Universitatea si slujitorii ei

Un articol de IULIA MARGARIT

În ziua de 28 noiembrie 2013, la Facultatea de Litere din Bucuresti, în sala de lectura a bibliotecii, a avut loc sarbatorirea a doua foste profesoare, la împlinirea vârstei de 85 de ani: doamnele Florica Dimitrescu Niculescu si Valeria Gutu-Romalo, actualmente membre de onoare ale Academiei Române. Au participat, în principal, fosti studenti, de toate vârstele, unii dintre acestia, între timp, ei însisi profesori universitari si/sau academicieni, drept urmare, colegi, apropiati de sau chiar la senectute. Pe lânga acestia, si multi tineri, studentii de astazi ai aceleiasi Facultati, avizati de catre îndrumatorii lor. S-au facut prezentari privind activitatea didactico-profesionalo-stiintifica a sarbatoritelor, exponentele unei generatii „de aur“ a filologiei românesti, împreuna cu profesorii Matilda Caragiu Marioteanu, plecata dintre noi, si Alexandru Niculescu, în prezent, cu probleme medicale si, prin urmare, absent de la festivitate. S-au depanat amintiri de tip „retro“, cum au fost si sunt vazute omagiatele de catre discipolii lor, atunci si acum. În aceeasi ordine de idei, as adauga câte ceva, de ordinul faptelor personale. În acest scop, am apelat la propria „arhiva sentimentala“.
Într-o întâlnire colegiala a fostei grupe universitare din care faceam parte, la momentul evocarilor, cineva, vorbind despre diverse cursuri si specialitati, a numit profesoarele mentionate, incluzând-o si pe regretata Matilda Caragiu Marioteanu, „doamnele limbii române“. Era înainte de ’89, când supranumele aplicat avea alta pondere, fie si prin raritatea lui, caci nu se atribuia la tot pasul. Calificativul m-a urmarit îndelung si mi-am dat seama ca a fost „conferit“ pe buna dreptate. El reflecta, atunci si acum, cu forta evidentei, un adevar de necontestat: toate cele trei persoane au constituit modele didactice, umane, profesionale, si nu numai pentru seria 1959-1964. Dupa cum se stie, scoala, în toate treptele ei constitutive, de la început si pâna la sfârsit, are nevoie de modele, ca repere ale unui învatamânt de calitate. În absenta acestora, sistemul îsi pierde forta. Doamnele despre care este vorba au avut un astfel de rol si l-au îndeplinit convingator, cu pasiune. Toate „au atins cu mâna zeii“, fiind, la rândul domniilor lor, studentele unor mari profesori si lingvisti: Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur, garantie a formatiei stiintifice pe care au dobândit-o si au perpetuat-o ulterior. Apoi, fiecare dintre aceste profesoare, prin propriul obiect de studiu a fixat un traiect orientativ pentru cariera noastra filologica. Doamna Florica Niculescu Dimitrescu, specialista în istoria limbii, ne-a apropiat de textele vechi atât de criptice pentru cine nu are cunostinte în domeniu si atât de captivante pentru cel care dispune de instrumentarul necesar, ne-a deschis calea catre cronicari, urmând neconditionat „via“ istoria limbii, ne-a relevat importanta acestei discipline pentru studiul variantelor teritoriale si sociale ale limbii, pentru cultura si literatura româna. În acelasi timp, ne-a atras atentia asupra necesitatii de a studia româna contemporana prin cunoasterea epocii vechi, limba evoluând organic.
Doamna Valeria Gutu-Romalo, chiar din anul întâi de învatamânt universitar, prin specificul disciplinei predate, „LRC“ (= limba româna contemporana), ne-a avertizat asupra unui deziderat fundamental: profesiunile intelectuale, în mod obligatoriu, în mod special, cea didactica, la care aspiram, se exercita prin si dupa însusirea variantei cultivate a codului de comunicare: limba literara. De atunci, am instituit un fel de „pânda“ si am putut întâlni prestatii discutabile din acest punct de vedere, chiar în contexte care, prin definitie respingeau astfel de practici. Când, odata, cineva îndreptatit a atras atentia asupra încalcarii normelor de exprimare, „faptasul“ a raspuns cu aplomb „eu sunt profesor de istorie, nu de româna“, scuza în afara oricarui comentariu. Marturisesc ca în acele clipe m-am gândit intens la fosta noastra profesoara. Dupa cum ma gândesc, la fel de intens, diminetile, când ma straduiesc sa ascult radioul „România Actualitati“, unde limba româna este în suferinta de pe urma celor pusi acolo sa ne informeze.
Doamna Matilda Caragiu Marioteanu, specialista în dialectologie, ne-a dezvaluit nu numai frumusetea limbii vorbite, la nivel dialectal, ci si semnificatia cunoasterii acesteia, al carei rol de document „viu“ a suplinit si suplineste, de multe ori, absenta celui scriptic.
Nu as încheia înainte de a aminti si altfel de instantanee, din aceeasi „arhiva personala“, în care doamnele omagiate au continuat sa-si pastreze tinuta solemna de modele.
Doamna Florica Dimitrescu expunea cursul „prin interpretare“. Aveam impresia ca rostirea acestuia îi prilejuia anumite reflectii, caci din când în când nota ceva, uneori chiar monologând asupra unei idei parca tocmai atunci „prinse“. Alteori, întrebarile adresate amfiteatrului, ramase strict retorice, tradau acelasi fapt. Dar absolventii de liceu „post reforma“ nu mai aveau bagajul de cunostinte al celor dinainte de 1948, cum ar fi fost cele de la „Scoala centrala de fete“, pe care doamna profesoara a absolvit-o. Asa se face ca, de exemplu, de cuvântul fiastru, mostenit din latina, nu auzise nimeni dintre noi, pâna atunci, de aceea, întrebarea a ramas fara raspuns, ca si toate celelalte.
Replica doamnei profesoare Caragiu, la informatia despre supravegherea precara, în raport cu densitatea studentilor, – urma examenul scris de dialectologie –, într-o sala total necorespunzatoare prin dimensiuni, „doar n-o sa-i pazim ca-n Pind“, am înteles-o mult mai târziu, neavând cunostinte, pe atunci, despre Hrupiste, localitatea de obârsie a familiei Caragiu, de pe muntele amintit.
De doamna profesoara Gutu se leaga un episod didactic aparent minor, dar pe care l-a evaluat si solutionat exemplar. În timpul unei prelegeri expuse constant, în aceeasi tonalitate neutra, modulata dupa virtuale semne de punctuatie, am sesizat cu întârziere întreruperea survenita, în conditiile mentinerii aceluiasi ton didactic. Cineva din ultimele banci, probabil, citea ori scria altceva decât cursul, linistea fiind deplina. De aceea, ni s-a transmis, global, urmatoarea observatie, pe care încerc sa o reconstitui din memorie: „Noi, profesorii, avem avantajul de a pregati tot profesori, care, în cariera lor, vor avea prilejul sa vada ceea ce vad eu acum. Si atunci vom fi razbunati“, dupa care a reînnodat firul expunerii.
Evident, doamna profesoara a fost razbunata de nenumarate ori de atunci încoace. La fel de evident este si faptul ca, ceea ce s-a petrecut cândva mi-a reamintit aceste modele profesorale pentru care multi ar trebui sa ne invidieze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper