Cui bono?

Un articol de STEFAN BAGHIU

Cosmin Perta, Vizita, Herg Benet, Bucuresti, 2013, 120 pag

 

Motto: „Nerozia artei, realizata mai bine de neinspirati decât de cei ce traiesc naiv în ea, si prostia rationalitatii absolutizate se denunta una pe alta“.
Th. W. Adorno – „Teoria estetica“, „Mimeticul si nerozia: cui bono“

Exista carti în fata carora critica literara este datoare sa faca exercitii de retinere. Si nu într-o postura naiva, în care valoarea indiscutabila a textului poate fi alterata chiar si de un discurs laudativ, ci mai ales din motive de ambiguitate. Uneori, departe de exercitii literare voluntar inconsistente (numeam, spre exemplu, acum ceva vreme romanul „Nepotul lui Dracula“ al lui A. Musina o miscare cu ecouri înspre literatura de duzina, departe însa de un sepuku literar), apar carti care pun în dificultate discursul critic tocmai prin caracterul neserios intrinsec al scriiturii. Nu ca seriozitatea (cu majuscule, bold etc.) ar fi un criteriu absolut în stabilirea calitatii, însa caracterul ei problematic sta în urmatoarele nuante: a fi neserios inteligent, a fi absurd inteligent, a fi experimental inteligent difera categoric de lipsa totala de talent si obiect – adica de ciornele incoerente atât de des puse sub tutela experimentalului.
Dicteu automat schiop
„Vizita“, volumul de proza scurta si foarte scurta al lui Cosmin Perta, este o astfel de încercare. Dupa ce anul trecut tânarul scriitor publica „Teofil si câinele de lemn“, un roman dens însa haotic, 2013 îl prinde pe autor din nou într-o ipostaza nefavorabila: aceea de amator. Un numar de trezeci si unu de texte, într-un amestec eterogen si debusolant, fac obiectul volumului de o suta si ceva de pagini. Din avion, subiectele principale ale prozelor sunt lumea literara româneasca (rasimaginata si ipostaziata) si scene dintr-o viata dura si cinematografica – mai mult sau mai putin închipuita. Caracterul slab al scriiturii (problemele în interiorul discursului, rigiditatea si aerul artificial al discutiilor, imaginarul sarac, cliseistic si fortat si salturile incoerente între scene din interiorul volumului) fac din „Vizita“ lui Cosmin Perta una din cele mai slabe carti de proza ale anului. Mai mult, faptul ca niciuna din prozele prezente în volum nu are o logica proprie – aici totul pare lasat la voia unui dicteu automat schiop (avem parte si de exploatari onirice) – face ca literatura lui Cosmin Perta, chiar si pentru ultimii sustinatori ai unor asemenea posturi autcoriale nefericite, sa fie din acest moment suspecta.
Prima proza anunta din plin esecul: „Jurnalul unui om flamând“ este povestea autenticista a unui om sarac care vrea sa se îmbogateasca rapid. Fortuit, el gaseste o gramada de fecale în care sunt bani. Este alungat însa de niste smecheri. Apoi, din senin, întâlneste un individ în fata teatrului care îl duce sa lucreze la videochat. Acolo întretine relatii sexuale cu o femeie (de moravuri usoare, desigur!) lânga alt cuplu arbitrar care întretine relatii sexuale. Totul merge bine pentru câteva seri, protagonistul are acum bani pentru copii si – într-o încercare a autorului de a sugera a aerului autohton, original – primeste de la videochat si un sfert de porc. Este deconspirat când, la betie, se suie în masina „socrului“ si face tot felul de lucruri imprudente: o suna pe fata de la videochat si îi spune acesteia ca este îndragostit de ea, bea bere, trage de volan etc. Acasa, iubita îl paraseste si îi spune toate aceste lucruri îngrozitoare pe care le-a facut (de care, mahmur, nu îsi aminteste). În final, protagonistul este sunat de mama sa care îi spune ca l-a urmarit în toate aceste zile, iar la „Carul cu bere“ a stat dupa o perdea cât el a baut cu socrul trei beri. Presat, suparat, angoasat (deducem ca ar trebui sa fie), el face un dus, urineaza în dus si are pofta de o bere.
Sport si literatura
Cam acesta este nivelul maxim la care lucreaza Cosmin Perta: stângaciile începatorului (vizibile chiar si la a cincea carte) se leaga mai ales de incapacitatea de a construi spatii coerente si personaje credibile, gratuitatea motivelor. Iar temele majore pe care le propune autorul (moartea, adulterul, Literatura, viata de Apoi, degradarea umana) sunt expediate în mici descrieri neterminate. Totusi, o logica existentiala atât de clara si substantiala ar fi fost bine acoperita doar de un discurs problematizator, dialogic, exhaustiv prin puterea modelului. De altfel, pâna si pluralismul naratorului – prozele difera chiar prin raportarea acestei voci narative la posturile sale posibile – trimite actul lecturii în derizoriu, singurele posibilitati de interpretare fiind date prea putinilor cititori care vor fi cunoscut toata debandada literara actuala. Impresionanta este însa maniera în care Cosmin Perta reuseste sa înlature si acest public nesemnificativ de la lectura cartii, prin lipsa unei logici de constructie a prozei scurte (sau în lipsa efectului literar autentic – epos, atmostera etc.). În rest, scenele kitsch (telenovelistice, teziste) ale adoptiei sau deplângerii situatiei copiilor însingurati nu valoreaza nimic în contextul volumului si sub forma sa actuala.
Mai mult, scenariile pe care le propune Perta sunt des dramuite (în sens negativ) de o nestavilita pasiune pentru glume proaste si scenarii tratate naiv de vocea naratorului: „La un moment dat dau sa merg în camaruta în care era barul, sa îmi iau o bere, si vad cum doi zdrahoni ameninta un tip cu un pistol si îi iau portmoneul. Ok, mai astept putin. Peste un timp, când încerc din nou, în acelasi loc, aceiasi tipi îi taie altui tip beregata si îi iau portmoneul. Ok, nu mi-e chiar asa sete. Peste un timp, în acelasi loc, când bag capul pe usa, vad cum aceiasi doi tipi împusca un alt tip în cap si îi iau portmoneul. Nasol“. Urmeaza apoi serii întregi de amintiri recente, momente închipuite legate de autorii români de astazi (unde, spre exemplu, Andrei Dósa si Marin Malaicu-Hondrari sunt protagonistii a jumatate de proza deliranta care se încheie apoteotic si neasteptat: „Sper ca Anglia si Portugalia sa ajunga macar în semifinale la Euro anul asta“ – proza numita, cum altfel, decât „Sport si Dostoievski“, unde Mircea Horia Simionescu îi face o vizita editorului-personaj Cosmin Perta pentru a-l convinge de necesitatea reeditarii unei carti, unde Horea Poenar este un personaj care a depasit limitele fizice ale existentei si traieste într-o meditatie permanenta). Astfel ca personajelor lumii literare, mutate în prozele lui Cosmin Perta, li se face un mare deserviciu: devin protagonistii unor inexplicabile aberatii fara cap si coada. Potrivite îmi par în acest moment cuvintele unui Geo Bogza: „Daca altii îsi cauta prin scris un drum si un sfârsit de satisfactii, noi, care stim, care avem constiinta chinuitoare a existentei noastre de aici pentru o singura  data ca numai acum în întreaga scurgere a timpului ni se permite sa vorbim, înainte de a intra din nou în marea trecere, ne este cu neputinta sa ne desconsideram tragedia existentei, sa ne multumim cu paliative, sa ne pretam la morfolirea acelorasi teme variind între idila si adulter, vrem altceva (…)“.
Fara sens îmi par însa discutiile despre conditia prozei scurte actuale (cum spuneam si în primele paragrafe, „despre ce nu se poate spune nimic e mai bine sa se taca“), fara sens îmi par aici încadrarile posibile pentru prozatorii tineri (curente, cercuri literare, zone de influenta), pentru ca exercitiul lui Perta este o actiune de neîncadrat, proiect imposibil de citit, imposibil de înteles si discutat serios. Pentru ca de unde nu e, nici criticul nu poate cere. Deocamdata, încercând sa razbeasca în lumea literara actuala, jalonând canoane literare si curentele, Cosmin Perta se afla prins de nisipuri miscatoare care, cu cât autorul se zbate mai tare, cu atât îl înghit mai curând.

Un comentariu pentru “Cui bono?”

  1. ianuarie 24, 2014 la 9:18 pm

    As începe prin a sublinia evidenţa. Prea multă pasiune năucitoare şi demolatoare împotriva unei cărticele de o sută şi ceva de pagini. Ceea ce devine frapant de surrealist. Ceea ce accentuează direcţia discursului dv. şi-l arată drept ceea ce este, un proiectil bont, cu impresii de săgeată, este lipsa de respect pentru eventualul cititor al textului dv. Pentru un om de litere, lipsa diacriticelor şi pe alocuri evidenta lipsă de corectură devine suspectă. Într-atât încât devoalează scopul real al criticii: de a ascunde neputinţa dv. Recunosc cu plăcere că textele lui Cosmin Perţa nu suferă de toate deficienţle pe care vă străduiţi a le găsi, noaptea, fără nici măcar lumina lunii. Dacă discursul dv. ar fi fost ceva mai moderat, ceva mai puţin artificial caustic, ar fi avut oarece doză de credibilitate. Aşa, nu-mi rămâne decât să ridic din umeri. Cui prodest?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper