Traducandu-l pe Villon

Un articol de C. STANESCU

N-am avut norocul sa-l învat pe Caragiale la cursurile profesorului Stefan Cazimir de la Filologia bucuresteana. Am „învatat“, în schimb, de la altcineva, ca, realist-critic, autorul „Noptii furtunoase“ fusese un nemilos procuror literar al orânduirii burghezo-mosieresti din vremea lui, precursor, ca si Eminescu în „Împarat si proletar“, al orânduirii si societatii ce ne-au scos din fundul satelor în care ne-am nascut si ne-au trimis la studii superioare la Universitatea din Bucuresti. Criticul orânduirii burghezo-mosieresti, mai învatam noi atunci de la altcineva, fusese în plus si aparatorul taranilor rasculati din primavara pâna-n toamna la 1907. Si cam atât: noroc cu un profesor de liceu, Constantin Marinescu, de la Mihai Viteazul care, în anii ’50, ni-l predase pe un alt I. L. Caragiale, dupa cartile lui G. Calinescu si Serban Cioculescu! L-am întâlnit târziu, dupa ’90, pe profesorul Stefan Cazimir, când a consimtit, spre onoarea noastra, sa ne încredinteze o rubrica la „Adevarul literar si artistic“: ani de zile asteptam cu emotie rubrica sa, un veritabil curs de jurnalism cultural cum nu se mai face. Trebuie sa spun ca în afara de prestigiul ilustrului profesor a carui rubrica onora revista, ideea de a-i solicita colaborarea fusese nutrita si de gestul sau rasunator de a-l aduce pe Caragiale în… Parlamentul României, spre a-i proba si astfel nemuritoarea-i actualitate. Între multe alte beneficii si învataminte, excelenta sa rubrica de la „Adevarul literar si artistic“ mi-a oferit ocazia, relativ neasteptata, de a ma reîntâlni, sub alta forma, cu cenzura dinainte de 1989. Publicasem în revista un interviu cu Zoe Dumitrescu-Busulenga, unde ilustra noastra profesoara care ne facea pe vremuri, câtorva dintre noi, cursuri particulare în casa ei din Semicercului, îl pomenea pe un înalt demnitar dintr-un minister-cheie, Ministerul Învatamântului al RSR, fara sa-i faca onoarea nemeritata de a-i dezvalui numele. „Detectiv“ înnascut, profesorul stefan Cazimir ne-a trimis în saptamâna urmatoare rubrica sa în care, ca un specialist al calambururilor dezvaluitoare din scrisul pe „dedesubt“, facea acel nume usor deconspirabil. Anume, profesorul se întreba, cu candoare prefacuta, „Cin’sa fie? Cin’sa fie?“ misteriosul personaj din aluzia bunei noastre profesoare. Si continua asa: „Bon-Bond!, Cin’sa fie?!“, adaugând exclamatiei o singura litera, aceea tradatoare: mare ctitor de universitate particulara cu filiale raspândite în toata tara, omul devenise repede dupa ’90 un magnat universitar la curtea caruia slujeau, daca nu mai slujesc, numerosi oameni de bine, fosti sau recent deveniti si ei universitari… A doua zi dupa aparitia în „Adevarul literar si artistic“ a articolului de la rubrica profesorului Stefan Cazimir, bunul meu sef (patron!) deferent, regretatul Dumitru Tinu, vizibil încurcat dar ferm, mi-a atras atentia: „Ce-ai facut, domnule!… Ne-ai aruncat în gura lupului!“. N-am înteles, un moment, de ce meritam mustrarea lui amicala, dar, cu concursul stralucitului jurnalist sub îndrumarea caruia colaboram si scoteam revista, am înteles „gafa“ pe care o comisesem: apareau pe vremea aceea în paginile „Adevarului“ pogoane, daca nu hectare de „publicitati“ manoase despre institutiile si actiunile recentului ctitor ivit în învatamântul românesc. Lovind în ele, cu mâna profesorului Cazimir, subminam starea financiara a ziarului. Astfel am luat cunostinta cu noua cenzura – cenzura financiara si economica, mult mai amenintatoare si mai drastica decât aceea politica. O cenzura care de pe o zi pe alta te împinge la… faliment si închiderea definitiva a gurii. „sopârla“ din rubrica profesorului–“detectiv“ devenise rapid în ochii patronilor balaurul sau lupul care putea face ca „Adevarul“, cu oamenii lui cu tot, sa fie înghitit ca si cum n-ar fi: asta e cenzura economica si astea pot fi necrutatoarele ei efecte de tip capitalist. Despre altele nu mai vorbesc, ca sa nu devin „nostalgic“. Devin totusi nostalgic citind în „România literara“ un admirabil „text“ al profesorului Stefan Cazimir: „Eveniment editorial: Villon. Opera omnia“, dedicat poetului si traducatorului Romulus Vulpescu. Evenimentul actual despre care scrie Stefan Cazimir are radacini adânci si îndepartate: „România, 1951… tara se afla de sapte ani sub ocupatie ruseasca. Literatura publicabila s-a abandonat fara murmur sub flamura realismului socialist. Poetii cânta pe întrecute electrificarea, planul de stat si prietenia nezdruncinata cu marele prieten de la Rasarit. Si în miezul acestui timp mohorât, amar si fara orizont, ochii unui tânar de 18 ani, iubitor al muzelor si student în anul I al Facultatii de Filologie din Bucuresti se apleaca asupra versurilor unui poet medieval francez, încercând sa le transpuna în grai românesc: «Je plains le temps de la jeunesse» – «Îmi plâng deci anii tineretii». Poetul francez era François Villon. Studentul român – Romulus Vulpescu“. Colegi de facultate, dar în grupe diferite, tinerii de atunci se întâlnesc în seminarul de lingvistica al lui Cicerone Poghirc, sub semnul unei dezbateri despre limbaje tehnice, argouri, jargoane, unde tânarul poet de 18 ani invoca „argoul jobelin“ folosit de Villon în baladele sale. De atunci Romulus Vulpescu a ramas sa convietuiasca pasnic cu Villon, studiindu-l si traducându-l în mai multe etape pe medievalul poet francez ascuns în „argoul jobelin“ si în multe alte limbaje tehnice asemanatoare, sustrase limbii literare comune: „Pasii poetului francez s-au pierdut în întuneric pe la 32 de ani; tot pe atunci probabil va fi trecut si pragul vesniciei. Romulus Vulpescu a ostenit însa în talmacirea lui Villon peste o jumatate de veac. I-a daruit, vasazica, poetului mai multi ani decât Dumnezeu!“. A fost mai întâi aparitia, în 1958, la Editura Tineretului (unde altundeva?!) a volumului intitulat „Opurile magistrului François Villon, adica Diata Mare si Lasata, Adaosul, Gergul si Baladele“, altfel spus, cum aflam din Nota asupra editiei, doar o parte a celor peste 3.000 de versuri cât numara opera poetului. „Se însala cine ar crede“ – ne previne învatatul profesor – „ca va regasi aceste talmaciri în editia iesita acum la iveala. Caci Vulpescu n-a procedat prin aditiune, ci prin remaniere tenace si laborioasa, fixându-si mereu obiective mai înalte si tot mai severe niveluri de exigenta“. Urmarind aventura de o viata a tânarului de 18 ani dedicat lui Villon ca si „îngropat“ de viu în tezaurul fastuos plin de cripte, capcane si dedesubturi al operei poetului din „întunecatul ev mediu“, profesorul Stefan Cazimir enumera în fuga dificultatile si obstacolele pe care Romulus Vulpescu avea sa le învinga în numele juramântului de credinta facut lui François, „colegului meu de studentie“. Trebuia, între altele, sa descopere sau sa inventeze o poarta de acces pentru a deslusi si a traduce în româneste „criptogramele lui Villon care misuna în opera acestuia“, opera nascuta si ea într-un timp mohorât, amar si fara orizont. S-a înversunat si a izbutit sa rapuna aceste obstacole – conchide Stefan Cazimir, desi devotatul poet parea sa recunoasca, aparent învins, faptul ca „versul poetului ramâne o enigma, una din cele multe legate de existenta lui si de fortuna literara a scrierilor lui“. Asupra dificultatilor insurmontabile care fac ca „esopismul“ ca si „jargonul jobelin“ sa-si pastreze si chiar sa-si adânceasca peste timp caracterul enigmatic, misterios si indescifrabil avertizase si medievalul Clément Marot când în cuvântul adresat cititorilor la editia din 1533 a operei lui Villon scria: „În privinta dedesubturilor pe care le face în Testamentele sale, pentru ca sa le cunosti si pentru ca sa le întelegi cum ar trebui, ar fi trebuit sa fi fost pe vremea lui la Paris si sa fi cunoscut locurile, lucrurile si oamenii despre care vorbeste: amintirea carora cu cât se va stinge mai mult, cu atât se vor cunoaste mai putin acele dedesubturi ale ziselor lui legate“. Intraductibila, limba poetilor, plina de „dedesubturi“ în orice veac, nu poate fi „tradusa“ decât tot de poeti: Romulus Vulpescu este unul dintre acestia, în general putini si rari. „S-a vorbit“ – noteaza Stefan Cazimir – „poate cu îndreptatire, despre tristetea eruditiei. În traducerile lui Vulpescu ne învaluie constant o euforie a eruditiei, care înaripeaza orice vers si tâsneste din orice comentariu. Este bucuria de a afla, de a sti si de a transmite. Bucuria de a face totul în perfecta cunostinta de cauza… si e totodata unul din rarele cazuri când stiinta cea mai riguroasa se aliaza strâns cu vibratia afectiva. «Convietuirea» de peste 50 de ani dintre poetul francez si traducatorul român a creat între ei o relatie de fraternitate“. Din acest tip de relatie de fraternitate s-a nascut nu numai evenimentul editorial cel mai impresionant al anului 2013, ci si, potrivit talmacitorului, „prima editie integrala din lume a operei villonesti“, datorata poetului român Romulus Vulpescu. La capatul acestei extraordinare aventuri de identificare prin geniul limbii cum putine avem, ne-am putea întreba ce „dedesubturi“ cauta curiosul, eruditul si finul poet român din mohorâtul, amarul si fara orizont an 1951, în acel veac îndepartat, dar nu mai putin mohorât?! Fireste, afinitati structurale, elective pot explica asemenea prietenii si complicitati „inactuale“. Nu mai putin se poate vorbi si despre o veritabila cale de fuga din timp, despre un anume evazionism. Refugiat într-o expeditie fara capat, ca si exilat în alt veac, tânarul Romulus Vulpescu nu era câtusi de putin singurul „evazionist“ al vremii lui: în anul ce marcheaza primii pasi ai travestirii sale villonesti îsi începea „lupta cu inertia“ si un poet ca Nicolae Labis care, înainte de a pieri rapit de „pasarea cu clont de rubin“ a mai apucat sa arunce epocii sale o radicala si ostentativa sfidare de desubtul si prin intermediul uneia din mastile inepuizabilului Fr. Villon. Îl evoca, într-o fraterna „Diata“, în acest poem antologic, reamintindu-mi-l acum, cu ocazia celui mai impresionant eveniment editorial al anului 2013 despre care scrie cu entuziasm si frumoasa aducere aminte profesorul stefan Cazimir: „Pitic cu zâmbet tragic, gasesc oricând în tine,/ Când osteneala vine, renascator imbold –/ În razvratirea penei cu cioc taios si ager/ si-n crunta razvratire a spadei de la sold/…/ Sub steagul stapânirii tu stapâneai o lume,/ Oceanele baladei le strabateai înot –/ Flori albe si flori negre-s pe câmpurile tale/ De Martha descântate ori lubrica Margot./ si-acuma, peste veacuri, mânia ta o fluturi/ Primejdioasa, aspra, cu ascutisuri lungi –/ Iluminat feeric de fulgere de sabii/ Râzi si acum sub faldul zapezilor de atunci“. Exemplara, confraternitatea electiva dintre poetul medieval de la 1530 si acesti tineri poeti din zorii comunismului anilor ’50, una a „înotului împotriva curentului“, asigura mai bine ca orice viitorul lung al marii poezii dintotdeauna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper