Harry Brauner si perenitatea folclorului (III)

Un articol de ALEXANDRU MICA

De sarbatori devenise o traditie ca în Bucuresti, la Ateneu, sa se faca „demonstratii“ în fata publicului autohton sau chiar de peste granitele tarii cu artisti populari din cele mai pitoresti zone folclorice. Îmbracati cu cele mai mândre straie taranesti, ei reînviau frumusetea portului popular, a jocurilor, a cântecelor si a obiceiurilor din partea locului de unde veneau. Tânarul asistent al lui Brailoiu se afla aproape totdeauna în fruntea acestor manifestari tinând de fiecare data adevarate prelegeri de cultura populara în fata unui auditoriu putin familiarizat, pe atunci, cu traditiile folclorice ale satelor noastre. Cercetând arhivele timpului, am gasit, printre multe alte documente pretioase, si o brosura ce poarta titlul „Programul spectacolelor de datini de Craciun organizate de România, Societate comerciala de turism“ în sala Ateneului Român în serile de 19 si 20 decembrie 1938. Harry Brauner pleda, cu acel prilej, pentru recunoasterea de catre edilii timpului a potentialului turistic detinut de folclorul autohton ca traditie a tarii noastre. „Folclorul nostru, arata Harry Brauner, este unul dintre cele mai bogate între toate“, dar „o buna exploatare a folclorului din punct de vedere turistic întâmpina foarte numeroase grave piedici, pentru ca cineva sa-l poata cunoaste trebuind sa depuna multe eforturi si sa cheltuiasca mult timp“. Harry Brauner aducea la cunostinta bucurestenilor ca „printr-o organizatie condusa de specialisti si oameni de stiinta reputati suntem astazi în masura a prezenta, ori si când este nevoie, toate datinile si obiceiurile românesti culese cu cea mai riguroasa obiectivitate stiintifica si interpretate numai de tarani adusi anume din toate colturile tarii, pastrându-se astfel manifestarilor întreaga autencititate“. Subliniind ca România este „printre putinele tari din Europa în care vechea cultura populara continua sa traiasca alaturi de cea moderna“, Harry Brauner observa cum „componentele acestei culturi traditionale, ca arhitectura taraneasca, tesaturile, broderiile, jocurile si cântecele populare nu sunt simple piese de muzeu, nici elemente ale unei culturi moarte, ci realitate vie, prin care se manifesta spiritul de creatie artistica al poporului român, în cea mai dinamica si numeroasa categorie sociala a lui: taranimea“.
Aceste „marturii ale sufletului si gândului stramosilor, traind cu aceeasi intensitate, alaturi de formele de cultura moderna care patrund tot mai mult în satul românesc, nasc din îmbinarea lor, noua conceptie de viata a poporului român; si acum, ca si altadata, continua el noile forme de cultura se integreaza traditiei. Cunoasterea si patrunderea acestor forme de cultura este o necesitate pentru oricine vrea sa cunoasca si sa înteleaga România de astazi“. Mai departe subliniaza: „Interesului pentru pitoresc i se adauga, deci, o nevoie obiectiva, resimtita tot mai mult de toti cei care îsi dau seama ca România este astazi un factor hotarâtor, nu numai pentru viata politica, ci si pentru viata culturala a Europei“. Tânarul om de stiinta încheia cu un veritabil apel în favoarea valorificarii plenare a traditiei nationale: „Daca arhitectura noastra moderna s-a inspirat din stilul caselor taranesti, daca începuturile literaturii noastre culte se interfereaza cu interesul pentru poezia populara, daca muzica culta si-a gasit izvoare de inspiratie în cântecul popular, desigur ca si dramaturgia si coregrafia româneasca moderna, care n-au izbutit pâna acum sa învinga greutatile începutului, îsi vor gasi temeiuri de trainicie în ritualurile si obiceiurile de straveche traditie pe care cultura taraneasca le-a pastrat“.
Acesta era al treilea mare succes repurtat de grupuri de tarani români trimisi de Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Români peste hotare. Cei zece ani de activitate la Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Români au însemnat una dintre perioadele cele mai fecunde din activitatea de folclorist a lui Harry Brauner. Un numar de câteva zeci de mii de cântece si jocuri populare din diverse zone folclorice ale tarii, aflate azi în arhiva de fonograme a Institutului de Folclor „Constantin Brailoiu“ al Academiei Române din Bucuresti, stau marturie vie pentru intense activitati de culegeri si cercetari pe teren efectuate de Harry Brauner, alaturi de Constantin Brailoiu, carora li s-au alaturat, pe parcurs, si alti colaboratori. Din inima Olteniei, de la Runcul Gorjului pâna la Marul din Banat, din Fundul Moldovei pâna în Maramures, din Paduretii de Arges si Ograzile de Teleorman pâna în Dobrogea, din Pestera-Brasov pâna în Tataru’-Braila, din Bucuresti în Bucovina, din Sant la Plopii Slavitesti în Câmpia Dunarii, strabatând tara în lung si în lat, cu piciorul sau în caruta, Harry Brauner a dat pilda unei înalte îndatoriri patriotice si a împlinirii unei adevarate misiuni culturale fata de patrie, alegând si conservând cu pricepere cântarile neamului, carte vesnic vie, emotionanta, a existentei sale.
Înca din anul 1929, Harry Brauner si profesorul sau, Constantin Brailoiu, erau preocupati de felul în care negustorii de case de discuri difuzau un repertoriu pretins popular, care se dovedea nu numai lipsit de orice valoare, dar de cele mai multe ori daunator prin vulgaritatea lui. În felul acesta, însasi soarta cântecului nostru popular trecea la o faza de promovare însanatosita a repertoriului comercial. Primele discuri înregistrate purtând girul Arhivei de Folclor s-au vândut ca pâinea calda, spre marea satisfactie profesionala a celor doi folcloristi, dar si materiala a negustorilor, care fusesera câstigati, între timp, pentru cauza. Este vorba de celebrele tarafuri argesene, îsi aminteste cu nostalgie Harry Brauner, care cânta în gura pietii, Ionita Badita si Ion Matache.
În ce-l priveste pe Constantin Brailoiu, acesta, afirma Harry Brauner, adânc preocupat sa ofere frumusetile cântecului nostru popular drept izvor de inspiratie pentru compozitori, a gasit cele mai fericite mijloace de armonizare. Glasul instrumentelor traditionale de acompaniament, tambalul si cobza, „tiiturile“ lor, adica formulele de acompaniament cu care lautarii nostri îsi îmbraca melodiile, au fost folosite cu stiinta si rigoarea cercetatorului, dar si cu sensibilitatea artistului, în cele paisprezece cântece populare armonizate pentru pian, dar si unele creatii din celebra colectie „Spitalul Amorului“ a lui Anton Pann. Devenise cunoscuta publicului larg auditor una dintre melodiile transcrise în notatie psaltica de catre maestrul Ioan Chirescu, la cererea expresa a lui Brailoiu, în interpretarea vocala a Evantiei Costinescu, avându-l la pian pe însusi Constantin Brailoiu ca acompaniator. Este vorba despre celebrul cântec „Pâna când nu te iubeam“.
Cercetarile de folclor devenind din ce în ce mai ample, rememoreaza H. Brauner, profesorul Brailoiu a cautat sa formeze cât mai multe cadre de specialisti dintre studentii sai. Astfel, pe lânga Gheorghe Firca, Alexandru Zira si Gavril Galinescu, incluzând-o si pe Paula Carp, care a contribuit esential la transcrierea cântecului nostru popular, trebuie amintita Emilia Comisel, conferentiar la catedra de folclor a Conservatorului „Ciprian Porumbescu“ din Bucuresti, dirijorul Constantin Bugeanu, compozitorul Constantin Palade, Ioan Nicola, conferentiar la catedra de folclor de la Conservatorul „Gheorghe Dima“ din Cluj, Gheorghe Ciobanu, conferentiar la catedra de folclor de la Conservatorul din Iasi, si multi altii care au beneficiat de îndrumarea si de sfaturile savantului, printr-o munca total dezinteresata si plina de elan. Împreuna cu toti colaboratorii sai, Constantin Brailoiu, fara a se bucura de niciun sprijin oficial, facuse din Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Români, în preajma  izbucnirii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cel mai mare centru stiintific de acest tip din întreaga lume.
În anul 1943, Constantin Brailoiu pleaca „strategic“ din tara în calitate de diplomat MAE la Ambasada României de la Berna-Elvetia, ajutat, s-a spus, de catre Harry Brauner, prin Lucretiu Patrascanu, luând cu sine, dupa unele opinii, o mare parte din cele 851 de discuri (1784 de cântece culese de echipa sa în 289 de sate, aproximativ 6000 de melodii populare), dupa ce culesese mai mult de 3000 de cilindri de Fonograf Edison, material care a servit drept baza de plecare pentru înfiintarea la Geneva a Arhivelor Internationale de Folclor în cadrul Muzeului de Etnografie, împreuna cu Samuel Baud-Bovy. În tara, înainte de plecare, Brailoiu colaborase la revista „Luptatorul“, înfiintata de prietenul sau Leon Algazi. Acesta, în 1936, este numit profesor la Capela Marii Sinagogi din Paris, unde a restaurat vechile moduri de cânt ebraic. Algazi s-a stabilit si el, ulterior, în Elvetia.
Aflat departe de tara, profesorul Constantin Brailoiu desfasura o vie activitate la Geneva, în Elvetia, în cadrul Arhivelor Internationale de Folclor, ducând mai departe, cu pricepere si cu dragoste, pasiunea sa ardenta pentru creatia artistica a poporului nostru. În acelasi timp, el tinea o legatura permanenta cu ce se petrecea în tara în domeniul investigarii si cercetarii folclorice, scriind recenzii nenumarate despre unele dintre lucrarile de specialitate publicate la Bucuresti, trimitând recomandari si evaluari pertinente fostilor sai colaboratori într-un mare numar de scrisori.
Poate cea mai impresionanta dovada a preocuparii sale constante în acest domeniu este si faptul ca, aflând de prezenta lui Lucretiu Patrascanu la Conferinta de Pace de la Paris, în cadrul delegatiei române, a venit în mod special din Elvetia ca sa-l întâlneasca si sa-i aduca multumiri pentru sprijinul pe care i l-a dat lui Harry Brauner dupa 23 august 1944, determinând decizia lui Petru Groza de a se înfiinta Institutul de Folclor, unde director era Harry Brauner. Prin hotarârea respectiva a putut fi readusa la viata si repusa în circuitul national de valori Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Români. În felul acesta se împlinea visul cel mai drag al lui Constantin Brailoiu de a se înfiinta o institutie de stat care sa se preocupe de continuarea cercetarilor de folcloristica în paralel cu activitatea de culegere si valorificare a zestrei traditionale spirituale mostenite, dezideratul sau de o viata.
În plina forma stiintifica, tânarul cercetator este nevoit, din pacate, sa se retraga, în toamna anului 1940, la o catedra a unei scoli cu circuit restrâns. Dar si aici, între anii 1940 -1944, împreuna cu binecunoscutul filolog Jacques Byck, îsi continua cercetarile asupra folclorului românesc, analizând raportul textului poetic popular cu muzica însotitoare si descoperind legatura intima, obligatorie între universul poetic exprimat de un text, creatie originala, si melodia sub care circula ca fapt de cultura populara. J. Byck analiza textele poetice, Brauner se ocupa de melodii.
Interzicându-i-se sa se mai ocupe de folclor, Harry Brauner, în pofida restrictiilor absurde impuse de autoritatile legionare cooptate la guvernare, continua, pe ascuns, sa culeaga cântecul popular românesc, cu predilectie pe tematica de razboi, importante creatii despre Razboiul de Independenta si despre Primul Razboi Mondial, precum si din cel de-al Doilea Razboi Mondial. Ca protest la aceasta interdictie, Maria Tanase, într-un interviu (în care era obligata sa-i „taca“ jumatate din nume!) raspundea la întrebarea „Cine ti-a calauzit primii pasi si cuvântul decisiv al cui a fost la începuturile carierei tale?“ astfel: „Esential a fost sfatul si truda unui bun prieten, Harry…“ („Duminica“, 30 mai 1943).
În 1945 profesorul este repus în drepturi si numit consilier pentru folclor la Fundatiile Regale. În 1946 Harry Brauner înfiinteaza orchestra de muzica populara „Barbu Lautaru“, iar în urmatorul an, Maria Lataretu este angajata ca solista, prin concurs. Va face o stralucita cariera. Patru ani mai târziu, în 1949, Harry Brauner înfiinteaza, cu sprijinul lui Petru Groza, Institutul de Folclor, devenind primul sau director. Prietenia Lenei Constante si a Dorinei Radulescu, sotia lui Gogu Radulescu, importantul lider comunist din timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej si Nicolae Ceausescu, cu scenografa Herta Schwamen, alias Elena Patrascanu, a facilitat, printr-o interventie la autoritatile timpului a doamnei Patrascanu, repartizarea unui sediu nou înfiintatului Institut National de Etnografie si Folclor. În aceasta calitate, profesorul Brauner initiaza cursuri de învatare a naiului (pentru care îl cheama pe Fanicã Luca), a cobzei (predat de Ion Zlotea), a tambalului etc., pentru tot mai larga raspândire a mestesugului de a mânui aceste instrumente traditionale ale folclorului nostru, aflate în pericol de disparitie. Daca vechea Arhiva de Folclor condusa de Constantin Brailoiu avea doar trei angajati permanenti, Institutul nou înfiintat numara acum în jur de optzeci de cercetatori profilati anume pe studiul folclorului muzical, literar si al jocurilor populare.
Evenimente tragice îl rup din nou pe profesor de preocuparile nobile în care era angajat si astfel, din 1950 pâna în 1963, acesta devine indisponibil culturii românesti. Abia dupa 1966 el revine în actualitate si începe o tumultuoasa si rodnica activitate. În acelasi an îsi inaugureaza conferintele publice. În 1968 reintra în Uniunea Compozitorilor, iar în 1971 este numit profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucuresti si director al Laboratorului de etnomuzicologie care a luat fiinta odata cu instalarea sa aici. În 1973, noul redactor-sef al revistei „Flacara“, poetul Adrian Paunescu, îi anunta intrarea triumfala la revista printr-un articol omagial intitulat simbolic „Un alt mare Brauner“ (poetul facea aluzie la existenta celuilalt frate al sau, celebrul pictor Victor Brauner). În „Flacara“, Harry Brauner inaugureaza o rubrica permanenta în care militeaza împotriva „poluarii“ folclorului, termen care îi apartine si care s-a bucurat de o larga apreciere din partea specialistilor, dar mai ales a publicului larg cititor.
În 1976, la Paris, Radio France Culture a prezentat o emisiune de o ora intitulata „De vorba cu Harry Brauner; Harry Brauner si folclorul“. Discutiile s-au concentrat asupra punctelor de vedere diverse si uneori divergente din rândul specialistilor în folclor asupra problemei autenticitatii muzicii folclorice în general. Scopul emisiunii a fost de a oferi ascultatorilor o demonstratie de folclor autentic românesc înregistrat în România sub ochiul expert si girul lui Harry Brauner. S-a exemplificat si cu muzica de pe discuri înregistrate de Gheorghe Zamfir la Casa Electrecord. Harry Brauner, întrebat de interlocutor care este rolul folcloristului, a raspuns: „Folcloristul trebuie sa fie nu numai un pastrator al valorilor folclorice reprezentative, ci mai ales un aparator al acestora, un pazitor al lor“. Si a exemplificat vorbind despre larga miscare artistica de amatori din tara noastra în care folcloristii sunt chemati sa îndrume oamenii tocmai în aceasta directie, a pazirii creatiei originale spre a nu-si pierde reala autenticitate atunci când devine fapt artistic, pe scena. S-a vorbit apoi despre lucrarea „La moartea lui Stefan Cel Mare“, pe care Radio Paris o mai difuzase în 1973 si despre care Philipot, directorul emisiunii citate, afirma: „Este  cutremuratoare, de-a dreptul. Pare apropiata de folclor, dar nu! Este mult mai mult. Nu e în genul lucrarilor lui Bela Bártok, ce poarta o puternica amprenta folclorica. Degaja un sentiment nostalgic, o tristete resemnata prin care strabate întotdeauna continuitatea vietii, o aparare a vietii, a vietii deasupra evocarii mortii, a mortii lui Stefan Cel Mare. O opera ce ne-a fascinat aici la Paris“.
Tot Philipot spune la sfârsitul emisiunii: „As vrea sa închei, salutând din nou o personalitate ca a lui, o personalitate în care cred, admirabila când te gândesti la felul în care, de-a lungul unei vieti pe care o stim, uneori, dureroasa, sa apere cu atâta încrâncenare si, mai ales, cu atâta dragoste, muzica tarii lui“.
Harry Brauner are bucuria, în aceasta vreme, sa-l descopere pe zeul Pan al naiului românesc, Gheorghe Zamfir, pe care-l prezinta într-un sir de spectacole publicului parizian si elvetian.  Folclorul românesc, reprezentat de naiul lui Zamfir, acompaniat de instrumentisti unul si unul, era explicat din nou, de Harry Brauner, Europei si lumii întregi. Mult mai târziu, când era deja celebru pe mapamond, Gheorghe Zamfir avea a-i scrie lui Harry Brauner pe o fila a primei metode de studiere a naiului aparuta la Paris (traducere de Lena Constante): „Celui ce mi-a fost calauza si îndrumator, parinte si frate, sprijin la durere si lumina la bucurie, celui ce mi-a dat atât de multe…“, Paris, 28 iunie 1975. Spre sfârsitul vietii, cu ultimile resurse de energie, Harry Brauner si-a adunat toate gândurile unei vieti închinate folclorului si spiritului nostru national, în cartea purtând un titlu sugestiv: „Sa auzi iarba cum creste“, un veritabil cântec de lebada, o carte de întelepciune în care autorul ei lasa îndemnul testamentar: arta populara trebuie „observata cu atentie si mai cu seama, cu multa discretie“, ca o dominanta a personalitatii sale de folclorist.
„Cartea lui Harry Brauner ne indica ora exacta a folclorului si a folcloristicii românesti, ea este o expertiza întreprinsa de un expert. Dar asta este o tautologie! – ar putea cineva sa exclame. Ei bine, preferam tautologiile în locul expertizelor întreprinse de diletanti…“, sententiona remarcabilul jurnalist si scriitor Mihai Pelin.
Alcatuind marea „Antologie a cântecului popular românesc din ultimele cinci secole (1540 – 1995)“, în calitate de cercetator si interpret vocal al câtorva sute de creatii folclorice traditionale preluate din culegerile profesorului Harry Brauner, ale magistrului sau Constantin Brailoiu, dar si ale altor colaboratori si culegatori de nestemate poetico-muzicale, printre care George Georgescu Breazul, Alexandru I. Amzulescu sau D. D. Stancu, într-o prima editie cu 442 de piese, dupa ce, mai înainte, prezentasem în cadrul Filarmonicii „George Enescu“, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, o parte dintre ele, în concerte-recital pe scena Ateneului Român, în ciclul „200 de ani, de folclor muzical românesc“, beneficiind de îndrumarea, dar si de prezentarea marelui folclorist într-o premiera absoluta la nivel national, în fata unui public bucurestean însetat de frumosul folcloric, am împlinit o datorie de onoare procurându-i maestrului o vie satisfactie pe care nu s-a sfiit s-o exprime la adresa demersului meu si a prestatiei mele artistice vocal-interpretative.
Efortul de restituire a creatiilor perene ale mostenirii noastre folclorice traditionale s-a amplificat, dupa marea trecere a profesorului la cele vesnice, cu alte câteva sute de creatii vocale alaturi de 178 de piese instrumentale, în total 780, reunite în ultima editie a Antologiei pe 35 de CD-uri audio (1540-2011) dedicate ca Omagiu lui George Enescu, celui care a iubit patimas, la fel de mult ca mai tinerii sai contemporani, sufletul românesc.
Aceste creatii, din seva carora s-au hranit izvodirile muzicii culte nationale, au evadat de pe cilindrii de ceara din Arhiva de sunete a magnetofonului cu sârma sau de pe benzile magnetice, gazduite de Institutul de Folclor „Constantin Brailoiu“, catre sufletele iubitorilor de azi si de mâine ai valorilor neamului românesc, purtând în eternitatea recunostintei noastre numele acestui patimas si vesnic tânar cercetator si propagator urbi et orbi al folclorului nostru, Harry Brauner, alaturi de marea pleiada de investigatori si valorificatori ai ingenuitatii artistice nationale, în frunte cu neîntrecutul magistru Constantin Brailoiu, carora, acum, la început de an nou 2014, le aducem un pios omagiu si recunostinta eterna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper