Asalt impotriva identitatilor

Un articol de GRIGORE SMEU

Cum de e posibil si de ce, de câteva decenii încoace, dar mai ales în ultimii zece, cincisprezece ani, o grupare de intelectuali cultivati, oameni dotati, unii de anvergura, si nu niste mediocritati de doi bani – mereu cam aceiasi, se dã de ceasul mortii sa „demonstreze“ ca tot ce-i românesc ar fi
doar praf si pulbere, ca n-am avea deloc valori autentice, ca pretentia de a exista o identitate româneasca n-ar fi decât un „mit“? Si, în consecinta, sa „demitizam“, pâna în pânzele albe, tot ce se pretinde ca ar avea identitate româneasca. Si, toti cei care, mâncând hulpav pâine grasa, condimentata cu ciolane, fel de fel, de pe ogorul pe care îl înjura cu dispret, negându-l, sufla în vuvuzele eseistico-bombastice, sa se auda de-a lungul si de-a latul lumii, poate-i crede cineva si le lipeste în frunte steaua adevarului. Ori spera sa le rasara în jurul fruntii aureole, asemeni sfintilor încremeniti de pe zidurile afumate ale unor biserici marginalizate, uitate de Dumnezeu.
Formula „sfânta“, buna la toate, care îndeamna la închinaciune, la orice colt de strada, oscileaza între doua sintagme: „valori europene“ si „valori occidentale“. Se zice când asa, când asa. Pentru noi, europenii, care suntem îndemnati de dimineata pâna târziu, de catre fel si fel de activitati, sa ne „europenizam“, dracului, odata, spre a intra în rândul lumii, se invoca mai des sintagma „valori europene“. Dar, se întelege, tot despre „valori occidentale“ este vorba, într-un sens mai larg, mai cuprinzator.
Si la ce se refera, domnule, sintagmele astea? Ca si cum tot crestinul ar trebui sa stie, din capul locului, asemeni îndemnului biblic, „crede si nu cerceta“, ce înseamna, ce cuprind, ce semnifica sintagmele cu pricina. Numai ca nimeni, niciun spirit, cu adevarat responsabil, riguros si obiectiv, nu se straduieste sa explice în chip concret, pe viu, la amanunt, continutul acestor sintagme si „necesitatea“ prezentei lor, pe centimetru patrat, de viata. În prezent, „sfintenia“ acestor sintagme spune totul, dar mai ales nimic. Ca un ecou venit de cine stie unde, pe care te prefaci ca-l cunosti prea bine, însa habar n-ai sa-l definesti.
Si sa nu ne tot prefacem ca nu-i asa: de o vreme încoace, mai ales formula „valori europene“ s-a demonetizat alarmant, fiindca pâna si insul cu putina carte si-a dat seama ca sintagma cu pricina e doldora de interese politice si politicianiste si de multe alte interese, din care mustesc tot felul de vinovatii parsive… Puritate ideatica si înaltatoare a celor doua formule?… Sa mori de râs!… Câte un politruc autohton, un fel de „branconer“, care si-a dat, cu chiu cu vai, bacalaureatul pe la 30 de ani, apare pe sticla televizorului, ori pe la câte un sprit, ori în vreun ziar, si ne îndeamna cu zâmbet fermecator: „Bai, astia, populatie, ciumpalacilor, ineptilor, au zis barosanii, ori barosana, de la Bruxal, sa respectati si sa aplicati valorile europene…  Ca, daca nu, schimbam foaia si va ia gaia… S-aude, ma neoccidentalizatilor?“
Spre a nu mi se rastalmaci duritatea aprecierilor, precizez cât se poate de clar: exista, fireste, si valori europene autentice. Mai ales, au existat. La timpul trecut, adica. În prezent – repet – sintagma „valori europene“ este viciata de o jalnica îmbâcsire politicianista si de negativitate dispretuitoare fata de identitati si specificitati nationale. La ora actuala, sintagma „valori europene“ nu mai conteaza atât pentru ea însasi si în ea însasi, cât spre a fi învârtita deasupra capului, ca o maciuca.
M-am întrebat adeseori care ar fi motivatia în virtutea careia acesti negatori si denigratori dispretuiesc tot ce-i românesc, pâna în pânzele albe? De ce „cineva“– oricine a fi acel „cineva“ – scuipa birjareste, ca la podisca, tocând în dinti seminte de floarea soarelui, pe ogorul de pe urma caruia se îmbuiba?
Sunt posibile doua tipuri de explicatii, organic legate între ele.
Primul dintre ele vizeaza structura psihica, individuala, a negatorilor si denigratorilor în cauza. Acestia sunt, mi se pare, sub aparenta calmului, naturi resentimentare, sarcastice, cu un gust acut al demolarii, aproape în orice împrejurare. Si care abia asteapta împrejurari capabile sa le declanseze structurile, negre în cerul gurii, sa se dezlantuie. Cam cum se întâmpla la un concurs de alergari, unde concurentii asteapta încordati pe linia de plecare, pândind focul de pistol al arbitrului.
Al doilea tip de explicatii, în ceea ce priveste atitudinea demolatorilor, îl reprezinta, din nefericire, prea multele comportamente imorale, salbatice, rusinoase – afaceri dubioase, spagi cu nemiluita, violente, politicianism gaunos, manelism incultural si anticultural, decadenta a spiritului umanist – din mizerabila tranzactie postdecembrista a patriei muma. Reprezentantii individuali ai tipului demolator folosesc, ca pe focul de pistol, aceste pacate grele, si se reped, cu „viteza luminii“, sa calce în picioare orice identitate a unui întreg popor, a unei întregi natiuni.
De ce acesti alergatori dupa anihilari spaimoase, în ograda de unde se înfrupta, nu scot un cuvânt, oricât de modest, de sanctionare, la adresa occidentalismului, când în interiorul acestuia se petrec fapte cu totul reprobabile?
Poporul român, natiunea româna au – ca si atâtia altii – destule pacate, destule neîmpliniri. Dar nu pâna într-atât încât sa nu mai posede durabile identitati. Poporul român, natiunea româna n-au prigonit niciodata, de-a lungul istoriei lor, alte popoare, sa le sugrume, sa le sclavizeze, sa le înmormânteze valorile si identitatile, cum a procedat majoritatea marilor puteri occidentale – cu zecile si sutele de ani – în colonii, jefuindu-le, la sânge, fara scrupule.
De fapt, tocarea la cap, pe centimetru patrat, cu „europenizarea“ si „occidentalizarea“ este ipoteza unei tentative mai ample, data drept „lege obiectiva“: globalizarea. În volumul „Filosofie într-un timp al terorii. Dialoguri cu Jürgen Habermas si Jacques Derrida“ (Paralela 45, 2005), cercetatorul si umanistul american, Giovanna Borradori, analizând si comentând conceptia incisiva a filozofului contemporan Hannah Arendt despre totalitarism, observa: „esenta terorii nu este eliminarea fizica a oricui este perceput ca diferit, ci eradicarea diferentei (subl. mea – Gr.S.) dintre oameni, adica a individualitatii si a capacitatii lor de actiune autonoma“ (pag. 28). Nu ni se vorbeste aici, în chip direct, de identitate. Însa este cât se poate de evident ca, astazi, „eradicarea diferentei dintre oameni, adica a individualitatii si a capacitatii lor de actiune autonoma“, pe care o propovaduiesc – mai pe fata, mai pe usa din dos – „evanghelistii“ globalizarii, e, la rândul ei, o ipostaza terorizanta a negarii si dispretului fata de identitar.
*
Ultimul „racnet“ – sa zic asa – al negarilor, cu inima senina, a tot ce-i românesc a iesit din pana istoricului-vedeta Lucian Boia. Ma refer la eseul „De ce este România altfel?“ (Humanitas, 2012). Evident – stie toata lumea – domnul Lucian Boia este un istoric si autor cu faima. Cartile sale fac „furori“. Marturisesc si eu, cu sinceritate, ca opiniile domniei sale nu pot fi ignorate. Are si o scriitura cu aplomb, limpede si penetranta. Ce mai la deal, la vale, scrie cu talent.
Si ultima sa carte, pe care tocmai am citit-o, nu se cheama de istorie fiindca disciplina asta pretinde demonstratii riguros stiintifice, si daca se poate, imbatabile. Autorul i-a zis opului sau, eseu. Ca tot e la moda eseul. Ne place sau nu sa recunoastem, orice eseu – atât de gustat în lumea de astazi – are inima nespus de încapatoare, fiindca acolo pot zbura si cai verzi pe pereti. Multi profesori universitari din ziua de azi nici nu mai dau, în sesiuni, examenele orale cu studentii, pe baza de bilete tematice… ci le dau sa faca, acasa – cica – eseuri, pe care sa le puna note. Daca ai nitel talent, într-un eseu, care te scuteste de efortul de a demonstra cu documente, poti sa spui de toate, dar mai ales nimic.
În cartea sa, „De ce este România altfel?“ – restrânsa ca volum domnul Lucian Boia comite doua erori grave, de conceptie. Prima – si cea mai grava – una, as zice, de ordin filosofic, consta în aceea ca respectivul autor confera, de fiecare data, negativarii unui amanunt, unei particularitati, greutatea unei totalitati. Domnul Lucian Boia metamorfozeaza, fara sa clipeasca, orice partialitate, într-o totalitate. Astfel încât sa „demonstreze“ – crede domnia sa – ca românii, poporul român, natiunea româna nu poseda nici un strop de identitate. Ca sunt de râsul lumii, niscai „zdrente“ de pe la marginea Imperiului Roman.
A doua eroare fundamentala a istoricului-vedeta consta într-o dubla directie: fiind vorba de un eseu, bun la toate, autorul numai afirma, fara sa se mai simta obligat sa demonstreze; si acel „altfel“, care implica comparatii, ramâne în cea mai mare masura în aer deoarece termenul comparativ al ecuatiei abia se simte. Este nespus de vag si de neconvingator. Îl rog pe domnul profesor Lucian Boia sa nu se supere ca îndraznesc sa-i spun ca metodologia orientativa, care se afla la baza eseului domniei sale, este una de doi bani. Totalmente neriguroasa.
Spre a nu fi pus la colt ca nedreptatesc „stralucitul“ eseu, precizez ca nu putine dintre pacatele, dintre scaderile românilor – pe care autorul le mentioneaza în eseul sau, cu asupra de masura – sunt reale, sunt adevarate. Dar înca o data: nu cred ca este de acceptat, nu este corecta smecheria metodologica a unui istoric cu pretentii de a conferi unor partialitati valoarea unei totalitati.
În tot ce spune, autorul cartii la care ne referim, doreste sa ne vâre în cap ideea ca noi, românii, de când existam, în tot ce-am facut si-am gândit, nu avem nimic, absolut nimic identitar. Ca n-am existat si nu existam decât pe baza de „imitatii“, de „împrumuturi“ de la altii, mai cu seama de la „marii“ occidentali, „curati ca lacrima“ si cocosati de atâtea înalte si emblematice valori. Ca, de fapt, pâna la urma – se straduieste respectivul autor din rasputeri sa ne convinga – românii, CA ROMÂNI, nici n-ar exista, ei nefiind altceva decât emanatia paradoxala a altcuiva, a altora, în fata „generozitatii“ carora sa cadem în genunchi.
*
Nu mi-am propus sa recenzez, afirmatie cu afirmatie, din eseul domnului Lucian Boia. Ma voi opri – mai concret – la afirmatiile autorului, privindu-l pe Mihai Eminescu. Alaturându-se, cu abia retinuta satisfactie, celor care nu mai ispravesc sa „darâme“ statura lui Eminescu, domnul Lucian Boia subliniaza: „Fapt e ca si Eminescu este un «occidentalizat», având drept sursa de capetenie poezia si filozofia germana. Originalitatea lui europeana, ca poet romantic, este relativa si discutabila. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, aceasta misterioasa calitate se pierde si nu este de mirare ca Eminescu, ca «produs de export», este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele si nu are cum sa fie receptat printre cei mai reprezentativi poeti ai lumii. Ceea ce se joaca acum e strict ramânerea lui – nesigura – în vârful ierarhiei literare românesti“ (p. 22).
Domnul Lucian Boia n-o spune raspicat, de-a dreptul, la scena deschisa, ca Eminescu, ca Eminescu, cu profunda-i identitate geniala, n-ar însemna mai nimic. Ci, zâmbind dispretuitor în coltul gurii, autorul da târcol „problemei Eminescu“ si, în cuvinte, aparent calme, se straduieste sa ne corupa si sa insinueze „convingerea“ ca Eminescu ar fi un „pitic“ neglijabil. Si ca Eminescu ar fi si el nitel Eminescu, exclusiv  în masura în care s-ar fi „occidentalizat“, ca doar atâta cât s-a adapat si el din emblematicele „valori occidentale“.
Problema, astfel pusa, e una a unei întelegeri, efectiv, primitiva, a influentelor. Apucarea rudimentara pe o aratura total denivelata.
Oricare mare artist, de oriunde, din întreaga istorie a artei universale, a „suportat“ si niscai influente. E un adevar cu totul elementar. Sa nu stie un intelectual de talia universitarului Lucian Boia ca Dumnezeul oricarui mare creator de arta este propriu-i talent ori – dupa caz – geniul sau? Talentul si geniul suporta, de la caz la caz, aproape totdeauna, si unele influente, capabile sa le cizeleze.
Dar talentul si geniul ramân ele însele, cu dumnezeirea lor cu tot, oricâte influente – „occidentale“ ori altele – ar suporta. Eminescu a fost un incomparabil om de cultura si, într-adevar, a asimilat autentice valori si influente occidentale. Dar, el a ramas – si va ramâne pentru totdeauna – originalul Eminescu, doar pe baza geniului înnascut, oricâte fite negativante si mârâieli la moda ar formula unii. Daca universitarul Lucian Boia – chemat sa educe tinerii în spiritul adevarului stiintific, si nu al modelelor maneliste – nu a înteles, înca, dinamica ideatica interioara, foarte complicata, a unui geniu, mai are timp sa se scolarizeze.
Acum, la început de mileniu orgolios, cu mari pretentii, cuvântul, dat de Dumnezeu oamenilor spre a se întelege, calm, între ei, s-a bombat ca un pântec de broasca în calduri – nu-i asa? – „sexy“, pentru a masca, la nesfârsit, adevaruri, altminteri clare, si spre a îmbrobodi pe cei slabi la înger cu naravase constructii de limbaj, pretins impartiale si „demitizante“.
Semnalam si un alt procedeu comparativ, nociv, batjocoritor – ceva mai „blând“, totusi – pe care-l diferentiem în raport cu cele aratate mai sus. În unele cotidiene de prim-plan apar, din când în când, analize ale unor stari de lucruri românesti, rele, înapoiate, puse, de îndata, fata-n fata cu realitati „eminamente pozitive“, din tarile occidentale.
Asemenea relatari comparative nu sunt semnate de denigratorii „de meserie“,  ci de câte un ziarist talentat, mânios, ce nu prea reuseste sa-si controleze gândurile si „porumbeii“ ce-i ies din gura. Într-un atare caz, nocivitatea nu consta în însasi nominalizarea unor stari de lucruri proaste, înapoiate, din realitatile autohtone, fiindca, într-adevar, sunt destule.
Ci în absolutizarea fixista si batjocoritoare a unor asemenea stari de lucruri, în comparatie cu exaltarea admirativa, fara limite, a realitatilor occidentale. Atare lipsa de masura si de tonalitate comparativa pune la îndoiala rigoarea si exactitatea adevarului. Cam cum procedeaza exaltarile religioase, împinse la extrem, când raporteaza un biet pamântean, plin de pacate, la un „sfânt“, curat ca lacrima, dar care – pe sest – manânca de frupt, în zi de post.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper