Yukio Mishima. Declin, amurg, renastere (II)

Un articol de RODICA GRIGORE

Yukio Mishima, Ingerul decazut, traducere si note de Andreea Sion, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

 

Titlul cartii „Tennin Gosui“ (care este explicat amanuntit de Marguerite Yourcenar în deja amintitul eseu, „Mishima sau Viziunea Vidului“, dar si de alti cercetatori), face trimitere la o legenda buddhista: în conformitate cu aceasta, cei din stirpea Tennin, esente divine personificate, au existenta limitata la o mie de ani, dupa care se ofilesc, decad, se sfârsesc, putrezesc.
(Fals) tratat despre decadere
Semnificatia este cât se poate de clara, iar sensul „Marii Fertilitatii“ e perfect evidentiat: în anii care au urmat încheierii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Japonia decade, se ofileste, pare a putrezi sub muntii de resturi menajere care ocupa plajele altadata impecabile si sub invazia cutiilor de Coca-Cola aruncate pretutindeni. Honda, îndreptându-se catre vârsta de optzeci de ani, îsi înseala singuratatea calatorind alaturi de amica sa din tinerete, Keiko, dar ducând pretutindeni cu sine placuta funerara a sotiei sale decedate, chiar daca, în timpul vietii, aceasta paruse a nu conta mai deloc pentru el… Într-un din aceste calatorii întâlneste un tânar straniu si singuratic, pe nume Toru, în care crede a regasi noua reîncarnare a lui Kiyoaki. Astfel ca, profitând de faptul ca tânarul e orfan si pare a avea o buna reputatie, dar gândindu-se ca e, aici, si lucrarea destinului care nu-l lasa nemângâiat la batrânete, decide sa-l adopte, scandalizând întreaga societate sus-pusa din care face parte. Numai ca „Îngerul decazut“ e un roman al surprizelor si rasturnarilor de situatie care pe drept cuvânt pot fi numite perverse. Caci, desi prima întâlnire a celor doi pare a nu însemna mai mult decât un schimb de priviri (Honda îl contempla pe Toru, iar Toru, pe Honda), sfârsitul amândurora e pecetluit acum. Aparent, lucrurile merg bine o vreme, Toru accepta totul fara sa reactioneze, romancierul nu se grabeste deloc, urmând, la un anumit nivel (al strategiilor si al observatiei) modelul Noului Roman. Numai ca existenta acestor personaje devine, treptat, un periculos pas-de-deux, în cadrul caruia fiecare încearca sa-l domine pe celalalt. Cu timpul, nu doar sa-l domine: Toru nu e deloc faptura angelica pe care presupusese Honda ca o (re)cunoaste, ci dimpotriva, un monstru – pe care inteligenta neobisnuita îl face cu atât mai periculos – si chiar mai monstruos decât daduse impresia.
Desigur, Honda a cazut în primul rând în capcana pe care o construise el însusi, de-a lungul atâtor si atâtor ani în care se condusese dupa credinta sa în reincarnare si, uneori, dupa jurnalul de vise al lui Kiyoaki, care va fi distrus de catre Toru, cel care, spre deosebire de atât de îndragostitul de frumusete tânar, va recunoaste ca nu viseaza niciodata. Dar tot Honda, din ce în ce mai fragil din punct de vedere fizic si tot mai labil psihic, ajunge sa nu mai fie în stare sa analizeze corect detaliile – paradoxal, exact acelea care îi dominasera existenta. Sau, cel putin, asa îsi dorise el sa creada de-a lungul unei întregi vieti care pare, în ultimii ani, a se risipi în cautarea coincidentelor care, în realitate, nu exista. Caci batrânul jurist realizeaza – dar numai când va fi prea târziu! – ca data mortii printesei Chan e incerta si ca, în fond, el nu reusise sa o afle niciodata exact; la fel e si data nasterii lui Toru. Astfel ca, bazându-se pe niste detalii pur exterioare, el însusi ignora elementele care, pentru sustinerea propriei sale teorii, erau absolut necesare. Miscarile corpurilor ceresti se petreceau, deci, departe de Honda: o neînsemnata eroare de calcul îl plasase într-un univers diferit de cel al lui Isao si Ying Chan. Iar perpetua fuga a lui Honda în încercarea disperata de a identifica reincarnarea perfecta, care sa i-l readuca aproape pe dragul sau Kiyoaki, nu da nici un rezultat benefic, având doar darul de a-i ocupa întreaga viata… Toru, în tot acest tensionat joc (doar partial al rolurilor si în mare masura al miscarilor rapide si al artei de a profita fara mila de absolut toate slabiciunile adversarului) da senzatia ca va câstiga, doar pentru a cadea în degradarea fizica dupa încercarea sa esuata de sinucidere. Însa nici Honda nu câstiga, asa cum sperase: mergând sa o revada pe Satoko, dupa mai bine de saizeci de ani, la mânastirea unde aceasta se retrasese si unde, acum, era stareta, are surpriza ca ea sa sustina ca nu l-a cunoscut niciodata pe Kiyoaki: „Nu credeti ca aceasta persoana n-a existat, de fapt?“ îl întreaba ea, uimindu-l, pentru a continua imediat: „Dumneavoastra pareti convins, dar poate ca de la bun început n-a existat, nicaieri. (…) Amintirile sunt ca niste ochelari magici. Uneori arata lucruri prea îndepartate pentru a putea fi vazute si le aduc aproape, ca si cum ar fi lânga noi.“
A exista si a nu exista…
În volumele anterioare, Honda fusese observatorul, constiinta, omul legii, voyeur-ul, pentru a se transforma complet, acum, în „Îngerul decazut“. Sau, mai bine zis, pentru a întruchipa fiecare dintre vechile sale ipostaze romanesti, dându-le un alt sens. Cel care adora sa o priveasca pe frumoasa printesa Ying Chan prin deschizatura din peretele bibliotecii, va constata, treptat, ca deschizatura respectiva se insinueaza, tot mai frecvent si într-un mod din ce în ce mai accentuat, în propria sa constiinta, influentând mult modul în care cititorul recepteaza acest roman si, implicit, revizuieste sensurile pe care le acordase anterior primelor trei volume din „Marea Fertilitatii“. Prin urmare, se atenueaza treptat diferentele dintre perceptia personala si nivelul istoric, reincarnarea însasi, teorie si idee, obsesie si tema privilegiata, devenind, la rândul sau, o expresie a degradarii, a pierderii, a risipirii. A decaderii îngeresti – si umane. Frumusetea exterioara a lui Toru, detaliul care îl determinase, în mare masura, pe Honda sa si-l apropie, pentru ca, apoi, sa nu mai stie si sa nu mai reuseasca sa-l îndeparteze, reprezinta, din perspectiva lecturii integrale a „Marii Fertilitatii“, un semn al tragicului existentei umane, câta vreme aspectul încântator poate fi în egala masura ratiunea de a fi a vietii omenesti (fapt evident în „Zapada de primavara“ la nivelul protagonistilor tragicei povesti de iubire, Kiyoaki si Satoko), dar si dovada suprema a erorii omenesti si a futilitatii tuturor eforturilor lui Honda de a pune ordine în haosul universului exterior. Solutia, în acest context, poate parea (sau poate chiar fi reprezentata) de atitudinea lui Satoko si de decizia ei de a privi lumea si propria existenta dintr-un alt unghi, fapt care-l descumpaneste pe Honda, cel ce se simte batrân alaturi de ea, peste care timpul îi da senzatia ca a trecut cu blândete, daca nu chiar cu dragoste: „Dar daca de la început Kiyoaki n-a existat, atunci nici Isao n-a existat. Si poate ca nici eu…“ va murmura Honda, lasând-o pe Satoko sa concluzioneze: „Asta este în inima fiecaruia…“
„Vreau sa fac un poem din propria-mi existenta“, spunea Yukio Mishima. Honda, personajul ce strabate întreaga „Mare a Fertilitatii“, n-ar fi putut rosti ceva asemanator – dar poate ca tânarul Kiyoaki, cu marile sale elanuri, ar fi putut nutri o asemenea nazuinta. Însa tocmai aceasta permanenta dubla articulare a tetralogiei lui Mishima – la nivelul întâmplarilor, la cel al semnificatiilor si chiar la cel al personajelor – are darul de a dezvalui sensuri ale faptelor umane si semne ale destinului omului pe pamânt. Titlul însusi al cartii, cu trimiterea la acel crater arid de pe Luna, nu (mai) este, deci, o simpla si superficiala ironie: chiar lipsa imaginatiei în cazul lui Honda, aspect ce paruse la un moment dat a desemna un soi de impas al viziunii romanesti, e o remarcabila realizare artistica, semnificând nevoia finala a acestui fost observator, fost judecator de a se preda în fata unor adevaruri superioare propriilor sale perceptii. Iar în acest fel, fragilizatul si amenintatul de boala si de vârsta Honda se învinge pe sine si-si depaseste omenestile slabiciuni, dându-le o semnificatie estetica. Marea tema a tetralogiei lui Mishima devine, înteleasa astfel, nu simplul lant al reîncarnarilor în sens buddhist, ci capacitatea spiritului de a salva – macar atât cât se mai poate – trupul decazut. Ultimele pagini din cel din urma volum al „Marii Fertilitatii“ distrug întregul ciclu al iluzoriilor reincarnarii, însa doar pentru ca, în acest fel, lumea întreaga sa capete sansa de a fi / a se vedea regenerata, înnoita în adevaratul sens al cuvântului – de asta data nu prin existenta propriu-zisa, ci prin efortul contemplativ.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper