Virgil Diaconu si „femeia secreta”

Un articol de ADRIAN DINU RACHIERU

Virgil Diaconu, Printesa cu fluture, Editura Limes, Floresti-Cluj, 2012

 

„La nici o palmã de mine respirã minunea”

Cu „sufletul uitat deschis”, construindu-si rãbduriu, în timp, ca orice creator puternic, inconfundabil, o mitologie personalã, Virgil Diaconu, un fantezist „rege al morilor”, citit în „clinchetul vrãbiilor”, pare a întelege poezia ca refugiu, plonjând salvator în irealitate. În aceeasi mãsurã, însã, convocând norul/ „legiunile de vrãbii” pentru a dãrâma „zidurile întunericului”, el denuntã „haznaua politicã“ si, la cârma revistei „Cafeneaua literarã”, provoacã/ întretine polemici de ecou. Fãrã a fi literat (cum aflãm), vãdeste fanatism literar si se vrea „o flacãrã îndrãgostitã”. Obsesiile sale tematice, trãite intens, vibratil, învatã „alfabetul mirãrii”, retrãiesc „neînvinsa copilãriei”, cânta lumea, „acest Laudatio Domini” si multimea vietuitoarelor, „chipurile, pe pãmânt, ale vesniciei”.
Provocator, spuneam, prin anchetele revistei, chemând la judecatã C.C. al Postmodernismului, repudiind mimetismul de grup (vai, productiv!) si „deseurile vocal-textualiste”, peste care – observã poetul – „plouã cu elogii”, Virgil Diaconu are, previzibil, viatã grea, tinut la distantã de diriguitorii obstei scriitoricesti. La care vom adãuga elanul teoretizant, trudind la „Canonul poeziei”, cu bufeuri polemice, sanctionând principiul bloomian al stranietãtii ori „anxietatea influentei”, ca interpretare gresitã a literaturii predecesoare, blamând „democratia de cabaret”, împãnatã cu „fuste tricolore” (v. „Occident”), în poeme discursive, de un „civism violent”, cum observase Gh. Mocuta.
Virgil Diaconu, esential, într-o alternantã bine ritmatã, cultivã spectacolul sentimental. Poate fi tandru si dur, retractil sau ofensiv, risipind rafale de sarcasm. Universul sãu liric, original, abundã în concretete si ne invitã în inefabilul abstractiunilor; sedus de daimon, locuieste „într-o bãtaie de inimã”, dar poate fi „chiar ziua în flãcãri”; nonconformist, topeste hieratismul solemn, oximoronic, în protest vehement; scrie normal, nedorind a leza ortografia (mãrturisea) si a alunga cititorii, si asa putini. Developeazã lãuntricul, sinele, mustind de angoase si viziuni, evadând din „orasul de fier”, transcriind freamãtul si presiunea trãirilor, vectorizate de Eros. Un poet solar, aparent, de o senzualitate rafinatã, întelegând Femeia ca zeitate absolutã, himericã, intangibilã; o promisiune amânatã si o înfrângere doritã, în necurmatã cãutare, suspendând cenzura divinã: „Mai bine Ti-ai vedea de treburile Tale, Doamne!/ Si m-ai lãsa sã-i pun cirese la urechi/ si sã-mi fac cuib în umãrul ei./ Mai bine ai ridica pentru o clipã cenzura. Mai bine!”.
Împãtimit, invadat de gânduri albastre, asaltat de vietãti ingenue, plombând la tot pasul simboluri vegetale si epitete (personificatoare) recurente, aflând sensul „anilor repezi” doar prin Iubire, poetul vizeazã idealul androginic: „Eu locuiesc într-un crin si tu esti crinul acela”. Sau râvnitul trup de printesã, „în care ne vom întâlni cât de curând”. Iar revoltele sale, mascându-i timiditatea, radiografiazã „democratie purulentã”, denuntã „mistretii puterii”, leprocratia, chemând în sprijin „gura de aer a strãzii”, nãscând o „solidaritate electricã”. Peste care pluteste, regretabil, indiferenta divinã (v. „Unde e?ti, Doamne?”). Deloc în pas cu vremurile, Virgil Diaconu, sã reamintim, trãgea în 1981, într-un exemplar, la editura „Evrika” (masina de scris, evident), o carte samizdat („Schimnic”) destinatã prietenilor (siguri); ca si revista samizdat RA, în cinci numere. Dar „vânzãtorii si hotii împãrãtesc lumea”, constatã, peste ani, poetul.
Volumul din urmã, dedicat „printesei cu fluture”, e alcãtuit, de fapt, din trei cãrti, ca etape initiatice, constata Mioara Bahna, descifrând „semnele heraldice” într-o poezie grijuliu elaboratã. Ea, printesa-flacãrã, închisã „ca o cetate”, scriindu-se „soaptã cu soaptã”, mutându-se în inima Poetului, alungã întunericul sau „iarba neagrã a singurãtãtii”. „Trupul-manuscris”, cu o identitate multiplã, în prefacere, poate fi Andrada ori Luiza (ca în „Secol”, poetul aspirând la un tratat de luizologie). Sau un fluture, de pildã: „Ea este un fluture/ Aripile ei bat la mine în piept./ Lacrima ei trece prin mine/ ca un glonte./ Ea este femeia albastrã./ Este victoria mea cu o singurã aripã.” (v. „Femeia albastrã”). Capricioasã, „ispititã cu privirea”, asaltatã de hãitasi, adãpostitã în inima poetului, ea rãmâne o „Femeie secretã”, o „Lolitã a cireselor”: „Dragostea a strãbãtut cu tãlpile goale desertul/ si s-a strecurat pânã în camera mea” (v. „Dragostea merge la muzeu”). Poetul recunoaste: „râsul ei deschide în mine ferestre!” (v. „Calea Regalã”). Dar „ascunsã într-un cântec”, ea rãmâne avutia lui tãinuitã: „S-o stie toatã lumea, sã n-o atingã nimeni”. Femeia-poezie, asadar, cu îmbrãtisãri carnivore, uneori, si, mai ales, o absentã durernicã, deseori: „De când ai uitat drumul spre casã,/ mâinile mele sunt catedrala absentei” (v. „Rochia coloratã”).
Si fiindcã am pomenit de Lolita, vom reaminti cã Virgil Diaconu a luat foarte în serios o mai veche observatie (lansatã de Paul Aretzu) privind „lipsa fermentului senzual”, din moment ce, în tandem cu faimoasa Lolita, publica, în 2006, o plachetã intitulatã sec „Jurnal erotic”. E drept, asa era trend-ul epocii, frisonatã de cultura publicitarã a corpului. Dar, sã nu uitãm, si pânã la acest opus poetul pitestean, altminteri spirit asezat, oferise suficiente dovezi cã nu vrea sã gândeascã „cu prezervativ”. Un rãzvrãtit, indiscutabil, polemic cu program, pendulând între reflexivitatea psalmistã si solemnitatea ironicã, el poate – pe suportul colocvialitãtii – fraterniza ori, spirit sceptic fiind, pica în resemnare. Asadar, între sarcasmul iscat de circul cotidian si bucuria extaticã întretinutã de setea de celest, el contemplã îngândurat-jucãus, cu o evidentã sigurantã a rostirii, „cadavrul zilei”, „gãlãgia de flori” a primãverii ori dragostea cea „neînteleasã” azi, expediatã la muzeu. Degajã fortã, fervori mistice si încearcã o recuperare a inocentei, în numele unui vizionarism care nu are de-a face cu „educatia optzecistã”, desi, biologiceste, s-ar plasa taman în prima ei linie. Rãmâne un poet neîncadrabil, chiar dupã aproape patru decenii de la debut („Departele Epimenides”, Editura Litera, 1976), având un impresionant palmares editorial. Asadar, un rebel, propunând o poezie personalizatã, citit ca atare în poemele sociale, ample si vitriolante, risipind accente pamfletare, cu gândurile mereu plecate „la rãzboi”. Un „pamfletar prin excelentã”, s-a spus. N-o fi chiar asa, dar apetitul sãu polemic e mereu în ofensivã, pe baricade. Ca dovadã, ultimele sale initiative, de-ar fi sã pomenim doar „trãsnita” manifestare pitesteanã, când poetii târgului „si-au luat lumea în cap” mãrsãluind „în vers liber” ori comentariile incisive, pigmentate cu opinii tãioase, la adresa USR, a conferintei lui Mircea Flonta („Ce sunt intelectualii?”) s.a., editorialistul blamând „democratia de cabaret”, lipitorile politice sau metehnele ilustrilor contemporani (servilismul „scriitorilor de casierie” s.cl.). Gata sã se certe cu „norul de vrãbii”, poetul stie cã fericirea se plimbã cu „Jeepurile bicamerale”. Poate fi un meditativ elegiac, dar si un inclement insurgent, desfãsurând o satirã care, uneori, nu ocoleste grotescul. Scindat, asadar, gata de a-si recunoaste vulnerabilitatea, stiind cã existã verticala, acea luminoasã noosferã, întorcându-ne, miraculos, la puritate si, totodatã, apt de teribile expeditii justitiare, vãdind, asuprit de singurãtate, o devorantã luciditate: „pe strãzi înfloreste dementa”. Acea structurã „aproape androginã” (nota H. Dulvac) se confirmã, desi „cuplul divin, androginul,  s-a desfãcut”; Lolita, co-semnatara (vorba vine!) plachetei, ar fi chiar „jumãtatea iluziilor noastre”. Prezentã în poem(e), iesind „din corola rochiei”, ea pare „o reginã printre lucrurile mãrunte ale zilei” (v. „Bunã dimineata, femeie”). Totusi, demistificarea (nesurdinizatã) rãzbate din cutele textului. Inventând o altã zi, iubita „se ghemuieste în vis ca un fetus”; închisã în „celulele visului”, ea este, însã, o „crizantemã carnivorã”.
„Jurnalul” lui Virgil Diaconu, considerat un „viraj”, cochetând cu „tonul” ultimului val, construit cu un atent dozaj al efectelor este, în fond, o înscenare, un dialog (schimb de replici) între doi autori care nu-si amestecã, din fericire, cernelurile. Iatã depozitia Lolitei: „Probabil ar fi pentru tine prea mult sã îti spun/ cum arde cearsaful sub tãlpile mele/ doar la gândul îmbrãtisãrii din garã,/ când gecile noastre s-au atins în secret,/ ca si cum ar fi vorbit despre dragoste,/ înainte ca pielea ta sã îmi stie carnea.” (v. „Distanta”). Sau, mai încolo: „Dimineata, ca un armãsar lovind din copite,/ împrãstie fierbinteala strânsã-ntre coapse./ Când vânãtaia de pe gât se zbate ca un fluture negru,/ dimineata se strecoarã pe gaura cheii./ Teama, ca un motan alintat, se cuibãreste în pat/ si pielea ta prinde crustã./ Nu-ti mai treci mâinile prin pãrul meu/ fãrã ca el sã te taie; de parcã ai aluneca/ pe lama unui cutit perfect ascutit.” (v. „Dimineata, ca un armãsar alb”).
Replica e sarcasticã deoarece autorul, acceptând coabitarea întru lirism, denuntã escapadele Lolitelor, cele care vor schimba fata literaturii. Versurile sunt scrise „printre pulpe”, ovarele lucreazã „pentru marele premiu”, „podiumul testosteronic” asteaptã „manuscrisul carnivor”, trecut prin „cearsafurile criticii”. Iar „surâsul 4×4” si „poezia estrogenã” ne vor înghiti – iatã profetia celui care comenteazã, în prima sectiune a cãrtii, arta consacrãrii. El stie cã „gloria literarã se pregãteste pe canapele”; „falusurile critice stau la pândã/ prin stufãrisul literar” pregãtind triumful Lolitelor pe piata textualã. Iatã o mostrã: „Sã fim seriosi! – gloria literarã se pregãteste pe canapele!/ Primele cãrãmizi pentru soclurile gloriei/ se pun la marginea patului, pe fotoliu sau în coltul mesei,/ si asta chiar înainte ca productiile literare ale Lolitelor/ sã iasã pe piata textualã.” (v. „Bulevardul gloriei”).
Curgând, inevitabil, ca scenariu repetitiv, acest schimb „epistolar” devine un lung monolog (suferitor, fireste), balansând între real si virtual, navetând, dupã numeroase deceptii, cãtre femeia din vis: „Patul e gol ca o stepã prin care doar visul aleargã cãlare”. Pânã la urmã, volumul în cauzã se vrea o lungã scrisoare de dragoste (rescrisã în nenumãrate variante), punând în paginã chiar sufletul. În sectiunea „Fructe secrete” poetul evocã si invocã „femeia din care beau apã pe furis”, femeia-ispitã, însãmântatã, rãvãsindu-i zilele si desferecându-i „leii”. Pricinã pentru care, vulnerabil, poetul va recunoaste: „Îmbrãtisarea ta îmi face întotdeauna tãndãri/ turnul în care încerc sã mã retrag” (v. „Îmbrãtisare”). „Jurnalul erotic”, echipat cu un bogat grupaj de referinte critice, confirmã permeabilitatea autorului, deschis la varii experiente, vocatia (demult probatã) si, desigur, nutrimentul cultural, plus „simtul metafizic”, sesizat cândva de Alex Stefãnescu.
Rostirea oracularã si lapidaritatea, remarcate altãdatã, grefate pe un fundal care îmbie la scepticism ne fac pãrtasi acum, într-o lume fãrã obiect, într-o „lume dezvelitã de cãmasa lucrurilor: sufletul!” la un tipãtor limbaj al corpului. Mitul unei etici a consumului, îmbibat de conotatii sexuale, plonjând în erotism publicitar, face din trup – observa Jean Baudrillard („Societatea de consum”) – un „obiect al mântuirii”, înlocuind sufletul. Si tot sociologul francez nota cã statutul corpului este, neîndoielnic, un fapt cultural. Nu e vorba aici de „carne” în viziune religioasã, de logica industrialã ori de cultul narcisic, ci, pur si simplu, de un corp erotizat, „eliberat”, devenit obiect în absenta liantului afectiv. Si Virgil Diaconu o spune apãsat: „Dragostea mea va merge la muzeu./ Ea va fi pusã sub sticlã, ca o ceramicã veche./ Într-un cub de sticlã, asa, ca sã poatã fi vãzutã de oricine,/ din toate unghiurile minunãtiei sale.” (v. „Dragostea merge la muzeu”).
Maculatura pornograficã, „proza fesierã”, desantul sexo-cultist exprimã, dincolo de strategia de marketing, socând – probabil – cititorul, un vid interior, o decompresie ontologicã. Efect tardiv al „postului lingvistic” (ni se explicã), oricum fãrã mizã esteticã, saturând, dupã zgomotul de rigoare, piata, o astfel de literaturã/poezie tine de „borsul cotidian”. Iatã contextul în care noii veniti („douãmiistii”) vor sã-si probeze „forta de rupturã”, cum mãrturisea Claudiu Komartin. Iar prima conditie ar fi sã scrie bine. Si apoi nu inconformismul e blamabil. Dar sub steagul lui defileazã cei care au declarat rãzboi pudibonderiei, aruncând socant, pe piata literarã, stihuri licentioase si impunând, prin „utilizare bãtoasã” (cf. Gh. Grigurcu), tonul vulgar. Pansexualismul actual livreazã, fãrã economie, scârbosenii, pricopsindu-ne cu excremente verbale. E vorba de o directie care, zic unii, se va stinge prin uzaj masiv. Ceata vulgarofililor creste, „poezia falocraticã” invocã dezinhibarea si exhibitionismul, exploatând sugestiile erotizãrii „soft” si consumerismul în floare. Fiindcã falocratia exhibã corpul-trofeu iar „închegarea” milenaristilor (ca generatie „în aflux”, cum demonstra Daniel Cristea-Enache), încercând a zdruncina establishmentul literar în numele organicismului dezabuzat, presupune astfel de investitii (critice) la bursa literarã. O precizare se impune imediat: constructul generationist, dacã mizeazã pe o unicã formulã de sensibilitate liricã (procustianizând, altfel zis), e sortit esecului. Nu poti rãmâne în literaturã marsând pe conduita mimeticã. Si încã fãrã tentã metafizicã.
Doar pãrelnic Virgil Diaconu pare a se fi aliniat acestui „trend”. Poetul pitestean e strãin de spectrul terifiant, de cabotinismul sentimental, gesticulant, dovedeste – cu moderatie – dexteritãti textualiste, fiind un om instruit; pândit, însã, de „negura însingurãrilor”, încercat de chemarea eroticã, chemând în sprijin chiar Divinitatea. Ea, Femeia, „surpã lumea cu cântecul ei”, „întoarce apa-n izvoare”, zãdãrnicindu-i gândurile. Ea poate fi, deopotrivã, „o anticamerã a Raiului” sau „un preludiu al mortii” (v. „Androgin”). Încât „Ruga” poate interveni salvator: „Tocmai de aceea Te rog, Doamne, pe Tine,/ care pânã mai ieri ai împãrtit pâinea singurãtãtii cu mine,/ nu mã lãsa tocmai acum pradã ispitei!/ Si scoate chiar acum sarpele din casa si din sufletul meu./ Si lasã-mi mie singurãtatea,/ care va rãzbate prin noapte cu mine, de acum înainte./ Care mã va lua de mânã prin crânguri,/ prin clãtinarea de ierburi si prin cântecul mierlei./ Singurãtatea, care îmi va fi casã de acum înainte,/ Lasã-mi singurãtatea, acest fel de a fi împreunã/ în verdele pãdurii, în cântecul mierlei…”.
Trãgând linie, vom zice cã, mai degrabã, pomenitul volum, completat cu câteva parabole adunate sub genericul „Omului vulnerabil” („atinsul de aurã”), poate fi citit ca o replicã la valul editorial al „cãrticelelor fãrã organ”, vãdind inapetentã metafizicã. Cu regretul cã „dialogul” auctorial se restrânge la prima sectiune a plachetei, o semnalãm, fie si târzior, cu speranta (palidã) cã si „critica micã” (B. Ghiu) îl va zãri pe Virgil Diaconu, un nedreptãtit. Într-o vreme în care critificatorii produc, pe bandã, cronici tarifate si prefete comandate, poetul pitestean ar merita, cinstit judecând, o altã vizibilitate literarã. „Jurnalul erotic” („împãrtind” gloria cu Lolita) ar fi un îndemn si o garantie, ispitind (mãcar prin titlu) critica publicitarã, zgomotoasã si confuzã. Iar „Printesã cu fluture”, o splendidã carte de dragoste, vine sã confirme cã avem în Virgil Diaconu un nume pe care putem conta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper