Hedonism si obiect poetic-limita

Un articol de JEANA MORARESCU

Ion Cocora, Viata intr-un lacat, Editura Palimpsest, Bucuresti, 2013

 

Poetul Ion Cocora – revigorat sensibil în ultimii mai putin de cincisprezece ani, dupa o pauza gestanta de aproape doua decenii, pare sa fi trezit uimiri cu fiecare din cele cinci carti noi, editate în acest ultim rastimp. Si totusi: nu o perspectiva poetica noua i se adauga fiecareia – ci un spor de perspectiva nativa proprie, irepresibil specifica. Nu face exceptie nici ultima dintre aceste carti – cea purtând un titlu cu conotatii sau cel putin sugestii dramatice (sau chiar aproape tragice): „Viata într-un lacat“.
Ceea ce nu va împiedica ca starea generala de spirit sa ramâna în continuare cartografiata între aceiasi vechi versanti existentiali ce cartografiaza dintotdeauna eul poetului Cocora – ceea ce se diferentiaza între un volum si altul, fiind doar o modificare de tonalitate. Hedonismul poetului, aprig aparat de versantul senzualitatii, poate cel mai puternic si definitiv amprentant al eului sau, va razbi în aceasta poezie, indiferent cum si-ar misca orizonturile ei de tonalitate reflexiva si afectiva: „Sângele seaca pe ranile imaginatiei/ nu forfoteste si nu i se aud chiotele/ vedem în continuare ceea ce nu vedem/ nu s-a prins nici o întelepciune de noi/ placerile ne domina (…) în mahalaua vietii nu mai exista calai/ oare cât va trebui asteptat pâna când vom/ câstiga dibacia necesara ca noi însine/ sa redevenim propriul calau“.
O poezie cu mai multe straturi. Temelia ei fondatoare e ca „placerile ne domina“. Hedonismul nu exclude însa, din aria sa, imaginatia ca dublet legitim al vietii – relatia intima dintre senzual si imaginar fiind de la începuturi o coordonata de fond a poeziei sale, pendulând între magnetul naturii „carnale“ si cel al fantasmei imaginare. Acest hedonism funciar patrunde însa, de data aceasta, prin filtrul distantarii lucidizate fata de sine si – paradoxal – constiinta de sine a acestui hedonism irepresibil devine propriul sau copil-calau. Auto-confesarea lucidizarii e tonalitatea predominanta a acestui volum în care ea, lucidizarea, în loc de eliberare – precum ar fi normal – devine dimpotriva, un lacat în care viata se încuie cu un spor agonal, fara sa fie totusi strivita. Acesta e nucleul dramatic ce-si sporeste natura oximoronica – prezenta dintotdeauna ca dublu ax al poeziei lui Cocora. Sporul agonal al psihé-ului pe care-l implica reflexivitatea în timp ce încearca, denuntându-l, sa-l tempereze, genereaza anumite acute de adâncime, ale sinceritatii interioare, care micsoreaza mult în acest volum, din extravaganta metaforica sau cea de liminaritate suprarealista, în favoarea nudizarii acestor acute. Cu toate acestea, poezia care ofera titlul volumului ramâne îndatorata unei alte coordonate întemeietoare, a poeziei lui Ion Cocora: universul „nanometric“ sau al unui imaginar „micro-cosmic“ în al carei pântec minimalist poetul înghesuie o existenta „macrocosmica“: „Viata într-un lacat (…) poate fi o limba de clopot/ într-un gât de vipera poate fi ceea ce nici nu a visat ca poate fi/ poate fi gara monumentala din quebec sau un marfar într-o halta din românia/ poate fi nasturele de la pijamaua ta roz/ sau o moneda veche (…) viata într-un lacat este pregatita sa-si acopere sfârsitul/ (…) / cu o fanfara militara ascunsa în lobul urechii / sa se bucure de el ca de un somn sub o lupa într-o amiaza de vara/ sa-si imagineze lumea cealalta ca pe un cartier al mutilor/ si sa spuna ca înca nu e prea târziu sa fie cheia/ care deschide si închide lacatul“. Întâlnim deci în continuare (si) pletora comparatista din temeiul unei metafore unice, care declanseaza prolixitatea viziunilor imaginare ce-o pot umple.
Poetul nu-si refuza însa diapazonul cuminteniei minimaliste a vietii – al unei dimineti la ora „micului dejun“, de exemplu, ce aduce memoriei iepurele care sare din somn într-un câmp paraginit, „lânga o tufa de spini si sub vrejuri de dovleac si smocuri de iarba“, „musculitele frivole în desmat continuu“ pe ochii sai „ce se încapatâneaza sa ma-nvete orbirea“ si – din nou – obsesie a relatiei gemelare dintre viata din perceptia frusta si (supra)viata din cuvânt, „inventarierea“, de catre aceleasi soiuri de musculite, a substantivelor si verbelor din cap „pâna când vor deveni un abur de droguri fierte noaptea întreaga în cazanul cu smoala“.
Presiunea textuanta a impactului cu viata „naturala“ îsi mentine aceeasi tensiune angoasanta, a unei poezii ce nu poate respira în afara unei stari oximoronice.
O atare poezie e nutrita mai degraba din durerea absentei unei dureri „cristice“ mântuitoare. Poetul îsi întrevede sufletul ca „o armonica imobilizata/ pe caninii viciosi ai sperantei“. Axiologic, poezia lui Ion Cocora nu trebuie cautata în vreo posibila deschidere metafizica a ei – caci harta genetica a omului auctorial care este, implica închiderea orizontului metafizic. Aceasta poezie exalta tristetea unui ego invalidat de „pronie“, constrâns sa se miste între punctele cardinale limitative si exasperant de subiective. Orizontul valoric al acestei poezii se va secreta mai degraba din încordarea ei scripturala. A spune, de exemplu, ca speranta se sprijina pe canini viciosi – e un vers cu mari intensitati dureroase. Atunci când razbate pâna la suprafata constiintei, subconstientul poetului îsi dezvaluie drama – genetic constituita – printr-o compensatie de „plus-valoare“ a imaginarului sau. De aici si bifurcarea/ îngemanarea senzualismului si eroticii acestei poezii într-un dedublat „obiect poetic-limita“: femeia si limbajul. Cei doi stâlpi „ontologici“ ai subiectitatii (si subiectivitatii) ramân, pentru poet, singurele borne certe ale existentei. (În profunzimea eului, ele suplinesc vidul divin.) În „Viata într-un lacat“, poetul resimte, se pare cu un spor de acuitate – desi neclarificata întelegerii sale „logice“ – injustitia unui ego invalidat, de a carui determinare obscura i se pare a fi nevinovat. Dar o confuza idee de vina se insinueaza la un moment dat, într-un act, voit vehement, de disculpare: „Nu am de ce sa ma desvinovatesc în fata voastra/ chiar daca voi pleca în zori plec împacat pentru ca am fost/ unul si acelasi cu voi/ am doua picioare ca si voi/ doua mâini ca si voi/ (…) / nu se dau batute pâna nu ma golesc de tot de mine/ asa ca suntem chit/ nu am ce sa va dau înapoi“.
Ce ar însemna în poezia lui Ion Cocora, dincolo de certitudinea senzoriala a atributelor trupesti, acel „sa ma golesc de tot de mine“ (s.n.-J.M.)?. Egoul sau se va întoarce mereu, ca un vinovat fara vina, în tinutul virtual al fiintei-cuvânt: „Ma întorc la imaginea desueta a cuvintelor / înghesuite într-o calimara cu cerneala/ stresate de circuitul anacronic al masinii de scris…“ Antropomorfizarea „vietatilor abstracte“ e un fel de viciu mai vechi al poeziei lui Ion Cocora, explicabil prin nevoia de palpabil si senzorial a eului liric. Întoarcerea la marea si încriminata (adeseori detestata) iubire, capata în contextul acestui ultim volum, valul generalizat al unei existente deziluzionate – asa cum se va fi aratat ea si în poemul voit concluziv de la finele volumului: „Aici se pune punct provizoriu / dar cum sa încapa într-un punct/ atâtea limite atâta inconstienta atâta lehamite/ atâta nedreptate atâta desgust/ nu ma bucura nimic nu ma întristeaza nimic/ iubirea e o exorcizare a iubirii/ boala e o exorcizare a bolii/ batrânetea exorcizeaza deavalma usa dinaintea pantofilor/ (…) habar nu am daca sunt viu sau ma prefac ca ma întâlnesc cu mine la colt de strada/ (…) mi se fâlfâie ca pot fi eu ori alt nefericit/ (…) viata dupa viata ar trebui sa te convingi ca exista/ ca o durere pe care sa o porti în tine si dupa ce ai murit“.
Acutizând impasul existential al batrânetii, poetul îsi aminteste si ceea ce „nu-si mai aduce aminte“: „ceva asemanator cu un ciocan si o secera/ ramase într-o lada cu scule în ploaie/ pâlpâirea poeziei pe marginea racoroasa a fântânii/ canicula de pe gura adolescentei/ dupa primul sarut/ o rana nevazuta în trupul poetului/ când faima întârzie“. Nu-i de neretinut orgoliul de „scrib“ prin care eul liric se diferentiaza de ceilalti muritori, în ciuda omologarii cu ei toti.
Poetica lui Ion Cocora se decanteaza acum în propria ei esenta, indiferenta faptului ca tonusul energetic era initial unul entuziast si jubilant si ca, trecând prin strunga inevitabila a unor interogatii existentiale propuse de experienta vietii scadente ca timp, tonusul adopta gama „melancolie – tristete – dezabuzare“. Poezia lui Ion Cocora integreaza mai multe paliere „fiintiale“ – care sunt „scufundate“ si co-integrate. Plonjarea în dramatismul ei indirect marturisit nu e usor sesizabila, pentru ca poetul porneste de la minimalismul vizual – sau în genere sensorial – pentru a ajunge la semnificatia fiintiala (fie ea obiectiv-invalidata cognitiei umane).
Indiferent daca adopta respiratia interioara a „spovedaniei negre“ – sau sarcasmul uneori prea ludic – al hazului de necaz – poezia din acest volum sta preponderent, mai ales prin ultimul capitol („Între nu si nu“) sub sigla ideatica a mortii: „hai sa mor îmi zic înainte ca moartea sa-si fi pus laba pe mine/ uite chiar acum sa mor demn barbateste sa nu-mi pese ca se vor gasi/ destui sa spuna ca insul asta nu se potoleste defel / braveaza în clipa mortii ca si curvele …“.
Dezarmata, viata revine la un soi de hedonism lenes, pasiv: „dumnezeul meu bun nu pare însa a se nelinisti defel/ îmi serveste în fiecare dimineata marinimos aceeasi felie de viata moale si delicioasa ca o pastrama de berbecut// degeaba îl rog sa se îndure si cu o farâma de os mai ascutit/ sa-mi întepe limba pâna voi scoate un tipat gata sa puna pe fuga/ monotonia si obisnuinta sa ma smulga din pântecul lor manierist/ ca dintr-o vâltoare din care nu scapi decât înecat“. Arma de conversie oximoronica îsi spune din nou cuvântul, intensificând prin ea tensiunea dramatica subsidiara. Perceptia se naste însa tocita: În fata (la propriu) a Niagarei, constata ca nu este asa cum si-a închipuit-o în copilaria în care „vuia nevazuta în mine/ ca în interiorul unui clopot“ – iar caderea apei ignora ca „talpile-mi calca pe fragezimea fantomelor“. Într-un alt moment, „norul radioactiv ia forma unui sicriu/ calul mort ma asigura ca nu e nicio catastrofa/ ma îndeamna sa nu stau prea mult pe gânduri si sa-i încalec stafia/ tri li liu liu liu duce mort pe viu/ cânta pasarelele frumos colorate din palaria nebunului/ ce-ar mai fi fost de spus iubito s-a spus/ în halucinatia ta vietuiesc în siguranta/ am sentimentul ca ma aflu într-o gara si ca port o cucuvea în loc de cap între umeri“.
Poetul a implantat în mijlocul volumului dupa primele doua capitole, ce-l premerg de fapt pe cel final (acestea fiind „Exercitii de exorcizare“ si „O boare insomniaca“), – un poem mai vechi, deja cunoscut: „Oda trandafirului“. Aceasta intarsie editoriala are rolul unui contrapunct al starii de spirit – prin fantezia, ludic-visatoare pâna la suprarealism, a ethosului poetic de mai ieri. Trandafirul devine, în acest poem, emblema adorata a absolutului: a toate celor câte sunt amprentate de harul vietuirii: „o pasare ce-si cauta cerul“, „o apa pentru un genunchi de izvor detronat“, „un copil ce nu va sti niciodata de ce exista un sopot de lumina senzuala“, „bunatatea aproapelui ce te întâmpina dupa o noapte/ de orbecaiala prin cenusa neagra a alcoolului“. „Oasele trandafirului“ i se golesc de durere ca de o taina descifrata si tot ce ramâne din el e o lentila prin care soarele îsi priveste frumusetea propriului asfintit. Imaginatia poetului nu e doar idilica – ci si voit terapeuta, prin invocarea – exorcizanta – a esteticii curative a urâtului: „îi e dor de tine ca de un expectorant/ când horcaitul din gât nu mai vrea sa se opreasca“… „aceasta cucuvea sireata înainte de a fi o speranta metafizica a fost un trandafir inocent dormind pe marginea santului“.
Si acest final superb – ce împinge natura în maduva scriiturii: „deasupra unei gropi pe masura, trandafirul implora sâsâit ca un bebelus dati-mi tihna din din pântecul odei daca tot mi s-a scris, dati-mi rosul din hematii, dati-mi frazele stoarse pâna la ultimele picaturi de nevroze dati-mi transeul de sub talpa ei sa nu mai vad ochii mortilor cu pupilele atintite pe o cocoasa invizibila …“. n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper