Doi pasi inainte, unul inapoi

Un articol de NICULAE GHERAN

Cândva, în anii tineretii, într-o adunare generala, unde aveam onoarea sa fiu pus în discutie pentru ca, la înghesuiala, calcasem morala proletara cu o doamna – pentru care, zau, merita sa fii si exclus din partid –, un coleg s-a apucat sa ma „ajute“ cu o critica tovaraseasca spre a ma curata de pacatul de a fi râvnit la apropiata mea, pacat incriminat si de Biblie. C-a facut-o la obiect în numele prieteniei – care, chipurile, ne-ar fi legat de-o viata –, treaca-mearga, dar ca s-a apucat sa strige un întreg catalog cu fete si muieri împlinite, de mult uitate – femei ajunse între timp la casele lor, cu barbati si copii –, era reprobabil.
Mi-am amintit de aceasta întâmplare când m-am apucat sa scriu  despre spovedania profesorului Paul Cornea, sub patrafirul lui Daniel Cristea-Enache – intitulata „Ce a fost/Cum a fost“ –, propunându-mi sa ma întep cu acul de voi fi ispitit sa notez ceva mai altfel despre noua carte, nu de alta, dar în procesul intentat trecutului pot fi inculpat la rându-mi, desi postura de martor m-ar avantaja. Sa se înteleaga oare ca as avea lucruri de ascuns despre viata si activitatea bunului confrate? Doamne pazeste! Poate doar ca lista de care vorbeam s-ar dovedi mai interesanta în cazul unui barbat tânar si frumos, ober-sef, la vreo 30 de ani si ceva, peste teatre s-alte arte. Sa tot sa muncesti cu spor si onor!
Nu stiu ce vor crede altii – ca sa-l parafrazez pe Creanga –, dar eu când ma gândesc la Paul Cornea nutresc cele mai bune sentimente de dragoste si pretuire. De aici si tentatia de a scrie mai mult despre miscarile lui de viata în vâltoarea evenimentelor de dupa 23 august 1944, despre prodigioasa activitate desfasurata  pe tarâmul institutional al culturii si mai putin despre mobilurile ce l-au condus spre Partidul Comunist. Nu de alta, dar în privinta optiunilor politice caile Domnului sunt sucite rau. Câta vreme cei asupriti pe considerente etnice  n-aveau ce sa aleaga dintre doua rele – nazismul si comunismul – era în firea lucrurilor ca ei sa mearga pe mâna lui Stalin, singura cale ce le deschidea perspectiva existentei. Numai ca dupa victoria împotriva fascismului cararile s-au diversificat, astfel încât majoritatea celor amenintati pâna atunci cu moartea au pasit pe drumul deschis de „eliberatori“ si doar putini s-au situat de partea „reactiunii“. Ar fi de ajuns sa rememoram numele celor care au condus ani în sir „Scânteia“ – Sorin Toma, Silviu Brucan, Traian Selmaru, Nestor Ignat –, evocati de Paul Cornea în carte, ca sa ne dumerim asupra optiunilor majoritare, dar si a unor exagerari dictate de conjunctura politica a anilor postbelici. La polul opus, desi dominanta ca forta activa, rezistenta împotriva comunismului era condamnata sa esueze, gratie întelegerilor tripartite dintre Churchill, Roosevelt si Stalin, marii ispravnici ai tragediei noastre. Printre fostii asupriti, ce-aveau sa  spere ca Vestul avea sa ne elibereze de dominatia sovietica, se numara si Mihail Sebastian – la care, în zile de razboi, se apelase pentru stilizarea brosurii „Armata Rosie vine“, ca dupa insurectia din 1944, distinsul profesor, elogiat de autor, s-o coteasca spre anglo-americani. Pe acelasi drum a pornit si prietenul Radu Albala, la rându-i evocat. Deloc singulari, fiindca opozitia anticomunista a dobândit o asemenea amploare încât doar falsificarea alegerilor din 1946 si crunta represiune a Securitatii aveau s-o reprime, astfel încât ne-a fost dat sa asistam la o noua opresiune, soldata cu sute de mii de arestari, de întemnitari, de condamnari la moarte si gropi comune, presarate în jurul închisorilor. Nu-i cazul sa intru în amanunte, dar am tinut sa adaug ca o nedreptate a fost înlocuita cu alta si mai crunta.
În trecere, Paul Cornea nu uita sa rememoreze cadrul istoric în care si-a desfasurat activitatea, mânat de buna-credinta a celor care vedeau în socialism împlinirea unor mai vechi idealuri de libertate, egalitate si fraternitate. Privit însa cu ochii de-acum, tributul a fost nociv. Recitite, paginile unor publicatii ca „Tineretea“ si „Tânarul muncitor“, onorate la vremea respectiva cu prezenta sa, pacatuiesc prin tendentiozitatea agresiva în favoarea unui regim autoritar. Ceea ce se remarca însa este distanta auctoriala fata de abuzurile sistemului, prudenta domniei sale în alegerea temelor, reactie contrastanta cu latratura gazetareasca din epoca. Este una din trasaturile ce l-au caracterizat pe parcursul întregii vieti, dând mereu Cezarului ce i se cuvine si lui Dumnezeu ce-i apartine. E ceea ce cred ca o face si în prezent, când revede trecutul sub imperiul actualitatii. Poate ca-i firesc sa fie asa, când mintea românului de pe urma e cea buna.
A fost sa fie ca, de-a lungul vremii, drumurile noastre sa se încruciseze cu responsabilitati si crezuri comune, dar cu grade diferite: domnia sa comandant de vas, iar eu, la începuturi, simplu matroz, pe aceeasi punte. Asa se face ca nu doresc sa revin astazi asupra multor lucruri scrise deja în trilogia „Arta de a fi pagubas„, în care, nu o data, am adus elogii confratelui nostru, „academician fara academie“. Considerându-l autoritate în materie, cu ani în urma l-am luat arbitru într-o controversa iscata de evocarea anilor petrecuti în Uniunea Tineretului Comunist. Pe principiul „cine s-a fotografiat gol sa aiba curajul raspunderii“, nu m-am ferit sa demistific unele stari ridicole din sânul miscarii în care, între anii 1944 si 1950, credeam imperturbabil, la o vârsta cruda, 15-20 de ani, când setea de emancipare te mai plimba si în necunoscut, nu doar unde te duce gândul. Ani în sir, am alergat alaturi pe culoarele aceluiasi stadion al bunelor intentii, fara s-ajungem nici unul, nici altul la potoul dorit. Mobilul adeziunii initiale n-a fost acelasi. În cazul sau, adeziunea avea un suport suplimentar: cumplita politica rasista, ce-l obliga sa adere la rezistenta împotriva nazismului, ca mijloc de supravietuire. În esenta, divortul de miscare ramânea însa acelasi, întrucât, ca si pe autor, nu ideile socialismului ma dezamagisera – idei legitimate ieri ca si azi pe mapamond –, ci oamenii pusi sa le guverneze.
Mai generos decât mine, Paul Cornea îi trece cu vederea, nu-i aminteste, poate unde, din spirit cavaleresc, s-o fi considerat istoriceste solidar cu ei. Pentru mine, prietenul si confratele nonagenar a fost si ramâne însa golul de onoare al învinsilor. Îi place acum sa-si aminteasca de cei buni din U.T.C., altminteri putini, si-i uita pe cei rai din Slatineanu, mai apoi din sediul de pe Nikos Beloiannis, din preajma Pietei Lahovary, jalnici comandiri ai unei miscari de tineret, oameni de-o rara mediocritate. Îl uita si pe Nicolae Ceausescu, ober-comandant peste minusculul UTC, la vremea respectiva mai bâlbâit decât dupa ce avea sa se corecteze, cât de cât, cu pietricele-n gura. Îl uita, desi, prin 1945, nu-l iertase însusi Partidul Comunist Român. Nu-i o vorba aruncata în vânt, caci Miron Constantinescu, pe atunci legatura Biroului Politic cu UTC, îi reprosa deschis ca si în noile conditii politice continua sa-si conduca barca în virtutea vechilor precepte de conspirativitate. De aici si îndoielile mele cu privire la activitatea ilegala a organizatiei, atâta timp cât si în legalitate nu facuse mare scofala. În privinta aceasta, filmele lui Sergiu Nicolaescu – ironizate cu temei de Daniel Cristea-Enache – pot fi cotate cu „magna cum laude“ în comparatie cu realitatea bruta, fictiunea depasind peste masura firavele manifestari de rezistenta. Desigur, altfel aveau sa se petreaca lucrurile în anii urmatori. Dupa un scurt interimat, când la Tinerimea Româna, nou-înfiintata, s-a aflat Pompiliu Macovei, acelasi partid a desemnat-o pe Constanta Craciun în fruntea Tineretului Progresist, devenita organizatie de masa, cu sanse de afirmare. Moment prielnic pentru Paul Cornea de a se face cunoscut în ochii unei doamne, care, intelectuala de buna calitate, nu putea sa nu-i remarce inteligenta, cultura ce-l deosebea kilometric de companioni. Nu-i de mirare ca mai târziu Paul Cornea se va numara printre secretarii Uniunii Tineretului Muncitoresc, promovat ca om de carte, din pacate subordonat unui balaoaches de doi bani, pe care n-am cum sa-l uit, de când, la o manifestatie, si-a stins o tigara în ceafa unui „burghez“ de pe trotuar, ce pacatuia, bietul om, prin vestimentatie, palarie si cravata, plus o burta de mitropolit. Ma întep cu acul si renunt sa ma refer la profilul si profitul colegilor confratelui meu, ajunsi ulterior ministri si ambasadori, pe care, volens, nolens, i-a suportat cu stoicism. Despre toate am scris, despartindu-ma de trecut râzând, desi atunci mi-a cam iesit râsul prin piele. Parasisem de buna voie Partidul Muncitoresc Român, pastrând din noua organizatie de curând înfiintata: Uniunea Tineretului Muncitor (si nu UTC, cum afirma intervievatul la pagina 87) figurile luminoase ale unor conducatori cinstiti, de buna credinta, ca Paul Cornea, Petre Lupu si Cornelia Filipas, oameni spalati, dar si limpeziti. Înca de mult, nu m-a mirat de ce, pe nesimtite, au fost marginalizati de „serviciile“ marelui raposat, care, încetul cu încetul, l-au ajutat si pe el sa ajunga, mai rau, la zid.
Lepadându-se de Satana, Paul Cornea are meritul de a reconstitui procesul sinuos al unor autentice transformari sufletesti, mai mult decât credibile. În linii mari, pragurile evolutiei sale ni-l prezinta deopotriva învingator si învins, într-o lume incapabila sa-si discearna valorile. Exceptând încrederea acordata, nu institutiile în care a activat l-au onorat, ci invers. Cei care au avut contact cu el în organizatia de tineret au cunoscut un om cu totul diferit de multi interpusi, robotizati în actiune si lozincari în comunicare, incapabili sa priceapa ceva peste sarcinile trasate, fara sa se întrebe de rostul lor si încotro se îndreapta.
Ulterior, promovat cu functii de raspundere în Departamentul Culturii (sub diversele sale titulaturi), Paul Cornea s-a dovedit un excelent organizator, cultivând bune raporturi cu toti creatorii de frunte, la început cu dramaturgii, regizorii si actorii de frunte, preocupat nu doar de cadrul institutional, ci si de conditiile lor de viata. Azi, cine-ar putea crede ca a fost o vreme când Directia Generala a Teatrelor nu se ocupa doar de repertoriul lor, altminteri extrem de variat, ci si de repartizarea de locuinte artistilor merituosi, de existenta unui restaurant al lor, în regim de bar, unde, de seara pâna dimineata, erau serviti la preturi modice?! Extrem de comunicativ cu subordonatii si colaboratorii din afara institutiei, se impunea prin elocinta, prin harul de a-si argumenta un punct de vedere, atent la opinia celor cu care intra în contact. Parca-l aud din zilele când mi-a fost dat sa lucrez cu el la Directia Generala a Editurilor: „Când discutati cu un autor despre o carte, nu faceti imprudenta sa tabarâti pe neajunsuri, înainte de a-i vorbi despre ce v-a placut în ea. Plecati de la convingerea ca, indiferent de opiniile voastre, autorul este suveran pe opera lui. Cautati sa va argumentati punctul vostru de vedere si, mai ales, determinati redactiile din edituri sa procedeze la fel. În cazul unor litigii, nu evitati sa apelati la un al treilea, un referent ales la nevoie de ambele parti“. Nu pretind ca reproduc întocmai vorbele rostite demult, ca nu-s reportofon, dar în esenta sunt aceleasi. Auzite astazi, ele nu spun mare lucru, dar asamblate în contextul anilor de-atunci, când badarania era confundata cu exigenta, au darul s-arunce o lumina aparte peste cel care le rostea. Spre mirarea noastra de odinioara – care cunoscuseram pâna atunci destui milogi far’ de carte, pusi sa-i conduca destinele – Paul Cornea a fost demis din functia de director general al editurilor. De ce? Dumnezeu stie. Desi, daca reintru în pielea de atunci, nu pot sa omit machiavelismul lui Leonte Rautu, o vulpe sireata, limitat intelectualiceste, dar creditat de bucataria ideologica moscovita. Revenit dintr-un spital sovietic – dupa vreo trei luni de la accidentul aeronautic cu delegatia româna la Congresul XX al PCUS – trebuia sa demonstreze debandada ideologica ce ar fi avut loc în lipsa lui. În sinea sa,  avea cu siguranta valoarea lucrurilor, fiindca altminteri nu insista ca „deviatorul“ sa recidiveze la Cinematografie. Îl stia capabil, ceea ce avea sa si dovedeasca pe noul tarâm de activitate. Secondat la Studioul Buftea de Ion Florea, un excelent gospodar, Cornea a izbutit sa reorganizeze o institutie macinata de orgolii marunte, izbutind sa puna bazele unei productii fara de egal în tara noastra, de la Leon Popescu pâna-n ziua de azi. Daca la Directia Generala a lasat în urma lui planuri de perspectiva în domeniul valorificarii patrimoniului national, valabile pâna azi – din pacate abandonate –, la studioul de cinematografie a creat un portofoliu bogat, care, ani de-a rândul, a permis realizarea multor filme de calitate. A mânuit fonduri uriase de bani, iar modestia traiului familial i-a ramas tagada pentru cinstea-i desavârsita. Rara avis atunci si acum. Te-ai fi asteptat ca vechiul regim sa-i fie recunoscator pâna la capat. As! L-a pândit din umbra ca pe un individ dat în urmarire generala. Ideea de a comanda mai multe scenarii pe aceeasi tema si a-l selecta pe cel mai bun – masura excelenta în perspectiva calitatii unui film –, i-a fost imputata, alaturi de multe murdarii de care nu se facea cu nimic vinovat. O afirm ca unul care, la vremea respectiva, fusesem însarcinat sa analizez munca redactionala a Studioului. (Pentru ca atunci mi-am îngaduit sa am o alta parere fata de acuzele deja formulate, am fost matrasit din comisie.)
Precum „Spovedania unui învins“, al lui Panait Istrati, memorialul de calatorie în timp al lui Paul Cornea apartine unui învins. Nu în profesie – cu realizari de-a dreptul de invidiat –, ci în credinta idealista a fauririi unei lumi mai bune, „pentru cei multi, umili“, ca sa ma folosesc de-o dedicatie a lui Rebreanu. Fara sa-si fi propus, este cartea celor care, ca si el, au pornit adolescentin cu nobile intentii pe un drum înfundat. Pagubasi, ne-am întors dupa jumatate de secol în locul de unde am pornit. Cu deosebirea ca, în 1944, am lasat în urma o lume cât de cât asezata, în schimbul alteia, croita aprig. Istoriceste, fostii mosieri, „boieri de vita veche“ – ridicati din generatie în generatie, de mult rânduiti în cimitire –, sunt înlocuiti cu altii, de vita salbatica, rasariti la un colt de cotitura, între codul civil si cel penal. Sa tot duci dorul Comanestenilor lui Duiliu Zamfirescu si al Vorvorenilor lui Petru Dumitriu. În comparatie cu martafoii si spagarii noii protipendade, pâna si Dinu Paturica ramâne un dulce copil.
Ce-a fost a fost. Mai important este cum va fi!
În original, cartea lui Panait Istrati se intituleaza: „Vers une l’autre flamme“. Care sa fie flacara asta, Dumnezeu stie. Ajuns la senectute, îi doresc confratelui Paul Cornea s-apuce sa vada macar chibritul care va scapara aceasta flacaruie.
La multi ani, domnule Cornea!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper