Controverse de ieri si de azi asupra lui M. Eminescu

Un articol de ***

N. Georgescu In dialog cu George Motroc

 

George Motroc: Domnule profesor, 15 ianuarie este o data importanta pentru istoria literaturii române, dar ramâne întrebarea: aceasta este adevarata data de nastere a lui
M. Eminescu?!
Nicolae Georgescu: V-as raspunde ca Pilat din Pont: Quid est enim veritas? (Ce este oare adevarul?) În cazul nasterii lui Mihail Eminovici exista un act de botez, unde este consemnata ca zi de nastere data de 15 ianuarie 1850, si o traditie care spune ca el s-a nascut la 20 decembrie 1849. Care este adevarul? Actul de botez este semnat de tatal poetului, Gheorghe Eminovici, si de bunicul matern, Vasile Jurascu: doua semnaturi apasate, grele, date în fata preotului, probabil lânga altar. Traditia este consemnata într-un registru al „Junimii“ – si are o singura semnatura, la fel de adevarata însa: cea a lui Mihail Eminescu. Nu sunt dintre cei care fac „pedagogie nationala“ sau „linistesc poporul“, etc. Alegeti, asadar, Dumneavoastra, sau cititorii Dumneavoastra, sau toti românii dornici sa aleaga. Va mai adaug ca secolul al XIX-lea era în urma cu 12 zile, la noi, fata de calendarul gregorian – deci datele concurente ar fi 20 decembrie 1849/2 ianuarie 1850 – si 15/27 ianuarie 1850. Eu consider ca poetul îsi stia din familie cele doua date de nastere, pe cea „oficiala“ (15 ianuarie 1850) si pe cea „particulara“ (20 decembrie 1849) – declarându-le, dupa caz, pe una sau pe alta – dar serbându-si cu prietenii data particulara, intima oarecum. Nu vad nimic rau în a informa lumea despre aceste amanunte; la noi s-a înstapânit, însa, ziua de 15 ianuarie ca zi de nastere a lui Eminescu. Este lasata tatalui si a bunicului patern: vointa lor stabileste adevarul – care trebuie neaparat sa aiba un adjectiv: sa-i spunem adevarul istoric.

G.M.: O alta, totusi, controversa ramâne cea legata de locul nasterii sale… Dvs., pe baza documentelor existente, optati pentru mosia de la Ipotesti sau pentru Botosani?
N.G.: Aici e mai greu de stabilit un adevar istoric. Bunul-simt ar cere ca pruncul sa se fi nascut la Botosani, unde tatal sau avea casa, unde erau alte conditii decât la Ipotesti. În discutie au mai intrat si Dumbravenii, unde i s-a ridicat primul bust lui Eminescu, în 1902, pe soclul caruia sta scris ca aici s-ar fi nascut. Gheorghe Eminovici a stat în Dumbraveni din 1836 pâna în 1849-50, aici s-a casatorit cu Raluca Iurascu în 1840, au avut primii sase copii de pâna la Mihail (dintre care, doua fete au decedat si traditia spune ca sunt înmormântate în cimitirul de aici). Aici, un pictor ambulant austriac i-a facut Ralucai Eminovici acel portret cunoscut. Cu banii strânsi din administrarea mosiei Dumbraveni, caminarul a cumparat mosia Ipotesti unde s-a stabilit prin 1850. N-a rupt relatiile cu Dumbravenii dupa aceasta mutare. De altfel, locurile sunt aproape unul de altul. Stând în Dumbraveni, la marginea comunei, vezi într-o zare de ceata Joldestii, satul Ralucai Jurascu, iar undeva, la stânga, ti se explica simplu ca se afla, dupa orizont, Ipotestii. Distante cam de 10-15 kilometri, încât la fata locului te si miri ce se insista atâta pe exactitati. Altceva pare mai important: caminarul era trecator pe aici, venea din alta parte, de la Calinestii lui Cuparencu, nu era om dintre oameni, nu avea neamuri sau rude între satenii în care se stabilea ca functionar; desi de aproape, totusi venea de undeva. Raluca, în schimb, mama poetului, era cu neamul de aici, din câmpurile si delusoarele acestea. Joldestii ei ar avea cel putin acelasi drept ca Dumbravenii sau Calinestii lui Cuparencu sa intre într-un circuit eminescian.

G.M.: Dupa 1989, M. Eminescu a fost demitizat si am folosit un eufemism! Astazi detractorii par sa fi obosit sau ei au tacut pentru ca si-au atins scopul?
N.G.: N-au tacut de loc, doar se disimuleaza mai bine… Trebuie sa tineti cont de faptul ca presa nu mai este citita ca pe vremea „Dilemei“ cu problema, acum este mult mai putina presa culturala (literara), s-a „specializat“, a devenit de grup. În plus, fenomenul Eminescu nu este monitorizat, nu avem o bibliografie curenta, comentata eventual, despre ce se scrie în domeniu, astfel ca ramân doar zvonurile. Iata, va dau si eu unul. Se zice ca la o mare editura din Bucuresti a mai aparut o carte despre Eminescu. Se zice ca e mare, dar usoara, pentru ca are hârtie voluminoasa. Se intituleaza „Marturii despre Eminescu“, si are ca subtitlu „Povestea unei vieti spusa de contemporani“. Vedeti cum face acordul: povestea este spusa, nu viata: antologatorul pare filosof, dar spune… povesti cu gura altora. Ei bine, este o selectie de texte si nimic mai mult. Lipsesc cam toate cele descoperite dupa anii 80 ai secolului trecut. Practic, antologia putea fi facuta în anii 1980, cred ca chiar a fost facuta atunci. Sunt aproape o duzina de antologii pe aceasta tema în cultura româna. Cea de fata este facuta din ele, dupa principiul „cartile din carti se fac“. Si asa, totusi omite enorm de multe marturii documentare si comenteaza anapoda ziaristica eminesciana (încurca chiar texte, epoci, situatii). Aduce, însa, ceva în plus. Stiti care erau sabloanele dilematicilor: „Titi cel paros“, „Eminescu cel mic“: erau luate cu penseta expresii mai atractive din amintirile contemporanilor lui Eminescu si se faceau cu aceste expresii portrete. De data aceasta antologatorul însusi încearca un portret-robot al lui Eminescu – si va rog sa-l urmariti pe el: „Dar ce au vazut ei de fapt? Si mai ales pe cine au vazut toti cei care l-au cunoscut? Cititorul va observa de îndata ca Eminescu apare în ipostaze extrem de diferite când expansiv si de o veselie copilareasca, când închis în sine si necomunicativ; când îmbracat impecabil, cu haina alba si semi-joben, când teribil de neîngrijit, cu bocanci în picioare vara si nepieptanat, plin de paiele în care dormise; când patetic si interesat de tot si de toate, când distant si rece, ridicând din umeri. Contrastele merg pâna într-acolo încât, prin ochii memorialistilor, vedem când un baiat cu parul negru ca pana corbului, când unul „roscovan“ (din cauza mizeriei, adauga autorul acelei marturii, parul sau negru „batea în rosu“). Sau vedem când „pielita obrazului alba, mata si palida“ când, dupa ce strabatuse pe jos o bucata din drumul de la Cernauti la Blaj, un om „negricios“.
Observati ca sub expresia „ipostaze extrem de diferite“ se cuprind, de fapt, doar contrarii care pot defini un ciclotimic; mai observati ca ultimele corelative se neaga: „când un baiat cu parul negru ca pana corbului“ nu se mai opune la „când unul roscovan“, pentru ca roscovan înseamna, pentru autor, tot par negru, atât de negru „încât batea în rosu“. Ei bine, acum trebuie sa mai observati fotografia de pe coperta cartii, care, desi n-a facut pe jos drumul de la Cernauti la Blaj, este aranjata printr-un sepia special sa fie neagra, „a unui om negricios“. Vreau sa spun ca fara spirit critic nimic din imagologia trecuta a lui Eminescu nu rezista astazi. Iarasi, ca si acum o suta de ani, ca si acum cinci zeci de ani, ne hranim cu ineptiile lui Teleor, de pilda, care confunda atât de evident…

G.M.:Privind lucrurile pe un termen mult mai lung, se pot gasi strategii adecvate pentru a fi redescoperit, înteles si iubit de catre actuala si viitoare generatie de tineri? Studentii dvs. cum se raporteaza la Eminescu?
N.G.: Singura strategie care mi se pare adecvata cazului este aceasta: sa se spuna adevarul. Evident, ma veti întreba care adevar. Ei bine, sa se argumenteze logic un adevar, sa se dezbata aristotelic, dupa formula „adevarul sta în ratiune“. Cu studentii mei, dar si cu prietenii mei si în general cu cei care ma întreaba si ma asculta – eu asa fac: desfasor fapte si argumente.

G.M.:Trecem acum la marile controverse… În 2009, ati publicat „Cartea trecerii: Boala si moartea lui Eminescu“. Va rog sa ne spuneti opinia dvs. macar despre acel „text infern“, asa cum îl numiti în carte, din ziarul „Universul“ si în care este descrisa asasinarea poetului de catre un alt bolnav „care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova“? De ce a fost neglijata aceasta ipoteza?
N.G.: E greu de spus, greu chiar de gândit/explicat omiterea acestui text din aria biografiei lui Eminescu. Oricum ar fi, aceasta omitere este simetrica fata de înaltarea poetului la rang de poet national. Oricum ramâne ciudat: în perioada interbelica, atunci când se forja mitul poetului national, se accepta cu seninatate ca el ar fi fost alcoolic, sifilitic, murdar, nespalat, si câte si mai câte – dar nu s-a acceptat ca a fost ucis în spital, ca a fost sacrificat pentru cauza Transilvaniei… Lucrurile acestea nu se pot judeca decât cu informatia pe masa, cu toata informatia – bine strecurata prin sita criticii.

G.M.: Afirmati un lucru paradoxal: ca ati fost mult mai atras de „moartea civila“, decât de moartea fizica… Credeti ca au existat niste interese politice pentru îndepartarea de la „Timpul“ si ca pâna si Maiorescu l-a tradat în cele din urma? Au putut exista interese si presiuni atât de mari încât un om cu verticalitatea lui Titu Maiorescu, dar si un tata, fie si spiritual, sa îsi tradeze fiul?!
N.G.: Lucrurile par mai simple privite de departe. Erau interese majore de stat la mijloc, o alianta politica secreta cu marile puteri europene nu e chiar o joaca sau o plezanterie de salon… Eminescu n-a putut fi atras în nucleul care negocia – si pentru ca se aflase ca e cam gura sparta! Vezi episodul Caragiale cu scrisorile Veronicai Micle. El este o victima colaterala a momentului. Mai grav este, însa, ca nu i s-a acceptat revenirea în viata publica, la un de la însanatosire, la doi ani, la trei ani… Sunt etichetele epocii, de care trebuie sa tinem cont. Ajunge cu scoaterea lui Eminescu din context, cu extragerea lui în penseta si aratarea ca om singur. E vremea contextualizarii, trebuie sa mergem dupa Eminescu în timpul sau, nu sa-l aducem pe el la noi.

G.M.: Cu voia dvs., o sa ating un subiect oarecum personal… Cartile si cercetarile dvs., un etalon de ceea ce înseamna o documentare riguroasa despre viata si activitatea lui
M. Eminescu, va recomanda drept cel mai important sau, pentru a nu deranja prea multe orgolii, unul dintre cei mai avizati eminescologi în viata… Totusi, cartile dvs., în general, nu sunt publicate la marile edituri, e acesta un semn ca Eminescu nu mai este un subiect de actualitate, interes si, mai ales, vandabil, sau o masura de prevedere pe care v-o luati pentru a avea libertatea totala de expresie?
N.G.: Nu-mi aleg editurile, public pe unde pot, cu banii pe care-i am. Totusi, diferite ministere (care tin de cultura, de cercetare; numele lor se schimba des) îmi sponsorizeaza tiparirea cartilor. Altfel, niciuna dintre „editurile mari“, cum le numiti, nu mi-a cerut vreo carte. De altfel – si cu asta închidem subiectul – n-am câstigat niciun ban de pe urma lui Eminescu, ceea ce este o mândrie pentru mine, n-am luat nici un premiu… Iar cartile mele sunt in statu nascendi, nu sunt ultimul meu cuvânt, nu sunt editii definitive…

G.M.: În cartea dvs. „Eminescu: ultima zi la Timpul“, pe care am descoperit-o anul trecut la libraria de lânga Muzeul Literaturii, pornind de la consultarea arhivelor si a presei timpului, conturati un portret tulburator, credibil si putin stiut… Poate fi considerat poetul nostru national o victima conjuncturala, excluderea sa din viata publica fiind un avertisment dat celor care se opuneau guvernului din acea vreme?
N.G.: Politica se face mereu cu aceleasi arme, la Socrates pâna la noi. Eminescu a facut politica, si înca politica mare, a intrat în joc, a tinut frâurile un timp bun – dar a trecut, se pare, dincolo de politica, a sarit peste cal la un moment dat; sau mai de graba nu s-a putut desprinde din iubirea de patrie. Cine iubeste prea mult patria, cu o patima prea mare adica, îsi cauta marturisirea întru ea, îsi cauta martirajul. Eu cred ca acel „Dulce et decorum est pro patria mori“ (Dulce si frumos este sa mori pentru patrie) al lui Horatius este un sentiment, nu o datorie, nu o consolare, nu un îndemn; pur si simplu un sentiment.

Un comentariu pentru “Controverse de ieri si de azi asupra lui M. Eminescu”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper