In memoriam Vera Calin

Un articol de MIRCEA MARTIN

La sfârsitul anului trecut a murit Vera Calin, o mare Doamna a comparatisticii românesti, despre care generatiile mai noi de intelectuali de la noi s-ar putea sa nu fi auzit sau sa stie foarte putin. A murit in California, la Los Angeles, unde se stabilise, impreuna cu cei doi fii ai sai, dupa plecarea din tara, in 1976. Era dezamagita de turnura – nu numai politica – pe care o luasera lucrurile in România. Aceasta dezamagire a constituit fundalul discutiilor noastre purtate la Catedra si mai ales in afara ei. Desi impartaseam numai partial rezervele sale, am inteles preabine ratiunile pentru care cineva care se implicase in activitatea comunista si fusese omul de legatura al lui Lucretiu Patrascanu a simtit nevoia sa se desparta de o tara si de un sistem la a carui constructie contribuise oricât de indirect.
Dupa 1990, invitând-o sa publice o carte intr-una din cele doua colectii speciale pe care le-am initiat la Editura Univers – „Ithaca, scriitori români din exil“ si „Recuperari“ –, mi-a oferit un volum de memorii (aparut, cu titlul „Târziu“, in 1997). Am fost oarecum contrariat, la lectura lui, sa descopar ca din cuprins lipseau tocmai comentariile de ordin istoric si politic, marturisile pe care le asteptam si care credeam – cred si acum – ca ar fi fost cât se poate de necesare si de relevante.
Vera Calin nu era insa o fire confesiva. Fara sa evite o abordare frontala a lucrurilor, fara sa se complaca in ambiguitati, pudoarea si discretia (cu privire la sine si la ceilalti) o faceau sa nu atinga zona implicatiilor personale. Asa incât memoriile sale ramân angajate cu precadere intr-un plan al lecturilor si al reflectiilor de ordin cultural. Desi a scris cu simpatie comprehensiva despre Romantism, Vera Calin pune, aproape instinctiv, o surdina pe expresia sentimentelor si, in genere, a intimitatii. Este, aici, o sursa – nu singura – a distinctiei sale intelectuale, vizibila atât in cursurile, cât si in cartile sale.
O anumita surdina si o masura pot fi identificate si in textele publicate de Vera Calin in plin realism socialist. Adeziunea la ideologia oficiala nu era dramuita – nici nu avea cum sa fie in anii ’50 –, dar autoarea tinea sa combata atunci, printre altele, schematismul prozei recente si sa invoce, cu o anume regularitate, modelele clasicismului. „Pornind de la clasici“ era titlul volumului sau de articole din 1957.
In 1963, publica volumul „Curentele literare si evocarea istorica“, o sinteza rezultata din cursurile si seminarele speciale tinute la Facultatea de Filologie din Bucuresti in cadrul Catedrei de Literatura universala condusa de Tudor Vianu. Cartile urmatoare vor fi, fiecare in parte, rod al activitatii profesorale. Volumul din 1963 poate fi considerat unul de tranzitie de la aservirea ideologica si de la determinismul rigid la o abordare care incearca sa dea seama de specificul literar. Autoarea tine sa sublinieze, inca din primele pagini, ca „determinarile dintre gândirea istorica si cea estetica sunt reciproce“ ; bibliografia utilizata este, la rândul ei, simptomatica: sunt citati, evident, Marx, Engels, Lenin, Lukács, dar si Jacob Burckhardt, Oswald Spengler, De Sanctis, Michelet. Sunt invocati, desigur, cu rezervele de rigoare, Walter Pater, Proust, Virginia Woolf, dar insasi pomenirea acestor nume in acel moment reprezenta un pas inainte, o iesire din ignoranta dogmatica.
„Alegoria si esentele“, aparuta in 1969, este o carte ce respira deja aerul de normalitate al perioadei liberalizante respective: dispare presiunea ideologiei, comentariile critice reflecta o judecata profesionala, personala. Bibliografia folosita se largeste si se diversifica, mai cu seama cea referitoare la epoca moderna. Vera Calin discuta fara complexe cu Angus Fletcher, autorul volumului din 1964 „Allegory. The Theory of a Symbolic Mode“, ce pare sa fi inspirat propria intreprindere. Ca si alte carti publicate in acei ani la noi, sinteza Verei Calin este deplin sincronizata cu cercetarea literara occidentala.
Definitiei date de Fletcher alegoriei i se ridica, printre altele, o obiectie referitoare la „posibilitatea concilierii unui proces constient si conceptual, cum este considerata alegorizarea cu ambiguitatea si plurivalenta socotite insusiri constitutive ale marii literaturi in general si ale literaturii contemporane cu noi, in mod special“. In dezbaterea teoretica e introdus, in consecinta, termenul de „ambiguitate“ si, odata cu acesta, dificila (dificultoasa, chiar) carte a lui William Empson, „Seven Types of Ambiguity“, din 1965; dar si celebra lucrare dedicata manierismului de Gustav René Hocke (1959), precum si „Mimesis“ (1946), splendida cercetare stilistica a lui Erich Auerbach, sau „Anatomia criticii“ (1957) a lui Northrop Frye – toate aceste titluri aparând peste doar câtiva ani si in limba româna (tot) la Editura Univers.
Vera Calin explica abia la finele volumului sau semnificatia titlului acestuia. Un titlu oarecum surprinzator pentru o carte concentrata indeosebi asupra literaturii moderne si contemporane. Si, oricum, departe de a se feri (cu propria expresie) „de vântul istoriei“. Numai ca cel putin o parte din aceasta literatura resimte o acuta nevoie de esentializare, „nevoie care este a momentelor istorice marcate de experiente totale“. Asa se face ca prezentul alegoric se transforma intr-un prezent al eternitatii. Precedati de Kafka, scriitori precum Hermann Broch, Dino Buzzati sau Beckett ilustreaza din plin aceasta perspectiva.
La finalul cartii sale, Vera Calin vorbeste despre „fascinatia tulbure si irezistibila cu care ne atrag regiunile obscure in care se nasc si unde salasluiesc imaginile originare, matricele unei culturi, arhetipurile unei civilizatii“. „Incercam in fata acestei lumi a tiparelor ultime – adauga autoarea – ceva din uimirea infiorata a lui Faust in clipa când paseste in regatul subteran al Mumelor…“ Acesta este singurul pasaj evocator si avântat din carte – si e ultimul. Dar nici aici, nici in acest moment, Vera Calin nu vorbeste despre emotia proprie – altfel, mai mult decât indreptatita – decât printr-un intermediar, printr-un fel de corelativ asa-zicând obiectiv: atractia ce-l caracterizeaza pe orice studios, uimirea unui personaj simbolic. Nimic mai caracteristic pentru postura sa intelectuala, reticenta in fata elanurilor sentimentale, fie acestea chiar si livresti. Emotia, insa, exista, autenticitatea ei este garantata de insasi fermitatea cu care refuza sa se exprime direct.
Ultima carte publicata de Vera Calin in România se intituleaza „Omisiunea elocventa“ (1973) si este o fina si profunda analiza retorica si stilistica a textului literar, cu o arie de referinta intinsa de la Homer la Claude Simon si Marin Preda. O carte cu subtile implicatii de ordin politic. Dedicatia autoarei pe volumul destinat mie suna astfel: „…O incercare de a vorbi despre ceea ce se tace“. „Omisiunea elocventa“ era insa, in acelasi timp, o carte profund reflexiva: in chip indirect si implicit, spune despre autoarea ei ceva ce autoarea insasi nu vrea sa spuna. O emotie fondatoare, desi cenzurata, iriga textul in ansamblul lui, cu spuse si nespuse.
Dupa aparitia volumului de memorii din 1997, i-am propus Verei Calin sa-i reeditez la Univers atât „Omisiunea elocventa“, cât si „Alegoria si esentele“. Le consideram valide si valabile in continuare. Mi-a raspuns ca ar fi incântata, dar ca ar trebui sa-si actualizeze bibliografiile, sa tina seama de noile contributii. Si ca nu crede ca, din considerente de vârsta, va mai fi in stare…
Scrupul profesional, modestie, discretie, tinuta intelectuala: Vera Calin.

Adauga un comentariu