Poezia obiceiurilor de Craciun si Anul Nou la romani

Un articol de Stancu Ilin

Prima impresie pe care o are cititorul iubitor de frumos in fata poeziei obiceiurilor românesti traditionale este extraordinara ei puritate. Mos-Ajunul, colindele, plugusoarele, sorcova, in desfasurarea lor reala, de obicei sincretica, insotite adesea de un recitativ melodic, intr-un scenariu in cadrul natural al zapezilor imaculate, augmenteaza sentimentele tonice, optimiste ale românului. Amintirea obiceiurilor de iarna insoteste pe orice om o viata intreaga. Alexandru Odobescu se exprima, in acest sens, fara retinere: „O ! vechi datine si vechi cântice ale poporului! Ce dulce farmec coprindeti voi in naivele voastre expresiuni! Aspra critica se sfarma dinaintea voastra, caci mintea omului, deprinsa cu voi din pruncie, pare ca se scalda, la auzul vostru, in nevinovatia-i primitiva. Voi sunteti pentru noi amintiri suave, ce inviaza junia in suflete! Pentru popor, sunteti floarea neuitarii!“ (Alexandru I. Odobescu, „Prefata“ la vol. G. Dem. Teodorescu, „Incercari critice asupra unor credinte, datine si moravuri ale poporului român“, Bucuresti, Tipografia Petrescu-Conduratu, 1874, p. V-VI).
Un muzicolog, iubitor al folclorului, Sabin V. Dragoi isi amintea de frumoasele zile ale copilariei: „Era seara de ajun. Seara mare (…) Afara era un ger aspru si sec. Zapada cazuta gros de câteva zile, reflecta cu miriade de sclipiri lumina lunei. Din când in când se auzea ritmul dubelor din departare, amestecat cu latratul câinilor ingrijorati de acest zgomot neobisnuit. Erau dubasii (colindatorii) care acompaniau cu un ritm conventional pe lautarul ce cânta marsul lor.
Din când in când chiuiau toti deodata, pe acelasi ritm, un semn ce servea de avertisment pentru casele de care erau aproape. Eu tot mergeam afara ca sa-i aud pe unde sunt. S-au bagat pe valea Adameasca (adica unde locuiam si noi)! Tacere deodata. Au intrat la Iochita in casa. Mai sunt opt case pâna la noi. Eu nu mai aveam astâmpar. Bucatele ce le pregatea mama nu ma mai interesau“. (Sabin V. Dragoi, „In loc de prefata“, in vol. „303 colinde“, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1925, p. V-VI).
G. Dem. Teodorescu, unul din primii sustinatori ai radacinii romane a colindelor noastre, cita, in mod semnificativ, pe Jules Michelet cu ideea puritatii limbii române (in „Légendes du nord“), când examina relatiile cu intreg cortegiul de feerii romane ce se intindeau de la inceputul lui decembrie pâna la jumatatea lunii ianuarie: „Si azi, dupa atâtea valuri de secule, imnurile si cânturile saturnale tot se mai aud in Dacia, in noaptea Craciunului, sub numele de colinde, in care ideea. de opulenta, de abundenta, de viata patriarhala si religioasa apare amestecata cu ideile de felicitare, predominante in imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui ianuarie“ (G. Dem. Teodorescu, „Incercari critice asupra unor credinte, datine si moravuri ale poporului român“, Bucuresti, Tipografia Petrescu-Conduratu, 1874, p. 20). Ideea de puritate nu are nimic de-a face cu purismul lingvistic, ci vizeaza calitatea iconica a limbii noastre, sau capacitatea ei expresiva, de care vorbea D. Caracostea, maleabilitatea sa de a infatisa in imagini ideale, poezia obiceiurilor. Sabin V. Dragoi mentioneaza ca „impreuna cu puritatea de credinte si datine, românul si-a pastrat si puritatea limbii“ (Sabin V. Dragoi, op. cit.,p. 5).
Numai peste câtiva ani, acelasi G. Dem. Teodorescu va observa, critic, ca Atanasie Marian Marienescu, in colectia sa din 1859, cu o prefata intitulata „De insemnatatea colindelor“, cu tot meritul de a fi publicat, pentru prima oara, un lot masiv de asemenea productii folclorice, „in setea d-a purifica limba dodata, d-a goni dintr-insa nu numai cuvintele slavone dar chiar si urma slavoniei, s-a nu lasa decât latinisme de moda noua, s…t d-sa a tinut ca chiar in colinde sa introduca oarecare amintiri despre strabuna Roma“ (G. Dem. Teodorescu, „Notiuni despre colindele române“, Bucuresti, Tipografia „Tribunei române“, 1879, p. 27).
Ne gasim, la aceasta data, in plina epoca scientista si criticista dominata de B. P. Hasdeu, caruia G. Dem. Teodorescu, de altfel, ii si multumeste, in lucrarea mai sus citata, „pentru explicarea mai multor puncte asupra carora l-am consultat“ (G. Dem. Teodorescu, „Incercari critice asupra unor credinte, datine si moravuri ale poporului român“, loc. cit., p. 6). Studiul aparuse, in 1870, chiar in revista hasdeiana, „Foaia Societatii Românismul“. Ce „puncte“ ii va fi lamurit B.P. Hasdeu nu stim cu precizie. Presupunem, insa, ca in discutie va fi fost originea cuvântului colinda, pe care il va pune in legatura cu latinescul calendae: „Verbul colindare are la noi o insemnatate dubla: a cânta un colind si a imbla din casa-n casa, semnificare ramasa de la imbletul copiilor romanilor, in timpul Calendelor lui Ianuariu din casa-n casa cântând imnuri“ (Ibidem, p. 12, nota 4). Trimiterile pe care le va face, peste câtiva ani, la slavistul M. Drinov din Harkov si la Du Cange, in lucrarea „Notiuni despre colindele române“, ne reamintesc iarasi de cunostintele enciclopedice ale lui Hasdeu. De altfel, pâna astazi, asertiunile lui Hasdeu privind originea colindei au ramas, in esenta lor, nealterate. In cursul de filologie comparata din 1893-1894, marele savant afirma peremptoriu: „colinda nu e slavism la români, ci un românism la slavi“ (B. P. Hasdeu, „Studii de folclor“, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 262. Editie N. Bot). In pasionanta sa demonstratie, invatatul român presupunea, dupa Isidor, existenta latinescului colendum care ar fi dat românescul corind.
Cercetarile ulterioare, indeosebi inmultirea culegerilor de texte (mai rar insotite de note muzicale) din toate zonele tarii au dovedit cât de complexa poate fi explicarea stiintifica a translatiei de la serbarile romane la datinele legate de colindatul românesc. In genere, in acest domeniu afirmatiile categorice sau generalizarile pripite au fost adeseori contrazise de diversitatea realitatilor folclorice. Apoi datele istorice de care dispunem azi sunt relativ putine si nu constituie o baza suficienta pentru concluzii transante. Din punct de vedere metodologic, investigatiile specialistilor au câstigat in acuitate atunci când s-a facut disjungerea necesara intre obicei (datina) si textele cântate sau spuse in cadrul unor ceremonialuri de la anumite date calendaristice.
Datini legate de sfârsitul unui ciclu agricol si inceperea altuia nou se intâlnesc la toate popoarele vechi. In forma lor arhaica, ele erau indeosebi practici si formule magice de influentare a fertilitatii. La romani, dupa terminarea muncilor câmpului, urmau un sir de sarbatori zgomotoase, in al caror scenariu traditional au fost identificate secvente ce ar putea avea o legatura cu obiceiul colindatului la români. Dintre toate, mai importante erau Saturnaliile si Calendele lui Ianuarie.
Filologul francez Charles du Fresne Du Cange includea in dictionarul sau din 1678, „Glossarium ad scriptores mediae et infimae latinitatis“, un manuscris din secolul al XlII-lea, in care o descris modul de desfasurare al feeriilor numite Saturnalia, zeul Saturn si sotia sa Ops fiind venerati de catre romani pentru ca au invatat pe oameni sa cultive pamântul si sa faca pomii roditori. In acest text, a fost descoperit cel mai vechi colind, congruent cu o urare facuta prin glasurile pure ale copiilor: „Mane autem surgunt duo pueri ex illis, accipiunt ramos olivae et sal, et intrant per domos, salutant dominum:
gaudium et laetitia sit in hac domo;
tot filii,
tot porcelli,
tot agni,
et de omnibus bonis optant… (Iar dimineata se scoala doi copii dintr-insii, iau ramuri de maslin si sare si, intrând prin case, saluta casa astfel:
in aceasta casa sa fie bucurie si veselie;
câti fii mititei
atâtia purcei,
si tot atâtia miei
poftind si de toate cele bune…)“ (B.P. Hasdeu, „Studii de folclor“, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 262. Editie
N. Bot) (Simeone Mangiuca, „Colinda. Originea si insemnatatea ei astronomica si calendaristica, in Calindariu iulian, gregorian si poporan român… pe anul 1882“, Brasov, Tipografia Alexi, 1881, p. 18).
Urarea directa de bunastare si fericire se regaseste aidoma in Mos Ajunul românesc, indeosebi in colindele pitarailor din Banat si unele zone din sud-vestul Transilvaniei. Atanasie Marienescu a publicat si un articol cu titlul „Saturnalia si pitereii“ (At. M. Marienescu, „Saturnalia si pizereii“, in „Familia“, anul X, nr. 38, 29 septembrie/11 octombrie 1874,
p. 446-449 si nr. 39, 6 octombrie/19 octombrie 1874, p. 457-459). Petru Caraman cita o urare a copiilor din Oltenia, din colectia lui Pasculesu, care „parca ar fi o traducere“ a „tipului roman’“ de colind, relevat in Du Cange, socotit a fi „prima treapta in evolutia colindelor“:
Atâtia miei,
Atâtia purcei,
Atâtia boi,
Atâtea oi,
Atâtea vaci,
Atâtia turmaci,
Atâtea bghiolite
Atâtea cârlanite!
(Petru Caraman, „Colindatul la români, slavi si la alte popoare“, Bucuresti, Editura Minerva, 1983, p. 361).
Mi-amintesc eu insumi cum, in copilarie, in ajunul Craciunului (24 decembrie), luam dis-de-dimineata un brat de paie din sura si le aruncam, manunchi dupa manunchi, in vatra focului, repetând urarea traditionala de mai inainte. Satul meu, Farcasul de Sus, se afla pe malul drept al Oltului si e strabatut de la un cap la altul de „drumul al mare“ sau „drumul lui Traian“, care ducea la cetatea Romula (azi satul Resca) din apropiere.
In dictionarul lui Du Cange, explicatiile privind colindatul copiilor sunt inseriate sub cuvântul Calendae (Ianuarii). S-ar parea ca avem de-a face cu o nepotrivire: copiii romanilor urau la 1 ianuarie (Anul Nou), in timp ce la noi, românii, obiceiul se desfasoara la 24 decembrie. De-a lungul secolelor, insa, datele calendaristice la care se practicau anume obiceiuri s-au schimbat de mai multe ori. In vechime, Anul Nou era sarbatorit la 1 martie, o data cu venirea primaverii si omul primitiv credea ca acum e momentul sa determine, prin practici magice si invocatii cântate sau spuse, un curs favorabil noului ciclu agricol care de-abia incepea. Se presupune, astfel, ca toate colindele de rit agrar sau plugusoarele care, printr-o filiatie genetica complexa, au ajuns pâna la noi, erau legate de acest moment important al reinvierii naturii si al sperantelor de mai bine ale grupurilor umane. Vechiul calendar roman fixase Anul Nou acum, la Calendele lui martie. Mai târziu, insa, in timpul domniei regelui legendar Numa Pompilius, Anul Nou a fost stramutat la Calendele iui ianuarie. Modificarea de calendar a intâmpinat oarecare rezistenta, astfel ca ea se va desavârsi de-abia pe la mijlocul secolului al doilea i.H., când s-a statuat ca si numirile in functie ale consulilor sa aiba loc tot la calendele lunei nou introduse: ianuarie. Aceasta modificare de calendar, aparent doar de importanta administrativa, a avut o influenta covârsitoare asupra datinilor romane legate de ciclul agricol. Mare parte dintre ele au fost stramutate, treptat, la 1 ianuarie, data oficiala a Anului Nou. Astfel, datina colindatului a ramas fara suportul real, totul desfasurându-se intr-un plan simbolic. A doua mare mutatie in ciclul de obiceiuri din cadrul sarbatorilor romane avea s-o aduca introducerea crestinismului. Noua religie venea cu cortegiul ei de sarbatori si o rivalitate era, de la inceput, de presupus. Cea mai importanta sarbatoare crestina, Craciunul, a fost fixata, pâna la urma, in ziua unei datini „pagâne“ importata de romani din Asia Mica, de glorificare a zeului soarelui, Mithra, zi denumita Dies Natalis Solis Invicti (25 decembrie). Practica substituirii sarbatorilor, folosita adesea de crestinism, a condus la suprapunerea obiceiurilor si a diferitelor rituri, fenomen sesizabil pâna in epoca moderna. Ovidiu Birlea incepea, relativ recent, un capitol despre „Folclorul obiceiurilor calendaristice“ cu fraze semnificative in acest sens: „Astazi, in chip curent neinitiatii considera colindatul ca o practica legata numai de Craciun. Aceasta a fost in fapt marea ambitie a bisericii de a integra datina straveche, cu mult anterioara crestinismului, referitoare la intâmpinarea Anului Nou, in cadrul crestin al sarbatoririi nasterii lui Isus. Asimilarea a fost mai mult de suprafata, dovada in primul rând desele atacuri ale bisericii impotriva unor forme populare, ancestrale, ale colindatului“ (Ovidiu Birlea, „Folclorul românesc“, I, Bucuresti, Editura Minerva, 1981, p. 267). G. Dem. Teodorescu cita odata unul din canoanele Concilului trulanic (al Vl-lea), din anul 691, prin care se interzicea ca „cineva sa mearga in ziua de 1 ianuarie la colinda, dupa cum faceau primii pagâni“ (G. Dem Teodorescu, „Notiuni despre colindele române“, loc. cit., p. 22.). Biserica a creat propriile ei colinde, cu subiect religios. La noi asemenea texte s-au raspândit destul de târziu, prin secolele al XVII-lea si al XVIII-lea (Cf. M. Pop, op. cit., p. 37) . Prin toate mijloacele, crestinismul a tins mereu sa stârpeasca obiceiurile pagâne, fara insa sa reuseasca vreodata, cântecele de stea si colindele laice continuând sa se dezvolte paralel, desi s-au influentat reciproc. In Transilvania, G. Heltai mentiona, la 1552, „saptamâna colindarii“, prezentata ca „marele praznic al diavolului“, iar, in 1647, pastorul Andreas Mathesius din Cergau-Mic (Alba) se incrâncena impotriva unor enoriasi bulgari care cântau româneste „colindele lor nelegiuite“. (Apud O. Birlea, op. cit, p. 267-268)
Lipsindu-ne textele presupuselor colinde romane si date mai precise privind sarbatorile lor, nu s-a putut decât aproxima in jurul procesului istoric de transmitere a mostenirii stramosilor nostri. Cercetând comparatist obiceiul colindatului, Petru Caraman concluziona: „Romanii au dat traditia colindatului si numele colindelor, dar, desi in datina romana gasim in germene originea colindelor de azi, totusi diferenta dintre colindatul actual si cel roman e foarte mare; asa de mare ca poate de n-ar fi fost numele colindelor de azi, care sa ne arate ca si cu degetul originea lor, datinile de la sarbatoarea Calendelor, cu mult mai grea ar fi fost orientarea si greu i-ar fi venit cuiva in minte ca ar fi posibila vreo legatura intre datinile romane si colindatul timpurilor noastre din sudul si estul Europei“ (Petru Caraman, op. cit., p. 358-359.).
Observându-se pe buna dreptate vechimea colindelor si a plugusoarelor s-a procedat, in genere, inductiv, cautându-se pentru anume formule stereotipe eventuale confirmari in istoria trecutului indepartat. Pe aceasta cale s-au obtinut rezultate stiintifice palpabile, dar s-au inregistrat si esecuri, dintre care celebru a devenit cel in legatura cu refrenul Leru-i Ler. D. Cantemir, G. Sincai, Petru Maior, G. Saulescu, At. M. Marienescu,
I. Missail, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol au vazut in „misteriosul Ler“ o reminiscenta a numelui imparatului roman, Aurelian. I.G. Sbiera, B.P. Hasdeu si episcopul Melchisedec au opinat pentru relatia cu zeii Lari. Aron Densusianu il deducea din latinescul Liber (Jupiter Liber = Joe Daruitorul). In fine, M. Costin, Al. Cihac si M. Gaster au vazut in refrenul colindei noastre numele slav Lel (zeul Cupidon). De-abia in 1901, un profesor de limba latina din Galati, Dumitru Dan, unchiul prozatorului Pavel Dan (ci nu parohul bucovinean Dimitrie Dan, cum s-a crezut pâna de curând (Veti Iordan Datcu, „Dumitru Dan (1865-1946) si studiul sau despre un refren al colindelor“, in „Revista de etnografie si folclor“, tomul 26, nr. 2, 1981, p. 205-209) a scapat de atractia numelor istorice sau mitologice sonore, indicând, intr-un studiu lingvistic, ca refrenul hailerui Doamne provine din biblicul halleluiah Domine. (D. Dan, „Hailerui Doamne“, in „Noua Revista Româna“, anul II, nr. 26, 15 iunie 1901, p. 85-91) Filiatia aceasta a fost confirmata si completata de Al. Rosetti
(Al. Rosetti, „Colindele religioase la români“, Bucuresti, Librariile Cartea româneasca si Pavel Suru, 1920, p. 24 si urm.) fiind, se pare, astazi unanim acceptata. Indiferent daca este un imprumut tardiv, direct sau prin intermediari, refrenul hai lerui Doamne reprezinta un exemplu semnificativ de influenta a bisericii organizate asupra productiilor folclorice, dar si de asimilare de catre poezia populara a oricarui imprumut pâna la pierderea oricarei legaturi cu originea religioasa.
Totusi, un substrat istoric este de luat in considerare. Sistemul referential in colinde, deosebit de cel al baladelor, de pilda, este adeseori mitologic. Nu se vorbeste de anume imparati sau de anume evenimente istorice, ci de o atmosfera fabuloasa, cu rituri demult disparute. Mihai Pop, in lucrarea mai inainte citata, retinea apropierea pe care Waldemar Liungmann o face „intre colindul românesc de alegere ca imparat a tânarului ostean si obiceiul antic al alegerii regelui Saturnaliilor, a carui existenta in zona noastra este atestata la anul 303 d.H. la Durostor prin uciderea lui Dasius. (…) Fara indoiala ca aceste colinde care pot fi referite la uciderea lui Dasius citeaza si obiceiul pastrat pâna de curând in Europa Occidentala si la toti vecinii nostri din Vest de a alege «regele carnavalului»“ (M. Pop, op. cit., p. 42).
Cercetari recente au adâncit cunostintele noastre cu privire la colindat. Retinem, astfel, studiul lui Ovidiu Birlea, „Colindatul in Transilvania“ (In „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii“ 1966-1967, Cluj, 1969, p. 288 si urm.) sau cel datorat lui Taraian Herseni, „Forme stravechi de cultura poporana româneasca“ („Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Tara Oltului“, Cluj-Napoca, 1977), si nu in ultimul rând prefata lui Constantin Mohanu la volumul „Fântâna dorului“, cuprinzând colinde din Tara Lovistei („Poezii populare din Tara Lovistei“, Bucuresti, Editura Minerva, 1975. Descrierea colindatului intre pp. 569-595). Toate aduc date despre existenta pâna astazi a obiceiurilor facerii si desfacerii cetelor de feciori, in diverse zone, in perioada de 12 zile cât dureaza ciclul sarbatorilor de Craciun si Anul Nou. Dar si alte reminiscente pot fi identificate, desi astazi functionalitatea lor este alta, de urare si felicitare in primul rând. Petru Caraman vorbea, de pilda, de semnificatia straveche a refrenului Flori dalbe de mar sau de betele pitarailor si sorcovele tuturor copiilor: „Datina (…) prezinta uimitoare analogie cu datina romana a impartirii de ramuri verzi (strenae) de la Calendele lui Ianuarie, cu scopul de a provoca sanatatea. Ea chiar era si patronata de Strenia, zeita sanatatii“ (Petru Caraman, „Substratul mitologic al sarbatorilor de iarna la români si la slavi“, Iasi, 1931, p. 74). De asemenea, in obiceiul umblatului cu plugusorul sau cu plugul, buhaiul sau clopotelul au fost identificate practici vechi tinând de mitologia de rit agrar a popoarelor vechi: „Este mai mult decât probabil ca, de exemplu, intâia brazda ce se tragea odinioara, la vechiul An Nou, era o brazda reala, cea dintâi din acel an, in ogorul ce era apoi semanat, fiind urmata de altele, trase cu toate plugurile comunitatii, pâna la incheierea aratului si semanatului“ (Dumitru Pop, „Plugusorul – sinteza folclorica româneasca“, in „Studii si comunicari“, IV (sub redactia lui Ilie Moise), Asociatia folcloristilor si etnografilor, Sibiu, 1982, p. 156). Chiar si in elementele de recuzita ale obiceiului au fost vazute relatii cu credinte vechi, astazi disparute: „O semnificatie similara clopotelului a avut in cultura arhaica biciul. Credinta ca avea capacitatea sa purifice lumea de spiritele malefice a avut o larga raspândire, atât la popoarele europene, cât si la cele de pe alte continente“ (Ibidem, p. 167.).(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper