Mecanica democratiei fluide

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Ar trebui sa incep articolul din aceasta saptamâna cu impresii despre vizita Victoriei Nuland, asistent al secretarului de stat american, la Bucuresti. Rezist tentatiei pentru a nu-mi spune amaraciunea fata de manevrele prin care s-a incercat ca acest eveniment sa fie prezentat drept inspectie a unei rezervatii de ciumati politici. Sa ramânem cu precizarea oaspetelui privind scopul vizitei: ,,Sunt aici sa sarbatoresc zece ani de când sunteti membri ai NATO, sa vorbim despre lucrurile pe care le-am facut impreuna si despre ce vom face in continuare.“
Pentru convulsiile puterii in statul nostru, tot mai greu de guvernat de la Bucuresti, nu neaparat strainii sunt cauza. Ca in razboi – politica are destule in comun cu un razboi – cine poate exploateaza orice slabiciune pentru a-si proteja interesele. Iar in România, strainii au multe, foarte multe  interese. De aceea, piata româneasca a gâlcevii politice devine un atu serios in facerea si desfacerea aliatilor. Confuzia românului de rând fertilizeaza terenul victoriilor si intereselor. Prin televiziune sunt amalgamate temele adevarate cu cele false. Guvernul, si asa alcatuit din lebede nedormite, nu este lasat sa puna in practica bruma de masuri din programul de guvernare, Parlamentul a devenit cutia de rezonanta a intereselor afaceristilor, Justitia este complet debusolata, opozitia face cocoloase din câlti pentru pistoalele de soc gasite prin podurile bunicilor, iar societatea civila se ocupa cu Hala Matache. Nimic sa nu se aseze astazi pentru ca mâine trebuie luat de la capat in speranta ca presedintele, prim-ministrul, ministrii sa se prabuseasca, iar sansele de revenire la putere a opozantilor – adica la sursa de imbogatire – sa creasca la alegerile urmatoare. Cum sa inteleaga românul de rând separarea puterilor in stat când, abia instalat in scaun, conducatorul unei institutii supreme a magistraturii statului este chemat la  ordine de un diplomat strain? Explicatia penibila data de acesta, dupa ,,discutie“, intr-un limbaj confuz si agramat nu merita nici macar sa fie reprodusa.
Raul curge la vale ca apa pe Dunare. Cei invinuiti ca reclamau la Bruxelles sau la Strasbourg orice masura luata de putere se vad reconfortati de o prostie care depaseste cu mult mizeria unei turnatorii individuale bolnave. Un canal de televiziune, intr-o alta marti neagra, a avut ideea sa-i cheme pe români sa toarne in masa si sa semneze un apel prin care sa reclame abuzurile din România. Sarmanii, de la campania prin care cereau românilor sa adopte câte o gaura din asfaltul national au crezut ca dau lovitura pe mapamond. Sa stie toata lumea ce se intâmpla in România. De ce sa stie? Un rau nu se indreapta cu un alt rau. Statul nu este cârciuma in care betivii, dupa chef, se duc sa se dreaga cu un coniac.
Televiziunea din România, care a distrus presa scrisa, beneficiaza de comoditatea multora de a se informa. Nici nu a inceput oficial campania electorala si s-a pus in serviciul unei parti sau alteia, rupând România in doua. Pâna in decembrie va trebui sa ne asteptam sa  pravaleasca peste noi munti de mizerie. Temele sunt alese pe masura nemultumirilor, iar acestea sunt un izvor nesecat la români. Ultima este ,,crima“ de a critica deciziile justitiei. Intrebati un român cu ce sentiment iese dintr-un tribunal si cântariti apoi pretentia de a nu fi criticata Justitia. Este intretinuta confuzia intre influentarea actului de justitie si dreptul de a comenta o sentinta. Sa ne imaginam ce s-ar fi intâmplat cu nefericitul Dreyfus, evreu, ofiter de artilerie in armata franceza in razboiul dintre Franta si Prusia din 1870-71, condamnat la moarte pentru spionaj, daca in apararea lui nu interveneau ziaristi, scriitori, printre care Anatole France si Emile Zola, carora li s-au alaturat multi politicieni. Era vreme de razboi si tribunalul militar nu glumea nici macar cu suspiciunile. Punerea in discutie publica a deciziei de condamnare si criticarea sentintei  nu numai ca l-a salvat pe nevinovatul Dreyfus ci a schimbat destinul politic al Frantei prin triumful republicanilor in alegerile din 1902 si realizarea separarii definitive a Bisericii de Stat. Critica erorilor, oricare ar fi natura acestora, face parte din instrumentele pe care democratia ni le-a pus la indemâna. Separarea puterilor in stat nu trebuie asimilata cu inamovibilitatea justitiei atunci când sunt suficiente dovezi ca este aservita politicului. Altfel, din democratia  directa sarim in democratia fluida.
Sa revenim in Europa
si mai ales la noi
Scriam in cronica precedenta ca Germania nu scapa – fatalitate istorica! – nici o ocazie care i se iveste (daca nu, o creeaza!) de a prelua sub control orice initiativa iesita din birourile institutiilor europene. Atunci avansam ipoteza ca hotarârea crearii Uniunii bancare europene ca pârghie de interventie in caz de prabusire a vreunei banci va  imprumuta rapid amprenta Berlinului. Cum nemtii stiu sa faca temeinic orice lucru in care cred, Berlinul a propus pe Sabine Lautenschläger ca succesoare a compatriotului ei, Jörg Asmussen, la postul de  presedinte al Bancii Centrale Europene. Sa adaugam la aceasta strategie promptitudinea cu care guvernatorul Bundesbanck a tinut sa intervina intr-o zona vecina cu materia viitoarei structuri integrationiste. Acesta a avertizat guvernele europene ca nu este exclusa revenirea crizei in zona euro. Berlinul nu se ingrijoreaza inutil pentru ca, politic si strategic, a suportat greul scoaterii spre liman a zonei euro.
Vin alegerile pentru
Parlamentul European
Va fi schimbata conducerea acestuia si, de asemenea, intreaga Comisie Europeana. Este un moment crucial pentru viitorul procesului de integrare europeana. In timp ce alte state intâmpina aceste schimbari de pe pozitii consolidate, cu viziuni si conceptii limpezite, guvernantii nostri inca se mai cearta pe ce este sau ce nu este statul de drept. Faptul ca am intrat in Uniunea Europeana târziu, in 2007, dupa ce am dat dovezi ca ne-am insusit acquis-urile comunitare, nu mai conteaza. Spre satisfactia multora, dam de inteles pe toate caile ca trebuie sa avem nu doar un invatator, ci si o tutela straina. Ne macinam sistematic credibilitatea si nu ne mai ramâne mult pâna când va trebui sa ne mutam Parlamentul, cu Guvern cu tot, la Haga, de exemplu. Sa fim, cum se spune, mai aproape de invatator. Olanda este si va ramâne o tara minunata, bine inaltata de cultura ei in stima românilor. Ca si alte tari, de altfel. Atâta doar ca inaltimea acestei stime  depinde si de disponibilitatea diplomatilor olandezi de la Bucuresti – ca si a altor diplomati straini – de a revedea din când in când Conventia cu privire la relatiile diplomatice, incheiata la Viena, la 18 aprilie 1961. Ca diplomat, am constatat ca reciprocitatea a fost intotdeauna baza unei bune politici. Cum cunosc câte ceva despre Olanda, as vrea sa amintesc un episod care face cinste apropierii românilor de olandezi. Cu secole in urma, Nicolaus Olahus, ca secretar personal, a insotit-o pe regina Maria de Habsburg in Tarile de Jos. Acolo si-a facut prieteni printre umanistii batavi, inclusiv pe Erasmus de Rotterdam, cu care a purtat o bogata corespondenta. Eseul ,,Elogiul nebuniei“ publicat in 1509, a devenit  in Evul Mediu unul dintre cele mai puternice suporturi ale luptei impotriva  excesului de putere a clerului. Si a deschis, astfel, calea pentru Reforma si Renastere in Tarile de Jos. Pentru aceasta, imi place sa evoc, chiar in contextul politic de azi, ,,Elogiul nebuniei“ si legaturile lui Olahus cu Erasmus si umanistii batavi.
Forta principiilor si puterea  fricii
Moartea fostului premier al Israelului Ariel Sharon  – un alt eveniment al saptamânii – a readus in discutie dosarul contenciosului arabo-palestiniano-israelian. Pentru fermitatea de a fi aparat, mai ales ca militar, statul  evreu, israelienii il socotesc pe Sharon erou. Palestinienii nu au incetat sa-l blesteme facându-l responsabil pentru suferintele lor si criminal pentru masacrarea multor refugiati. Ramânând in matricea logicii orientale, si unii, si altii au, nu adevarul, ci adevarul lor. Frapeaza rapiditatea reactiilor de condamnare a defunctului nu numai in rândul palestinienilor. Povata grecului Chilon din Sparta, ca despre morti sa vorbim numai de bine, nu a fost observata nici macar pe timpul ceremonialului de inmormântare. Militar de cariera, prezent in toate razboaiele pe care Israelul le-a purtat cu arabii si palestinienii, Sharon a ignorat forta principiilor si s-a bizuit pe puterea fricii. A refuzat negocierile cu palestinienii si a fost un aprig promotor al colonizarii Cisiordaniei, Fâsiei Gaza si Ierusalimului de Est. Abia intr-un târziu a facut unele concesii nu pentru a recunoaste un drept al palestinienilor, ci pentru a evita ca acesta sa fie obtinut la masa negocierilor. Prefera sa ,,retrocedeze“ ceea ce cucerise prin forta militara pentru a nu fi obligat sa restituie ceva in conditii de negociere. Aceasta a facut ca Sharon sa fie contestat chiar si in propriul lui partid. Partenerii lui din Likud uita cu greu aventura la care a implicat guvernul lui Beghin in razboiul din Liban, in 1982, impingând operatiunile militare cu mult peste palanul initial. Isprava a condus la masacrarea palestinienilor aflati in taberele din Liban. ,,In spatele elogiilor de circumstanta din Israel si strainatate pentru soldatul si politicianul devotat destinului tarii sale, scrie René Backmann, a fost greu sa fie trecute sub tacere partea de tenebre sângeroase a lui Sharon. La 11 ianuarie, Human Rights Watch, organizatia internationala pentru drepturile omului, a amintit ca fostul general si politician israelian, decedat dupa opt ani de coma, nu a fost niciodata confruntat cu justitia pentru masacrarea a sute, poate mii de civili, de catre militiile crestine libaneze in taberele de refugiati de la Sabra si Chatila, in Liban, in 1982. Masacre care constituiau crime de razboi contra umanitatii. Si aceasta, desi mai mult de 400.000 de israelieni au coborât in strada la Tel-Aviv pentru a-si manifesta indignarea; si cu toate ca o comisie oficiala de ancheta, prezidata de judecatorul Kahane, i-a imputat lui Sharon ,,responsabilitatea de a nu fi ordonat masuri adecvate pentru impiedicarea eventualelor masacre“.
Cu putin timp inaintea mortii lui Sharon, istoricul israelian Idith Zertal a dat un interviu despre politica Israelului in raport cu arabii si palestinienii, o parte importanta fiind consacrata erorilor militare si politicii de colonizare pentru care Sharon are o mare responsabilitate. ,,Imi imaginez disperarea lui Obama, afirma Zertal. Nu poti sa pretinzi sa fii o democratie adevarata si sa mentii o ocupatie militara atât de mult timp, fara sa te distrugi din interior. Idith Zertal face parte din ,,generatia noilor istorici“ care socotesc ca politica de forta nu conduce la pace. ,,Ocupatia contamineaza societatea, o militarizeaza, seamana violenta. Colonistii nu ar fi putut sa triumfe in atâtea decenii daca actiunea lor nu ar fi corespuns unei trasaturi profunde in psihologia israeliana. Sionismul era socialist, progresist, modern, emancipator dar avea si o fata intunecata, cea etnica, nationalista, mesianica. Aceasta a prevalat cu timpul in Shoah. Ceea ce defineste Israelul, de atunci, este lipsa de incredere, suspiciunea, teama, o anumita alienarea a lumii“. Ca evreica, Zertal intelege natura congenerilor ei: dupa multe framântari, dupa multe ezitari devii transant.
M-am oprit la câteva exemple din actualitatea politica in care este lesne de observat o anumita fluiditate a democratiei. Aceasta este strâns legata de interese. Interesant!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper