Cine azvarle cu moartea în noi?

Citesc în presa de emigratie din Italia ca zilele trecute politia a descoperit o mare cantitate de droguri. În casa unei românce, care era filata.

Românca este relativ tânara si versata în acest sport. Are clientii ei, vinde pe strada. Locuieste de vreo 10 ani în Italia. Timp suficient pentru a se orienta asupra pietei si a posibilitatilor de câstig. Depozitul îl are acasa. În locuinta ei carabinierii au descoperit cantitati serioase de droguri, dintre cele mai nocive.
Ziarul în care am gasit stirea cita din declaratiile femeii. Ea spunea cã s-a apucat de comercializat droguri fiindcã are nevoie de bani. Sa îsi creasca copiii.

Fac parte din categoria de oameni care fugãresc o musca prin casa cu orele, pâna o scot afara, ca sa nu o omor. În general ideea ca cineva în mod consecvent se ocupa de ucis oameni, ca si-a facut meserie din vinderea mortii cu bucatica, ma înfioara. Legile drastice din anumite tari, unde pentru comertul de droguri esti pedepsit cu moartea, ma cutremura deopotriva. Si în acelasi timp le gasesc legitime. Cine ridica sabia, de sabie se cuvine sa piara. Cine vinde moarte, de moarte sa aiba parte. Chiar si atunci când spune ca face acest lucru pentru a-si creste copiii. Nu cred ca exista o justificare mai josnica. Cu alte cuvinte, îti omor tie copiii, ca sa traiasca bine copiii mei.
O asemenea declaratie arata pâna în profunzime cât de imperfecta este natura umana. Si arata ca pe plan moral, omul n-a facut de fapt nici un progres, nu s-a eliberat cu nimic de natura lui animala. O asemenea declaratie mai arata si ca multele biserici din România, sapte pe-o strada, sunt praf în ochi.

La aceste concluzii nemiloase, fie-mi cruzimea iertata, m-a dus declaratia româncei emigrate-n Italia.
Faptul ca a fost prinsa, nu face însa lumea mai buna. Faptul ca „victimele“ justitiei sunt gasite printre cei care vând la colt de strada câteva grame de narcotice, ucidere indirecta si în etape, nu înseamna deloc ca în aceasta lume crima e pedepsita.
Celor care nu ma cred, le recomand noua carte a lui Grégoire Chamayou, aparutã în urma cu câteva luni la editura Fabrique si întitulata  „Théorie du drone“.
Francezul asta tinerel (nascut în 1976) si pare-se genial, copilul acesta teribil al politologiei franceze, povestea la lansarea cartii ca primii care au reactionat cu furie la inventarea mortii teleghidate au fost pilotii. Cum adica, spuneau acestia, se poate face moarte de om fara ei? Pai unde este atunci eroismul lor, unde este curajul, aventura, mitul zburatorului de care în mare parte tine gloria unui razboi?
O mai mare dedublare si în ultima instanta alienare a naturii umane e greu de imaginat. Omul invidiaza masina. Fiindca omoara mai eficient decât el.
„Niste panarami“, spune unul dintre prietenii mei, Bogdan, ieseanul. Stam de vorba la Atena, unde suntem amândoi emigranti. Si vorbim despre ultimele stiri de la posturile grecesti. Unde aflam ca mai mult de jumatate din datoria externa a acestei tari sufocate de criza, provine din achizitionarea de armament. Daca nu ne-am simti direct implicati, daca în aceste discutii nu ar fi vorba despre pâinea de la gura copiilor nostri, despre aerul pe care îl respiram, dezvaluirea contractelor pentru armamente pe care le-a facut tara în ultimii ani ar avea darul sa ne înveseleasca, asemenea unui film cu Stan si Bran. Gramezi incomensurabile de bani dati pe arme pe care nu le-a vazut nimeni, contracte cu cei care în momentul de fata ne baga degetele în ochi pentru datorii semnate în alb, spagi de zeci de milioane date oamenilor din guvern, pentru a cumpara armament de la învinuitorii nostri europeni de ultima ora, care spun ca, uite, nenorocita de Grecie, trage în momentul de fata mândrete de Europa în jos.
„Si macar daca ar fi vorba de un armament serios, spune conationalul meu, Bogdan, ieseanul. Dar, dupa cum se vede, n-au cumparat decât niste panarami“.
Ceea ce se confirma. Fiindca într-adevar, analistii vorbesc despre arme livrate doar pe parti, a caror completare nu a mai aparut în nici un document, despre submarine avariate, care costa halucinant si care stau într-o râna.
„Niste panarami“.
Îmi place atât de mult cuvântul asta, încât îl pun pe Bogdan sa-l repete de câteva ori.
Cum gândeste el însa îmi place mai putin.
„Si ce te-ar fi încalzit pe tine, îl întreb, daca în loc de niste panarami acesti ucigasi, vânzând si cumparând, ar fi negociat arme mai competitive? Ce le-ar fi folosit copiilor nostri daca ele nu ar fi fost niste panarami, ci un armament cu efecte scontate la maxim?“
Bogdan face ochii mari. Crede ca vreau sa le gasesc o scuza, o acoperire, celor care au burdusit bancile elvetiene cu bani primiti pentru armament necompetitiv, în timp ce prin jurul scolilor noastre foiesc ambulantele, fiindca astazi copiii grecilor lesina de flamânzi. Asa ca sunt obligata sa ma explic.
„Spune-mi, draga Bogdan, îl provoc, copiii tâi, nascuti dintr-un tata din Iasi si o mama din Komotini, de la granita estica, vor ei oare sa omoare copiii turci? Sau, mai stiu eu, ai altor neamuri din zona sau de mai departe? Pentru cine adica a ajuns «frumoasa Ellada» un teritoriu înarmat pâna-n dinti? Si împotriva cui?“
Gândul ma duce la neamul sotului meu, provenit din Asia Mica. Greci izgoniti din Turcia, în urma catastrofei din 1922, când s-au trezit peste noapte, milioane de greci nascuti si traiti acolo de când se stiau, ca fac parte din „inamic“ si ca trebuie sa se arunce în mare, daca vor sa mai scape cu viata. Au venit în Ellada, asa-zisa  patrida în care pâna atunci niciodata nu le calcase piciorul. Au mâncat pâinea emigrantului, desi, s-ar fi zis ca sunt în tara lor. Dupa vreo doua generatii, când s-au linistit apele, s-au întors în Smyrni (actualul Izmir), sa-si caute urmele. În casa lor locuia o familie de turci. Au plâns acestia de le-au sarit camasile pe dânsii, când au auzit în ce conditii au plecat vechii proprietari. O vecina turcoaica uitata de ani, auzind ca a sosit cineva din familia grecilor, a venit cu doua albume de fotografii de familie.
„Le-au salvat baietii mei, le-a spus musafirilor, atunci când casei voastre i s-a dat foc. Fiindca am stiut eu, în sufletul meu, ca odata si odata tot va veni cineva sa le caute. Si va dori sa vada chipul bunicilor si strabunicilor lui“.
Albumele le am si acum pe un raft din salon. Din când în când ma amuz deschizându-le, sa-l vad pe papus-ul  nostru, pe care eu l-am cunoscut ditamai grecul batrân cu mustati rasucite, catarat pe o banca alaturi de alti doi copii, cu degetul în gura si îmbracat într-o fusta numai dantele. Alexandros, Tungut si Mustafa la un an, scrie pe spatele fotografiei arsa la colturi.
„Vai de mine, sare si Bogdan, auzindu-mi povestea. Pai nevasta-mea, Evghenia, are o cana mare, facuta de mesterii turci din Komotini, pe care a primit-o bunica ei de la vecina Yildiz în timpul razboiului. Când se bombardasera conductele de apa. Cu cana aceea îsi aducea apa de la fântâna din curtea turcilor, sa gateasca si sa-si spele copiii. Nu stiu ce am sa le las amintire nepotilor mei, spunea bunica. Dar cana asta, în mod sigur o sa le aduca aminte de mine“.
Sirul unor asemenea povesti e fara sfârsit. Si nu numai la greci si la turci. Eu le-am auzit înainte de-a veni în Grecia la mine-n Ardeal. Unde fetele popii ungur din satul bunicii, la cedarea Ardealului s-au aruncat din turnul bisericii de frica, fiindca aveau barbatii români. Si am mai ascultat apoi asemenea povesti la prietenii mei, românii din Chisinau. Care la petreceri cântau ruseste. „Oi! ofta din rarunchi colega mea Larisa, dupa ce termina cântecul. Eu poporul asta îl cunosc foarte bine!“.

Si-atunci? Cui servesc submarinele într-o râna, cui servesc panaramile si spagile pentru vândut si cumparat armament? Cine ne vinde armament si de ce? Cine cumpara armament si de ce?
Cine e ucigas? Cine trebuie prins si legat? Pe cine e cazul sa urmareasca justitia? Cine sunt cei pe care ar trebuie sa-i vedem seara în lanturi la televizor?    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper