Autenticitatea fara autenticism

Un articol de EMANUEL MODOC

Nicolae Avram, All Death Jazz, Casa de Editura Max Blecher, 2013, 128 pag.

E din ce în ce mai îmbucurator faptul ca cele mai bune lectii de poezie contemporana româneasca nu vin din partea bovarismelor lirice ale ultimilor ani sau a poeticii irelevant-biografice a unor autori tineri. Acestia din urma par cuprinsi de o mult prea nechibzuita vâna de a iesi pe piata literara cu un arsenal poetic de-o crunta inanitie. În schimb, adevaratele lectii vin din partea unor autori cu adevarat maturi, care demonstreaza ca vârsta lirica nu corespunde cu cea biografica. Un asemenea poet este Nicolae Avram, nascut în 1966, asimilabil generatei postmodernistilor târzii (daca e sa adoptam diviziunile generationiste în voga), însa complet integrat – si integrabil – în coordonatele liricii post-douamiiste, ale carei tehnici pare sa le fi adoptat cu foarte mare usurinta. Singura discrepanta cu lirica matura a acestui autor pare sa fie lipsa de atentie acordata acestuia, ajuns la al cincilea volum si, din nefericire, prea putin cunoscut în rândul generatiei tinere.
Poetica brutalitatii
„All Death Jazz“ este un volum plenar, aflat în imediata continuare a „Federeilor“, o monografie lirica a lumii orfelinatelor, ce reuseste sa proiecteze cazul particular în generalitate, pastrându-si, în acelasi timp, autenticitatea – de altfel, autenticitatea lui Nicolae Avram a fost deseori pomenita si acreditata.
Autorul paraseste vechile personaje-ciclu ale „Federeilor“ (Modi, Camaras, Titus, Fonolos, Paulin, Carcasa etc.) si introduce altele mai noi, mai proaspete si vadit mai violente. Am putea spune ca materialul biografic al acestui volum este mult mai îngrijit si mai filtrat liric decât cel al volumului anterior. Tematic, volumul nu se deosebeste de „Federeii“, însa nu ajunge sa piarda din autenticitate nici din cauza diversitatii vocilor, nici a repetarii abuzive a acelorasi teme si motive. Ba mai mult, autorul reuseste, prin crearea acestei lumi aproape monadice, sa construiasca o imagine tridimensionala, în care fragmentul complineste întregul. Stilului sincopat si limbajului dur, necântarit, adesea stângaci al „Federeilor“ îi ia locul o poetica mult mai bine strunita (asa cum observa si Bogdan Cretu pe coperta a patra a volumului). Daca „regele mustelor“, Camaras, din „Federeii“ ar putea parea un personaj nitel fortat spre universalitatea unor Oliver Twist sau Jack Merridew, în „All Death Jazz“ niciun personaj nu mai tinde spre acest aspect, iar Nicolae Avram rezista cu succes oricarei tentatii de a forta aceasta universalitate în personajele noului volum.
Ceea ce este cu adevarat frapant la poezia lui Nicolae Avram e starea de incomoditate initiala în care îsi instaleaza cititorul. Nu în sens depreciativ, desigur, caci dincolo de violenta imaginilor strabate o evidenta sensibilitate poetica. Nu vorbim despre un poet incomod, ci despre o lectura ce nu supravietuieste pudibonderiei. Autorul reuseste sa ne arunce într-o lume cu reguli proprii, cu morala proprie, complet impermeabila legilor de afara, o lume aflata fatalmente sub tutela determinismului social. Conditia de om al orfelinatului e una perpetua, chiar si în afara institutiei; daca e sa urmarim firul temporal al personajelor din poeme, putem observa cu usurinta ca acestea reusesc, într-un fel sau altul, sa ramâna în continuare oameni institutionalizati, handicapati social, sa ajunga borfasi, pârnaiasi, în fine, sa-si continue traseul maladiv si sa-si accepte destinele damnate. Deoarece „All Death Jazz“ poarta pecetea damnarii, din care nu se poate scapa nici prin moarte. De altfel, moartea si damnarea par sa fie aruncate în acelasi creuzet, iar personajele sa clocoteasca tacute si resemnate în el. Frustetea incomoda pe care ne-o provoaca prezenta mortii în volum („dricul se misca încet pe deal printre pruni“) e marca dominanta si cea mai puternica a poeticii lui Nicolae Avram. Caci, dupa imaginarul pestilential al „Poemului invectiva“ sau coborârea în mahala din „Florile de mucigai“, putini autori contemporani au reusit, tematic, pe o distanta literara vasta, sa ne arunce în realitatile izolate ale acestei lumi la fel de brutal precum o face autorul bistritean.
(Con)damnare institutionala
Cum ziceam, nu exista o prea mare diferenta în diversitatea tematica a acestui volum fata de cel anterior. Poemele reproduc episoade existentiale ce depasesc cu mult determinismul biologic al umanului si intra în sfera determinismului social. De aceea, întregul volum poarta marca unui protest vehement al unui grup izolat condamnat, neavând pretentia, în acelasi timp, unui manifest în numele demnitatii umane. Alaturi de viol, violenta gratuita si pedepse traditionale mai avem în ciclurile ce poarta numele personajelor volumului si necrofilie (ciclul „Daniel / 1“), prostitutie (ciclul „Mandelu“), lesbianism (ciclul „Federita“), homosexualitate si pedofilie (si aici se poate deschide aproape la nimereala placheta), proxenetism etc.
Revin, oricum, la conditia damnarii, cel mai bine ilustrata în poemele „sstam la o tigara în veceut“: „Stam la o tigara în veceu/ deschidem ferestruica afara ploua (…) pe pervazul mic al ferestrei deodata apare/ un guzgan alb urias/ ne face semn sa ne apropiem (…) uite, ba, arata ca o magnolie abia înflorita/ cât e de cinas sã mor io zice daniel întinzând/ mâna spre sobolon sa-l mângâie“, dupa care urmeaza o scena mustind de imprecatii si de violenta inerenta lumii orfeline: „da-te dracului handel cu ochi lasa-l jos/ are sa te muste spurcaciunea se rasteste gusteru/ la daniel (…) gusteru apuca soacatul de dupa cap/ toarna repede peste el o fiola/ de benzina usoara/ îi da foc“ si, cel imediat urmator, sîngrozit guzganult: „daniel avea sa-mi marturiseasca/ cu putin înainte de a se arunca/ în gol/ ca în seara aceea/ putea sa jure ca l-a vazut/ pe îngerul mortii“. Modelul ierarhic al acestui univers concentrationar dominat de legea pumnului pare sa aiba câteva scapari de sensibilitate, de umanitate sincera, precum în cazul lui Daniel. Guzganul, asemenea albatrosului lui Coleridge, sfârseste mort, pecetluindu-le soarta orfelinilor. Universul decocturilor din coarne de radasca si al tatuajelor batute cu ace de cusut continua implacabil, îmbogatit mereu ba cu câte-un fatalau arghezian, adaptat lumii borfasilor de astazi („aveam sa-l întâlnesc pe strada/ într-un oras necunoscut/ lânga ocean// purta încaltari cu tocuri înalte/ blugi reiati angelo muroni/ lanturi groase de tinichea/ par lung albastru rasfirat pe umeri“), ba cu câte-o Tinca sau o Rada („…turcul o vindea pe elena/ unor frantuzi/ scotea bani frumosi droguri/ de pe bulanele ei lungi“).
La antipozii acestei lumi fetide stau si câteva personaje care inspira pe de-o parte, simpatie, precum Mandelu cu spaniolismele lui („într-o dimineata în timp ce-mi beau/ cafeaua/ pe plaja arenal de son saura/ ma trezesc cu garda la usa“, „ma salta în duba ma baga la pârnaie/ zice esti închis pentru/ prostitucion“, „aici am primit alta viata nene/ sa moara toti dusmanii/ lo esposaron bendito dia înotam/ în piscina/ ma uitam la televizor trageam/ la fiare/ mâncare primeam cacalau“, „sa ne sapam gropile singuri/ sa ne maltido solo/ sa ne-o tragem solo/ solo solo solo una taberna lejos/ tiempo borracho/ sa ne luam talpasita (…) ca statul nu ne mai ajuta/ ne-a hranit ne-a îmbracat destul/ ne-a suportat 18 ani/ ne-a sters moco/ suficiente“), iar, pe de alta parte, o afectiune dozata atent, din nou, fara nici o urma de patetism („prima oara/ am cântat la un cocean de porumb// tata abia îmi pusese arcusul în mâna când s-a prapadit/ (…) la federeu m-am perfectionat/ jocurile de pe câmpie de pe somes/ le învârteam pe degete“), marea (tarmul meu de mare e strada/ o spun deschis aici am prilejul sa ma/ închid/ în mine însumi ma regasesc/ în orice clipa/ în lumina reflectoarelor“), ba chiar moarte („asculta pluteste ceva deasupra noastra/ (…) sunt pe nasalie de mult o stiu prea bine/ simt propriul meu miros de tarâna/ de urina de frunze moarte/ (…) se întoarce moartea simt cum ma târaste/ e în mijlocul nostru/ are în desaga turtite colorate o sã fie bine o sa jucam poker/ pe nasturi/ pe felia de pita“). Desigur, e vorba aici de personaje iremediabil traumatizate de ansamblul tortionar al „federeului“.
Trauma erotismului
Adevaratele momente de tensiune lirica sunt atinse, însa, în secventele ce despart ciclurile. Astfel, poemele numerotate, precum si cele notate ca niste paragrafe juridice (a/66, 66/b, c/66, 66/f etc.) functioneaza drept generice. Sunt cele mai lirice pasaje, însa si cele mai pansive si mai putin accesibile cititorului, dar care se completeaza în mod chibzuit cu ciclurile personajelor din orfelinat. Asemenea poemelor scurte, notate cu *, din „Federeii“, acestea reprezinta evaziuni clare ale eului poetic în propria interioritate si în acelasi timp marcheaza punctele cele mai sensibile ale discursului poetic, fãrã a cadea, repet, în patetism. E locul unde erotismul e si el afectat de traumele vocii poetice, generând, la rândul lui, alte traume, atingând uneori chiar note sincere de tragism: „brusc i-am sfârtecat rochita am aruncat-o pe pat/ pe cearsafurile moi de damasc i-am spus desigur sa taca/ ca altfel îi iau mau’ am legat-o de mâini cu catuse/ ce frumoasa era zacând inconstienta/ ca un cântec de pasare neagra în auriu frunzis/ ca un cântec de pasare neagra în auriu frunzis„. De altfel, conditia damnatilor din „federeu“ e surprinsa chiar de catre unul dintre acestia: „eu zic ca toate cele ce se întâmpla/ nasc din crima fiindca/ îi semanam“. În sfârsit, un ultim strigat halucinant vine tot din partea acestor secvente, în poemul „m / 66“, unde tensiunea lirica atinge paroxismul si unde moartea, suprapersonajul necontestat al întregului volum, e chemata si clamata fatis: „o, nu va sfârsiti sub vii sub lupanare/ pe nisipuri sau în bai ni s-a strigat din crapaturile/ stâncilor pasarea gropii pasarea gropii// cum nu vii tu sa ne musti putin de obraz/ cum nu vii tu sa zgârii cenusa vie care suntem“.
Nicolae Avram continua cu succes o lunga traditie a vârstelor si a aspectelor raului din poezia autohtona, reusind sa se situeze, în acest plan al coborârilor în strada, în mahala, în orfelinate, în fine, în micro-universurile subsidiare, în descendenta unor poeti precum Arghezi sau Geo Bogza, de care se detaseaza, totusi, neavând scaparile patetice ale primului, dar nici detasarea rece, reportericeasca a celui de-al doilea. O adevarata lectie de maturitate în sfera autenticitatii pentru poetii tineri de azi, ce-si par sa-si arunce tipologizari generationiste cu o mult prea mare lejeritate în economia liricii lor pline, pâna la sastisire, de un biografism frugal si insuficient.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper