Poezia lui Gheorghe Grigurcu si refuzul caderii

Un articol de TOMA GRIGORIE

„Nimic n-ar trebui sa cada“ isi intituleaza cunoscutul scriitor monumentala antologie lirica, in doua tomuri masive  (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011), imprumutând titlul volumului sau de poeme din 1997. Poezia ar trebui deci sa constituie un sprijin moral sui generis impotriva caderii repetate a omului din toate timpurile, care este destinat si condamnat sa infrunte caderea primordiala in neascultare si pacat a parintilor omenirii, cadere pe care n-o putem evita din pacate nici in zilele noastre.
Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai prolifici scriitori ai literaturii române contemporane, etalându-si creatia literara de pâna la 75 de ani de viata in aproximativ 30 de volume de versuri si 40 de critica, istorie literara si publicistica. Chapeau bas in fata acestei prolificitati debordante!
Antologia lirica inglobeaza poeme ale volumelor sale incepând cu cel de debut, „Un trandafir invata matematica“ (1968) si pâna la „Portretul vântului“ (2011). Cele doua impresionante volume ale antologiei insumeaza peste 1200 de pagini si includ peste 3000 de poeme, ceea ce inseamna ca poetul s-a daruit poeziei cu toata fiinta sa fizica si spirituala, considerând-o „respiratia sufletului“, dupa sintagma lui Leopardi, pe când prestatia critica este in conceptia sa „compatibila cu munca intr-o redactie, cu colaborarile la termen, ca baza a unui necesar trai material“, asa cum se exprima in „Insemnarile de poet“ care prefateaza volumul I, dupa relevabila prefata a lui Ion Pop.
„Comentatorii acestei importante opere poetice (gloseaza criticul), impinse intr-un soi de nedreapta penumbra de reputatia criticului de intâmpinare, foarte productiv, mereu prezent in vecinatatea cartilor altora, au remarcat de timpuriu calitatea poeziei concentrate pâna la limita ermetismului, atente la esential“.
„Insemnarile de poet“ cuprind reflectiile inexorabile ale lui Gheorghe Grigurcu fata de poezie care, dupa cum s-a exprimat, ii este mai aproape de suflet decât critica. Exemplare sunt definitiile personale (care apar si in numeroase poeme, de altfel), ale divinului act poetic: „Poezia: o tentativa de-a ne identifica cu Dumnezeu.“ sau „Poezia: o stare-limita a omului ce nu mai poate ramâne om, dar nici nu poate accede spre a raspunde chemarii divine, la conditia de sfânt.“ sau „Evadarea din lume in spatiul poeziei e o evadare in esenta prin sine mântuitoare.“ sau, in fine, pe ton specific, ironic si apodictic: „Poezia: o adâncime care ucide suprafata cu scopul de a-si insusi pielea“.
In pofida receptarii prevalente a criticii literare in raport cu lirica sa, creatia poetica a lui Gheorghe Grigurcu a fost apreciata de un mare numar de critici profesionisti, dar si de alti scriitori importanti din diferite generatii, printre care: Nicolae Manolescu, Ion Negoitescu, Cornel Regman, Alex Stefanescu, Al. Cistelecan, Marin Mincu, Mircea A. Diaconu, Nicolae Steinhardt, Stefan Augustin Doinas, Ana Blandiana, Serban Foarta, Ioan Moldovan, Paul Aretzu, Nicolae Coande, Aurel Pantea s.a.m.d., in numar de vreo 30, citati in sectiunea de „Referinte critice“.
Iata cum il fixeaza pertinent in cadru Ana Blandiana pe poetul-critic Gheorghe Grigurcu: „El nu este un critic literar care scrie si versuri si nici un poet care scrie si critica literara, el este in egala masura un poet de prima marime si unul dintre cei mai importanti critici literari ai acestei perioade de tranzitie intre milenii, dupa cum este si va ramâne cu siguranta unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura româna“. Chiar si Nicolae Manolescu, putin mai rezervat fata de poezia distinsului critic literar, ii descopera unele izbânzi poetice indeniabile: „Insa aceste socuri imagistice in lant, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, frumoase ca niste perle date la iveala dintr-o scoica; instantaneele si cotidienele poetului sunt momente autobiografice, amintiri, impresii pe care le intrevedem pe neasteptate, când le-am crezut uitate, in fundul paharului de ceai unde am muiat madlena lui Proust. (…) In definitiv, poezia lui Gheorghe Grigurcu este inrudita cu haiku-urile orientale, având o mare simplitate aparenta, dar vadindu-si, la o privire mai atenta, intregul rafinament“.
Una dintre particularitatile usor decelabile in poezia sa este aceea a definirii alegorice a lucrurilor si a fiintelor, a concretelor si abstractelor, prin transferarea insusirilor de la o categorie la alta, incalcând legile firii cu nonsalanta.  Astfel, pendulul este posesorul de „planete prizoniere“ care „bat orele nepasatoare / in trupul si sufletul nostru“, niste larve metalice pe care le inalta in cer „numai caldura carnii noastre.“ („Pendulul“). Iar alicele „se zbat in memoria pajerei. / Cum se-mprastie monezile rosii, / monezile de sânge ce rasplatesc pamântul“ („Alicele se zbat in memoria pajerei“). Glontul a ucis pasarea ca sa ramâna „in carnea vântului / in sângele norului, din tine ne tragem cu totii, / aspru parinte“. („Glont“). Unele similaritati apar usor criptice la prima vedere, dar odata decodate, isi impun profunzimea si expresivitatea. Chiar si intunericul este personificat si umanizat. Dupa ce acesta agreseaza ordinea cosmica a lumii este capabil sa se metamorfozeze in iubire: „Intinse fructelor o capcana si le zdrobii dintii, gauri cu gloante ouale râzând (…) Puse vântul in talger si-l pretui / mai putin decât nemiscarea, / scoase ochii privighetorilor, apoi se / prefacu-n iubire. („Intunericul“).
Ion Pop le defineste ca pe niste concetti, „rafinate combinatii imagistice in traditia manierista a „jocului intelectului cu fantezia“ mizând pe asociatiile insolite, pe stralucirea artificiului, pe subtilitatile caligrafiei imaginii.“ Carora insa nu le lipseste lirismul.
Pentru edificare, sa mai adaugam câteva mostre relevabile: distantele „cuibarite ca viperele in cuibare“; vulturul „rasucit in sine ca un melc“; „un poet mort / ca o capra / de / taiat lemne“; „Neprihanita orgolioasa incapere / cum o candela / afumata cu fulgere“; parfumul „e visul cel mai liber / caci nu-l robeste inca / nicio arta“; poezia: „cuvinte jucându-se / cu alte cuvinte / cum pisica cu soarecele“; sinele: „cum un fascicol de vase / care trecând printr-o lupa / incendiaza hârtia“; „Brusc cerul tâsnea / cum un strop de sânge / dintr-un deget intepat“… Oricât s-ar inalta in sfera abstractiunii, imaginile poetice nu abandoneaza relationarea cu concretul, realul implozând in  sensuri apotefgmatice.
Sub ochiul vederii obiective si al ratiunii imaginative, eul creator transforma totul in poezie: un gând, o intâmplare, o amintire, o lampa, o dupa-amiaza, amarul târg, pisica, toamna, iarna, casa, trecutul, zeul, cimitirul, lumina, oglinda, bufnita. ceapa, taranul etc. Chiar si termenii legati de sfera creatiei fictionale devin motive de poetizare: poezia in primul rând, poetul, dar si literatura sau speciile literare: elegia, idila, madrigalul, balada, ca si mijloacele poetice; hiperbolele, metaforele, comparatiile… Câteva poeme poarta titlul de „Ars poetica“. Dintr-unul dintre acestea,  devoalam configuratia stilului original de concentratie acuta al poeziei lui Gheorghe Grigurcu: „Unul dupa altul capituleaza cuvintele de prisos / se desprind cum frunza de pe ram cum fluturele de pe frunza / cum spiritul de pe buza“. In maniera mestesugului sau, usor recognoscibila, este frecventat adesea, ca si aici, comparativul „cum“, care-l inlocuieste pe clasicul „ca“.
Parcimonia spatiului poetic pe care construieste poetul sfidând tautologia este usor de observat si de evidentiat de catre scriitorii care i-au cercetat generoasa poezie in cuprinsul ei ideatic si formal, ancorata cu toata fibra ei in realitate. „In poeme de obicei scurte – noteaza Paul Aretzu – impartit intre ascetism si voluptate, Gheorghe Grigurcu intruchipeaza, in literatura de azi, cel mai convingator, imaginea autorului care creeaza, explorându-si cu toata luciditatea arta sa. El este unul dintre cei mai rafinati utilizatori de limbaj. Fluxul poeziei sale pare nesfârsit ca o rugaciune a inimii, producând o extindere poetica a realului“.
Legatura poetului cu existenta obiectiva transpare si din poetizarea si portretizarea, in numeroase poeme, a oraselor in care a vietuit, unde si-a facut studiile, unde a lucrat ca redactor sau unde si-a ruminat amarul vietii de „exilat intern“. Acestea fiind Clujul, Oradea, Târgu-Carbunesti si cel mai „amar târg“: Târgu-Jiu. Iata Clujul: „Clujul trufas / Clujul Jugendstil / ca un demon / de Vrubel / in veci asezat / intre tine / si tine.“ („Clujul“) sau Oradea: „Un râs primavaratic foarte de demult / de fata ce s-a napustit navalnic / spre capatul strazii ca o bicicleta sclipitoare / brusc spre capatul vietii.“ („Oradea“). Câteva ilustrate trimite poetul din Târgu-Carbunesti: „Dis-de-dimineata deasupra / vilelor nou– noute de pe coasta // o boare ca un lucru de mântuiala.“ („Ilustrata din Târgu Carbunesti“), dar cele mai multe portrete si ilustrate le creioneaza / le trimite Gheorghe Grigurcu despre / din Târgu-Jiu, unde locuieste si este „uitat“ de peste 30 de ani: „Un Soare mic mirosind a petrol / un nor cum o gramada de gunoi menajer / la coltul strazii intelepti cu gânduri innodate / cum cravate neasortate / sufletul Amarului Târg atât cât mai este / s-a retras in sarmanii câini vagabonzi.“ („Ilustrata din Amarul Târg“).
In general, poemele lui Gheorghe Grigurcu, asa cum s-a mai consemnat, sunt scurte, tip haiku sau intr-un vers, fulguratii poetice cât o respiratie, dar si unele, ceva mai extinse sau chiar lungi cum este „Album tomitan“ care cuprinde peste douazeci de secvente schitând intr-un amplu peisaj marin viata tumultuoasa de pe plaja, dar si din spatiul Pontului Euxin incarcat de legende.
In final, o comprimata sinteza a impresiilor numerosilor interpreti ai poeziei importantului scriitor cuprinse in segmentul de „Referinte critice“ al antologiei, o parte enuntati mai sus. Am excerptat esentialele asertiuni despre discursul sau poetic parafrazându-le. Generoasei creatii lirice ii sunt conturate principalele coordonate, unele transcrise anterior, printre care in primul rând propensiunea spre concentrare, spre dimensiunile reduse ale poemelor care sfideaza retorismul si impun limpezimea expresiei frizând profunzimea interioara, care conduc spre rafinament personalizat, evitând vasalitatea literara de orice fel, spre intelectualitatea si cerebralitatea poeziei definita de un stil modern si lapidar, intr-o formula de apoftegme lirice. A fost revelata de asemenea cautarea esentei prin metoda notatiei preferând autoscopia poemului care naste intrebari grave si „experimente“ de compozitie puse pe seama diferitilor alter-ego, dar si modul atent la calitatea expresiei prin care da girul unei exultante imaginative si intelective de exceptie. Un anumit proteism al energiei creatoare ii prilejuieste prodigiosului si inspiratului poet Ghoerghe Grigurcu revelatia profunzimilor prin cercetarea suprafetelor aparent insignifiante, a lucrurilor mici de mare importanta existentiala. Totul, intr-un echilibru al inventiei poetice contrabalansat de suavitate si de hieratica ideala a realului, al variilor conflicte umane tensionate, al micilor si marilor cosmogonii, ca intr-o compozitie muzicala bine incordata si acordata, culminând cu percutanta sarcastica a scriiturii aforistice consacrându-i personalitatea inconfundabila in spatiul poeziei române contemporane.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper