Calaul si Justitiarul

Un articol de C. STANESCU

Pentru multi dintre noi, modesti cititori de obste, 1979 ramâne un an de neslabita si vesnic vie amintire. În acel an – pragul de trecere în „deceniul satanic“ (apud Mircea Zaciu), deceniul în care încep si se intensifica demolarile spirituale si materiale ale brumei, totusi impresionante!, de bunuri, edificii si valori pe care poporul român, cu o furie a supunerii specifica marilor împilati, izbutise a le realiza în timpul comunismului sub biciul unei dictaturi ale carei urme sângerânde sunt departe de a se fi vindecat si cicatrizat – în acel an, deci, ce deschidea epoca marilor demolari continuate, cu acelasi entuziasm furios, si dupa noul prag al lui 1989, în acel an 1979 din timpul comunismului „demolator“, un om, un carturar, un mare istoric construia, edifica si înalta în mijlocul ruinelor lasate de demolari, un monument maret, mai durabil decât bronzul, invincibil: un fort captusit cu mare stiinta de carte, o catedrala de hârtie! Ctitorul, arhitectul si constructorul acestui invincibil monument de hârtie se numeste David Prodan, iar opera lui – cel mai zguduitor roman istoric al românilor, aflat la umarul întinsei, imperialei fictiuni istorice a lui Mihail Sadoveanu – se numea „Rascoala lui Horea“, opera în doua volume groase (1.500 de pagini) aparuta la oficina comunista de tiparit numita Editura Stiintifica si Enciclopedica (director: Mircea Mâciu; redactor de carte: Marcel Popa). Fie si doar pentru acest unic monument istoric ridicat atunci, în toiul demolarilor – dar departe de a fi fost si singura remarcabila fapta editoriala – institutia respectiva, pusa mai de mult pe picioare solide de catre Niculae Gheran, marele editor al lui Rebreanu, cu „Rascoala“ lui cu tot! – merita recunostinta urmasilor, câti si care mai sunt în societatea cititoare de azi. Edificarea monumentalei carti a lui David Prodan are, la rându-i, istoria sa întinsa pe multi ani de strângere si citire cu lupa si clasare cu mintea limpede a documentelor din transeele întinse si inepuizabile ale Arhivei uriase strânse în jurul Rascoalei lui Horea din Albac în cele trei capitale ale tarilor „interesate“: Viena, Budapesta si Bucuresti, cu sucursalele si filialele lor din provincii, de la fata locului, de acolo de unde a pornit cutremurul taranesc si pâna unde el a patruns zguduind cu undele lui de soc cancelariile marelui imperiu iozefin. Un mare cititor – ce spun!: un calator neobosit si insomniac ce nu se da dus de multi ani din calatoria lui staruitoare si nesfârsita prin vastele suisuri si coborâsuri din muntii „Rascoalei lui Horea“ a lui David Prodan este romancierul Dumitru Radu Popescu. Nu stiu – exceptându-l desigur pe Shakespeare! – sa aiba la capatâi o carte mai citita si mai citata, în repetate rânduri, decât aceasta capodopera ajunsa, pot pentru ca sa spun, o veritabila Biblie literara si istorica a sa. Sentimentul celui ce-l citeste pe Dumitru Radu Popescu scriind nu o data – cum face si acum în excelenta revista „Pro Saeculum“ – despre „Rascoala lui Horea“ este ca autorul „Vânatorii regale“ se lasa astfel inspirat si cucerit de un tezaur inepuizabil luat treptat în posesie ca un bun din ce în ce mai personal: romancierul (sau dramaturgul?!) descopera si îsi asuma din galeriile minei istorice pe care o strabate neobosit în cartea lui David Prodan ceea ce el numeste „obsesii inutile“, adica acele zadarnicii pe care orice creator autentic le arunca maniacal, gratuit si obsedant în felurite chipuri, în urechile surde ale contemporanilor sai. Desi par ca asculta, acesti contemporani nu aud. Nu aud, bunaoara, cum istoria, veche si stirba de atâta vechime si batrânete scapatata, se repeta întruna, orice ar zice istoricul care spune ca istoria, irepetabila, este doar ceea ce spun istoricii despre istorie! Si în acest timp Istoria se repeta: sub noile înfatisari cresc monstruos în ochii nostri, ai contemporanilor surzi si orbi, vechile figuri si prototipuri istorice. Asa, un prototip nemuritor din vremea rascoalei lui Horea ramas în monumentala istorie a lui David Prodan este vesnicul Calau, executorul disciplinat si sârguincios, cu mare tragere de inima, al tragerii pe roata savârsite asupra celor trei „capi“ ai Rascoalei, cel care primeste si executa porunca de a-i trage pe roata nu doar pe cei vii, dar si pe cel gata mort, pe sinucisul (cu nojitele de la opinci) Crisan, spre a-i raspândi si lui în cele patru vânturi ceea ce a ramas dupa sinucidere din ce el fusese: un om întreg si, prin roata, „eliberat“ din încheieturile trupului sau, ca si cum cineva s-ar apuca, zice prozatorul, sa „dezrobeasca“ si sa „elibereze“ elementele chimice din Tabloul (nu „tabelul“?!) lui Mendeleev unde ele fusesera închise, adica încarcerate de marele om de stiinta. Ca o Casandra multumita ca profetiile i se împlinesc si repetitiile se înmultesc, noteaza ca prezentul nu-i dezminte prezicerile lui de acum 40 de ani, când scrisese într-o carte ca detractorii lui Eminescu se vor înmulti geometric si ca „gramarienii“ se vor constitui în „Galaxia Grama“: „Sperantele mele s-au împlinit cu vârf si îndesat“, exclama Casandra cu o satisfactie plina de naduf, dupa care adauga în aceeasi nota: „La orizont, trebuie sa recunosc plin de bucurie, poporul nostru cultural a reusit sa puna în lumina geniul unor patrioti radicali, urmasii celor dintâi statatori ai rotii magice de la Alba Iulia. Dupa cum se stie (din ce în ce mai putin!), chiar înainte de Revolutia Franceza (suntem în 1784 – n.n.) care a îmbogatit istoria cu o creatie perfecta în selectarea absolut divina a celor care fac umbre de diavoli pamântului, Ghilotina, la Alba Iulia un angajat al imperiului care a oferit lumii si valsul vienez, Anton Grancsa, a utilizat o roata cu doua viteze, capace sa se învârta în doua directii filozofice, înainte si înapoi, adica din dreapta spre stânga si din stânga spre dreapta, lovind, în acelasi timp, cu sete justificata, obiectivul uman pacatosit. Asa ca la Alba Iulia, Horea, Closca si Crisan au fost printre deschizatorii de drumuri ai eroicului functionar imperial. El i-a tras pe roata, vii fiind, pe Horea si Closca, si fara sa precupeteasca vreun efort manual-intelectual, l-a tras pe roata, adica l-a lovit cu sfânta roata imperiala si pe Crisan, care, mort fiind, a intrat în istorie omorât pentru a doua oara… Trebuie sa spunem ca totul s-a petrecut la vedere, în piata publica. A fost un spectacol …“ În mesajul imperial „spectacolul“ e impecabil pus la punct pentru ca infractorii sa nu mai fie niciodata, nici în somn, uitati: „În privinta lor – curg indicatiile imperiale – în orice caz trebuie sa se dea un exemplu convingator si asa fel regizat ca acesti raufacatori sa fie purtati nu numai printr-una, ci prin mai multe localitati, pe unde si-au savârsit cele mai mari ticalosii, si aratati poporului de rând si complicilor de ei amagiti ca o înspaimântatoare pilda, si apoi la o zi dinainte anuntata sa fie executati într-un chip spectacular, într-un loc capital unde sa se poata strânge un numar cât mai mare de supusi si unde sunt si cele mai neastâmparate capete. Executia sa se faca în diferite locuri (!) si sub autoritatea Comisiei, ca supusii sa vada si sa fie convinsi ca aceasta e într-adevar vointa mea si nu numai a Guvernului sau a dregatorilor comitatului …“ (David Prodan, „Rascoala lui Horea“, vol. II p. 343). În 1977, cu doi ani înainte de aparitia monumentalei carti a lui David Prodan despre marele „spectacol“ de la Alba Iulia din ianuarie 1785, la Editura Univers aparea – stranie coincidenta! – o carte, un roman din care se vede cum în secolul XX „spectacolul“ în regie vieneza lua proportii planetare si înfatisari latino-americane cu nimic mai prejos – ba, mai presus! – decât vânatoarea de oameni din urma cu doua secole dintr-o parte straveche a centrului european: „Si atunci începu masacrul: trupele dezlantuite, de nestapânit, în dezordine, începura vânatoarea de barbati si femei cu baioneta, machetele, pumnalul scotând în mijlocul strazii cadavrele strapunse, spintecate, descapatânate, mutilate, ca sa fie de învatatura.

Ultimii combatanti fura dusi la Abatorul municipal unde între coarne de vite, organe, mate si maruntaie de animale, deasupra baltoacelor de sânge cu cheaguri, fura atârnati în cangi si cârlige, de subtiori, genunchi, coaste sau barbie, dupa ce fusesera zdrobiti în bataie cu patul pustii si lovituri de picioare. «Cine vrea carne la protap? Cine vrea carne la protap?» – strigau calaii, maimutarind negustorii ambulanti si împungând cu baioneta câte un muribund, înainte de a poza în fata aparatului unui fotograf francez, Monsieur Garcin …“ (Alejo Carpentier, „Recursul la metoda“, Ed. Univers, 1977, p.106). Dupa cum poate sa vada bunul cititor, o deosebire notabila între cele doua „spectacole“, cel din Alba Iulia si cel latino-american, consta în prezenta – si absenta! – fotografului: Monsieur Garcin nu-si facuse înca aparitia, în ianuarie 1785, la Alba Iulia. Încolo, totul e (aproape) la fel, istoria se repeta, cu rascoalele, dictatorii si calaii ei, la fel. Nu chiar „la fel“: spre deosebire de calaii care se „actoricesc“ maimutarindu-i pe negustorii ambulanti, Anton, calaul de la Alba Iulia, este, în viziunea lui Dumitru Radu Popescu un functionar sobru linistit dar ferm în îndeplinirea misiunii sale justitiare: „Purtarea sa inflexibila e un exemplu pentru multi semeni de-ai sai cuprinsi în orizontul politic al prezentului de nazuinta fireasca, desigur, de a instaura si în România o democratie absoluta: el nu se considera un purtator de cuvânt al lui Dumnezeu, fiindca el crede în divinitatea construita de experienta oamenilor – Justitia!“ Altminteri, acest justitiar inflexibil ca un calau aidoma lui Javert al lui Hugo seamana, în afara exercitarii slujbei de angajat public, cu un om: „La Sebes, noteaza cu realism D.R.P., avea o gradina cu trandafiri galbeni si rosii. Duminica, de obicei, de dimineata foarte, putea fi vazut asezând flori la mormintele strabunilor sai. El era un angajat public îndrituit sa depaseasca umila sa conditie functionareasca opresanta si sa nu se astearna de viu, ca un contopist fara glagorie, în propriul sau mormânt. Avea chiar un crez pe care nu-l tinea ascuns: «Mie nu-mi e frica de moarte. Eu stiu ca moartea exista»“. Dovada ca moartea exista e în mâna lui: Roata, cu care daruieste si împarte echitabil moartea în numele Justitiei pe care o slujeste neabatut. În rest, îsi îngrijeste gradina, ca eroul lui Goethe. Anton, calaul, este si el om, cum încerca si Faust, si, dintre florile lui trimite plângere la judele primar: „se plângea ca pentru executarea a 56 de raufacatori si îngroparea a 97, morti multi la închisoare, a primit numai 60 de florini nemtesti“ si îsi cere, adauga scriitorul, „remuneratia restanta“. Personaj monumental cu mari sanse de revenire justitiara în actualitatea unei tari atât de furnicata si tinuta în loc, daca nu chiar legata de mâini si de picioare cu firele ce duc la actuala capitala împarateasca a Europei mai unite ca oricând – acest personaj privat si „angajat public“, calaul de la 1784, reintra în scena sub multe chipuri. Marele prozator si dramaturg decupeaza din cartea lui David Prodan un personaj monumental si reprezentativ al zilelor noastre în vederea celei de-a patra piese, înca nescrisa, dupa ce acum treizeci si ceva de ani scrisese trei piese despre Horea, Closca si Crisan din care doar una tiparita. Dilema care se întrevede în cazul celei de-a patra, aceea înca nescrisa, consta, dupa mine, în descâlcirea contextului politic, social si psihologic în care diferenta dintre calau si justitiar devine din ce în ce mai mica si mai inobservabila pâna la indistinctie: cât din calau subzista în justitiar si viceversa?! Suntem departe de „Metamorfozele“ lui Ovidiu si mult mai aproape de Struto-Camila lui Cantemir.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper