Aura Christi si simfonia visului

Un articol de ADRIAN DINU RACHIERU

Generoasa, prolifica, bataioasa, angajând patimas razboaie culturale, facând din „Contemporanul“ o revista „de directie“, exuberanta si fragila, trecuta prin suferinta, construindu-si si asumându-si destinul cu o ucenicie fanatica, în vecinatatea maestrilor, în crestere ea însasi, mereu sporitoare, Aura Christi se dovedeste o personalitate robusta, contagioasa, aparând cu fervoare, în devalmasia postdecembrista, literatura vie. Eseista de larga arie referentiala, atacând – cu nerv polemic – teme grele, prozatoare de forta si poeta de prim rang, ea, spuneam, se construieste rabduriu, cu tenacitate, înaintând „milimetric“ (cum s-a si confesat). Ademenind poezia, palpând „esenta viului“, cercând a zidi, fortând latentele, „templul din cuvinte“, poeta înfrunta „marele rechin, timpul“. Si daca, la începuturi, cu superbie, contempla miracolul de a fi, în dispozitie jubilanta, plonjând în mirabil, asteptând „potopul ab“, în timp, acumulând traume si îndoieli, va afla ca experienta scrisului este o nastere. Marturisindu-se, spiritualizându-se, divulgându-se fara rest, se transparentizeaza; totul – ne încredinteaza poeta – „e sa atingi marginile / melodioase ale firescului“ (v. „Totul“). Dar viul, urmând lectia adoratului Nietzsche, unul dintre „uriasi“, e chiar suferinta, acel ceva daruit de suferinta, ca „mesager al viului“. Nu va ezita sa ne ofere un pilduitor elogiu al suferintei, adunând spaime, câstigând sensul tragicului, tonul grav, recunoscând demonismul cuibarit în subteranele fiintei, în iadul-trup. Boala îi dezvaluie, dincolo de orice ipocrita pudoare, „foamea catre fiinta“, complicitatea, speranta firava închisa „în ziduri de carne“ (v. „Ce razboi, Domine…“). Ispasind vina de a fi, „stiind cum miroase sfârsitul“, asteapta, sub pleoapa cosmica, „marea noapte“. Crescând din „obscuritatile suferintei“, scrisul se dovedeste izbavitor. Predestinata suferintei, dorind-o, poeta scrie pentru a putea trai; iubeste „viul teribil“, „viata enorma“, cotropitoare, excesul, asadar febra scripturala, în ebulitie; adica forta viului, „alunecând“ în „neagra pribegie“, spre moartea „ferecata“ în nemernicul trup. Pâna la urma, lirica Aurei Christi creste sub acolada unor exercitii exorcizante, împreunând – la „ora pândei“ – rostul, patimile, spaimele, spovedania. Cândva retractila, poeta ne avertiza rugator: „nu ma atingeti“ (v. „Noli me tangere“). Acum, în revarsare de sine, cu apetit anexionist, „îsi scrie demonii“ si ne face partasi la „Cartea fiintei“, închipuind o elegie a bietului trup, „tovaras de destin, mesager al mortii“. Ancorând, iata, la râvnitul „tarm de litere“, urletul devine rugaciune, iscând un „cutremur în duh“.
Evadata dintr-o provincie suspectata de oblomovism cultural, basarabeanca Aura Christi (pe adevaratu-i nume Aurelia Potlog, nascuta în 12 ianuarie 1967, la Chisinau), foarte atenta si chiar „extrem de sensibila la destinu-i literar“ (cum a marturisit deseori) a acceptat si, bineînteles, si-a propus provocarea, mânata de o irepresibila „pasiune formatoare“ (N. Balota). Ea cunoaste, precum putini de la noi, marea literatura rusa, închinându-se „sfântului epileptic“ Dostoievski, a facut o cura temeinica cu Gombrowicz palpând „starea de virtualitate“ (si, de aici pornind, fortând latentele pentru a trezi – scriptic vorbind – o feminitate amorfa), a crescut – spiritualiceste – lânga elegiile lui Rilke si a desferecat izvoarele nietzscheanismului; în fine, fixata la Bucuresti (în 1993) a cunoscut si a cultivat socul „brebanizarii“. Afiseaza, asadar, o orgolioasa experienta spirituala, hranind o viata „exilata-n poeme“; de unde salahoria literara neînfrânata si prolificitatea. Pentru Aura Christi nimic nu e mai presus de excursul poetic chiar daca existenta e perceputa ca fapt mirabil. Exuberanta si fragila, deopotriva. Dar melancoliile de altadata s-au dizolvat în tentativa sisifica de a-si descoperi propria fiinta, supusa unui bombardament interogativ; poemele sale, de factura imnica, jubilativa (cândva) s-au îmbolnavit de titanism si sunt covârsite de povara suferintei, pendulând între senzualitate si reflectie. Oricum, surdinizând clocotul unui vitalism vizitat de îndoieli si spaime, câstigând sensul tragicului. Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit sincopat, auster, de o incantatie adumbrita, cerebrând „viata de vis“, testând – prin „poemele de iubire“ – temele grave (relatia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide ca, doar povestita, viata e traita.
Sub inspiratul pseudonim daruit de Cezar Ivanescu, Aura Christi a devenit un autor de relief. Fie ca, febril, se livreaza liric-cerebralizator, rasfrângând fulgurant o energie extatica sau un estetism demonic, la limita insuportabilului, fie ca, devotându-se prozei, vadeste disponibilitate reflexiva, aflând în refugiul în sine un martiriu, deschizând o usa spre viata interioara, spre acele „adâncuri întortocheate“, semnatara „Cercului salbatic“ „arde“, îsi devoaleaza febra trupului psihic („ferecat“), visând transcenderea. Fireste, pe partitura unui intelectualism grav, meditativ, cu digitatii eseistice si izbucniri polemice, pendulând între un scepticism obosit si foame existentiala, ori descatusând energii de „walkirie“ (cf. Gh. Grigurcu).
O antologie precum „Tragicul visator“ (2013), urmând „Ochiului devorator“ (tocmai din 2004), da seama tocmai de locul si rolul acestei poete, careia critica îi este datoare. Straina de ingineriile textuale si blazarea atâtor confrati de condei (autosuficienti, intersanjabili), Aura Christi se înfrupta din propriile caderi si ne comunica, înstrunând coarda gravitatii, cutremurul fiintial. Prin tot ce face, cheltuindu-se fara economie, fanatizata, devotata, înfruntând linsajul mediatic, aparând reduta Culturii, Aura Christi, într-o vreme confuza, tulburând – prin vacarm mediatic – tabloul axiologic, sustine apologia poeziei.
Multi dintre exegetii Aurei Christi au subliniat „fulminanta ascensiune“ (cf. Eugen Lungu) a poetei. Penetranta, Aura Christi a avut sansa de a fi fost vazuta în mediile bucurestene. Dar meritele poetei, dincolo de suportul valoric, stau si în tenacitatea autoconstructiei, promovând – programatic – „ruptura“. Fiindca „Împotriva mea“ (titlul unui volum din 1995) dezvaluia astfel de intentii, urmate cu o teribila constiinciozitate. Acea Aura Christi care purta „semnul diminetii pe frunte“, de o vadita dispozitie jubilanta, plonjând în mirabil, cutreierata de „zvâcniri romantice“ si eliberând o poezie vitala, despletita, s-a estompat, sub asaltul întrebarilor, în razboiul cotidian cu sinele. Chiar daca un „dor organic de sine“, pe urmele Mariei Tvetaeva, o încearca repetat. „Miroase etern a început“ – ne asigura poeta. Gestul inaugurator, marcat de o tinerete eruptiva, navalnica se lasa ghicit în solemnitatea si anvergura discursului (amplu, oracular, pe alocuri pletoric). Dar demonia se cuibareste în cutele textului si vesteste scindarea. Asistam chiar la o „traire hipertrofiata a rupturii interioare“ (Oct. Soviany); pe fundalul dilatarii Eului, ghemul de pulsiuni, supus seductiei demoniace, îmbraca armura egolatriei. Departe de blazarea optzecista, Aura Christi „îsi scrie demonii“, suporta „rostirea de sine a golului“ si veninul unei „paci diabolice“. Iubeste delirul singuratic si, cu „bruma de superbie“, coboara în umilinta râvnind utopia intangibilitatii. Se vrea o „singuratate nepatrunsa“. Acest balans între candoare si perversiune, aglomerând – la un pol – vise puberale, afisând o angelitate asexuata sub deviza „nu ma atinge“ si, la celalalt, dorind „orgasmul puterii“ (se poate deslusi fara efort pecetea brebaniana) îsi gaseste solutia într-o salvatoare repliere, poeta lasându-se scrisa. Asa atinge virilitatea superlativa. Textuarea este o geneza amânata, livrând texte „provizorii“. Prin astfel de „exercitii de întuneric“, iesind din „bârlogul primordial“, poeta înfrunta timpul; scriind, deconspirându-se, ea „tachineaza neantul“ si întelege viata ca o opera, „din bezna mea crescând“: „deocamdata, visez si scriu“. Experienta scrisului este, spuneam, o nastere. Dar poeta, mare devoratoare de carti, ucenicind lânga scriitorii admirati si construindu-si, prin complicitate, un destin literar, face din scris o oaza; devine, prin aceasta baie livresca, o fiinta transparenta; mai mult, se salveaza prin scris. Descopera ca, de fapt, poezia este „esenta viului“, oferind un concentrat existential. Scrisul este vazut si trait ca înlocuitor, discursul si destinul se suprapun. Iar poeta cucereste „fluidul vivifiant“. Fiindca singuratatea si tristetea acolo locuiesc, în „golul colcaind de vedenii“; chiar moartea – ne asigura si crede nesmintit poeta – poate fi îmblânzita prin poezie. Ea manifesta curajul superior de a se marturisi, fara a se înfricosa de ridicol. Or, dezvaluindu-se, ademenind poezia, exista „în intimitatea mortii“; suspenda timpul, alunga plânsul, recunoscând cu franchete ca e doar instrumentul: „faca-se voia Ta prin mine“ (subl. n.).
Ea îsi asuma cu fervoare conditia, cade chiar în fanatism literar. Ar vrea „sa se transforme într-un poem“, sa fie „transcrisa“ pe curat de o mâna invizibila; auro-centrismul devine auto-creatie. Iar plapânda-i fiinta, locuita de spaime este „un munte de contradictii“ – clameaza Aura Christi; ochiul devorator „înghite“ bulimic o lume decazuta, trezindu-i – prin setea de idealitate – exaltari si adoratie culturala. Ca romanciera, semnatara tetralogiei „Vulturi de noapte“ cade în dilutie epica; din nou brebaniana marota „a cantitativului“ evidentiaza strivitor un discipolat prelungit, livrând romane greoaie. Dar Aura Christi, devotata întru totul literaturii, are „virtuti exorcizante“, nota Constantin Ciopraga; cartea fiintei „îsi scrie demonii“ si sfatul poetei trebuie deîndata urmat: „Ia cu tine urletul de fiara în rugaciune transformat“. Or, „Poemele alese“ din „Tragicul visator“ dau glas trupului, pentru a isca un „cutremur în duh“: „Bat cu pumnii în zidurile trupului“, ne asigura poeta, declarând ca „disperarea e un festin“. Trecuta prin „darul“ suferintei, sorbind forta, va sfârsi prin a o elogia.
Desi, de regula, razboaiele (inclusiv cele culturale) sunt purtate de barbati, iata ca pe baricadele „Contemporanului“, aparând – cu cerbicie si apetit polemic – valorile culturii române vii, vegheaza o femeie: mignona, fragila, entuziasta, bataioasa, generoasa, plina de initiative, reusind a coagula, în viesparul scriitoricesc, o directie. Asa cum banuieste / recunoaste toata lumea, Aura Christi a devenit, sub blazon brebanian, o institutie.
Ultima Aura Christi s-a despartit de patetismul excesiv, devastator, atingând „o traire elevata“ (Irina Petras); devenind o fiinta papivora, ea evita, totusi, uscaciunea, artificialul, facând din poezie (si confundându-se cu ea) o realitate „de otel“. Nu avem de-a face cu un cultism frigid sau o bardolatrie galagioasa. E vorba de un destin asumat, trait cu fervoare si urmat cu devotiune. Aura Christi nu mai e de mult „o mare promisiune“; diagnosticul lui Nicolae Breban s-a convertit într-o splendida certitudine. Pentru Aura Christi viata ramâne, primordial, „un joc de-a poezia“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper