Certitudinea sensibila

Un articol de GABRIELA DAIANU

Gratie primului ei volum, intitulat „Casa cu pereti de vânt”, Iulia Sala primea, în 2003, Premiul pentru debut (sectiunea proza) acordat de Uniunea Scriitorilor. Predilectia pentru melancolie – starea diseminata în cele zece proze scurte – si revizitarea unor „locuri rele“ puneau în evidenta un talent de povestitor sui generis.  În a doua sa carte, „Din dragoste pentru postas“, autoarea schimba epicul frugal cu dozajul cumpanit al unei novella.  Tematica artistico-muzicala este o recurenta a creatiilor scriitoarei, facând si subiectul prozei anterioare, „Amintirea unei dorinte vechi“. Acolo, întâlneam o soprana confruntata cu „neînflorirea“ propriei voci; aici, tânarul Victor stapâneste perfect tehnica viorii, dar nu si tehnica de a pune suflet în actul performat. Bineînteles, problematizarea lipsei harului nu este una noua. În „Toate diminetile lumii“, romanul lui Pascal Quignard, Marin Marais îl ruga pe profesorul Saint Colombe sa-i predea lectii, pentru a corecta lipsa de însufletire a muzicii sale. Personajele francezului le sunt afine celor ale Iuliei Sala din mai multe puncte de vedere. Cel mai probabil, este vorba de o   pedalare constienta pe influenta, înteleasa în acceptiunea lui Harold Bloom.  
În „Din dragoste pentru postas“, relatarea faptelor si întâmplarilor este împartita de trei instante diferite. Astfel, din scrisorile lui Victor Ban catre Clara, femeia iubita, descifram portretul violonistului damnat, incapabil sa reveleze esenta muzicii. Prin vocea unui narator heterodiegetic sunt introdusi în scena Ion Manole si cele doua surori, Clara si Irina. În interstitiul dintre povestirea la persoana întâi si povestirea la persoana a treia sunt inserate câteva secvente demne de „Rear Window“, filmul lui Hitchcock. Un vecin insidios urmareste pe geam întâlnirea dintre Victor si Clara, dornic sa descopere secretul amorului carnal.
Constient ca este un homo faber ratat (a fost respins la Conservator), autorul epistolelor devine un postas oarecare. Melosul este resuscitat printr-un accident: obiectele încep sa tremure la atingerea sa, dobândind esenta. Banalelor boabe de mazare sau gerberei le poate activa un flux magnetic fara oprire. Viorii îi ofera acea coarda invizibila ce transforma vibratiile fara percutanta în muzica sferelor. Autocaracterizarea scoate la iveala un tip asediat de obiectual, caruia însasi propria fiziologie îi joaca feste. Capacitatea de a declansa „tremurul“ lucrurilor din jur este resimtita de tânar ca un handicap, o scindare sine-corp. Într-o afirmatie subtila, el încearca sa cuprinda cheia orfismului : „Poate ca lucrurile tremura la atingerea mea, ca viata sa mi se para mai încapatoare când ele vor disparea“. Din pacate, prozatoarea Iulia Sala nu reuseste sa întretina sensibilitatea metafizica ce transpare din interogatia muzicianului, ducând-o în derizoriu prin comparatia cu bancul despre taranul care, pentru a nu mai simti îngustimea propriei case, baga înauntru capra, vaca si porcul, urmând sa le dea afara peste o saptamâna (momentul eliberarii). Unele idei facile ori deja batatorite pot fi identificate si în autoportretul lui Victor. Cu toate acestea, el ramâne un individ lucid, suferind, asemenea personajelor lui Camil Petrescu, pentru ca gândeste si analizeaza: „În momentul de fata ma simt complet debusolat, ca un paianjen care începe sa-si teasa pânza si, cum nu are de ce s-o agate, încearca cu disperare sa gaseasca o solutie, în timp ce burta îi gâlgâie la fiecare miscare, plina de lichidul pentru fabricarea matasii”. Un alt protagonist insolit este Ion Manole, profesorul de vioara. La fel ca Saint Colombe, geamanul sau din literatura franceza, si-a pierdut sotia în tinerete. Disparitia fetitei sale i-a întinat parcursul profesional, astfel încât nici macar arderea compozitiilor sau vinderea casei  rau-famate nu i-au putut purifica stigmatul. Întâlnirea cu Victor, baiatul care devine din afon virtuoz, este resortul soteriologic necesar.
Cuplul feminin Clara-Irina nu ramâne, de asemenea, neatins de energiile dezlantuite odata cu metamorfoza tânarului violonist: cele doua false surori afla ca au fost adoptate. Dupa cum se poate observa, exista o fractura ireconciliabila în destinul tuturor personajelor cartii. Relatia Clarei cu Victor sta, de asemenea, sub semnul rupturii. Dupa ce, în prima lor noapte împreuna, tânarul declanseaza tremurul sânului iubitei, el încearca, într-o febrila si inutila agonie, sa îl opreasca. Speriata, femeia fuge; tremurul nu exista decât în imaginatia barbatului. Ceilalti martori (Clara si vecinul stalker) observa  un „fluture incandescent într-o camera cu pereti de clestar“ (trop cunoscut din „Nostalgia“ lui Mircea Cartarescu). Ulterior acestui moment, Victor îi expediaza femeii scrisori în care se autoscruteaza. Prin autoscopie si anamneza încearca sa gaseasca raspunsul la cea mai dificila întrebare: „De ce tremura lucrurile care n-ar trebui sa tremure?“.
„Din dragoste pentru postas„ se fundamenteaza pe o abila prelucrare a sublimului. Cu recuzita acestuia este pus în scena (o teatrala mise en scène) prin climax ascendent concertul final al lui Victor, resimtit drept catharsis atât de el însusi, cât si de Clara si Profesorul Manole. Inevitabil, discipolul îsi depaseste maestrul într-un act ce produce o emotie artistica similara arsurilor pe corp. La binomul estetic-sublim, Iulia Sala adauga o tusa fantastica: asa cum putem afla dintr-un articol aparut în presa locala, dupa performanta spectaculara, Victor Ban sufera o cadere nervoasa si este internat la un ospiciu pentru a se recupera din catalepsie. În plus, se dovedeste ca Doamna Tina (portretizata în scrisorile catre Clara) – proprietara imobilului unde violonistul avea declarata adresa – nu exista, iar apartamentul respectiv nu fusese, în realitate, locuit de cinci ani.
Sfârsitul ne-ar putea duce cu gândul, bineînteles, la prozele fantastice ale lui Mircea Eliade, bazate pe inserarea faliilor profane într-un privilegiat topos fantastic. Totusi, finalul cartii o distanteaza pe Iulia Sala de colportorii manierei Eliade, întrucât scriitoarea lasa loc sugestiei de posibila farsa a lucrurilor relatate de articolul senzationalist. Ambiguitatea deznodamântului este un atu al novellei.
Din cele doua volume publicate pâna acum, se observa ca Iulia Sala nu îsi propune sa se bata cu dominantii câmpului, tintind catre reconfigurarea canonului. Scriitoarea nu urmeaza trenduri, nu ia parte la conflicte generationiste, nu descinde în imediatul mizerabilist, ci le transcende prin retragerea în temele dintotdeauna ale literaturii, pe care le prolifereaza cu ajutorul talentului de povestas. La fel ca personajele sale, autoarea cauta o esenta imperceptibila a lumii, o certitudine sensibila si fragila ca zborul unui fluture – imagine ce încheie, de altfel, „Din dragoste pentru postas“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper