul Georgescu, caruia marele prozator îi schiteaza portretul cu o retinuta, dar sincera admiratie. El a condus „Gazeta literara“ – „si tinerii scriitori de azi pot cu greu sa-si închipuie forta si teroarea pe care le emana aceasta gazeta“. Personaj controversat, inteligent si cultivat, Paul Georgescu si-a rascumparat în buna parte pacatele savârsite în anii ’50 – cei ai „campaniilor staliniste contra unor scriitori rau vazuti de partid“ – prin protejarea talentelor ce formau micul grup, dar mai ales printr-o mare descoperire pe care a facut-o la un seminar de critica literara ce îl tinea la Facultatea de Filologie: „…în ce-l priveste pe Nichita, indiscutabil cel mai mare poet român de dupa razboi, el (Paul Georgescu – n. m.) a fost cel care l-a descoperit, asa cum Titu Maiorescu a simtit în primele poezii conventionale ale lui Eminovici rasa marilor corifei culturali, dar si nationali!“. O descoperire ce poate legitima un critic în posteritate. Cu atât mai mult cu cât atâtea talente veritabile „se împotmolesc pe drum, cel mai adesea nu din indiferenta criticilor, ci din falsa, excesiva lor reactie la primele materiale literare. (O exceptie exemplara a fost marele critic si îndrumator iesean Garabet Ibraileanu, seful «Vietii Românesti», care îi urmarea cu un ochi atent, amabil, dar si nemilos, pe toti scriitorii de valoare, nu numai pe moldoveni – Caragiale îl vizita adesea! –, tragându-i de mâneca la acele excese ce veneau tocmai din «farmec», din «talentul inutil», indiferent ca se numeau Vlahuta, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu! Dar Ibraileanu, ca si Lovinescu, a fost unul din acei martiri ai literelor române, un om ce s-a îngropat în creatia vie a timpului sau, cheltuind enorm timp, energie si acceptând acel risc interesant, specific criticului de întâmpinare, de a predica si falselor valori! Deoarece, dintr-o mie de veleitari, unul, poate, va fi un scriitor ce va da roade – si mi-este teama ca am fost prea generos!)“.
Admirabil elogiu adus celui despre care Mihail Ralea afirma ca, inclusiv prin influenta sa, este comparabil cu Titu Maiorescu.  (va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper