O tema: interesul national

Un articol de IONUT VULPESCU

Tocmai pentru ca s-a vorbit si se vorbeste mult despre interesul national, pe o pluralitate de voci care are meritul de a fi un semn al democratiei, cred ca e cazul sa operez câteva precizari nu atât teoretic-conceptuale, cât de bun-simt.
În primul rând, as spune ca însusi faptul ca vorbim si invocam atât de des interesul national e un semn ca nu prea îl cunoastem. Caci interesul national este una dintre acele valori limpezi, subsumabile unor definitii neechivoce, si care sufera foarte putine variatii si modificari de-a lungul unor intervale ample de timp.
Sintagma neechivoca,
actiuni profund echivoce
De pilda, în cazul României, chiar daca frontierele ei, apartenenta strategica si chiar sistemul politic s-au schimbat de mai multe ori în cursul secolului trecut, interesul ei national a ramas fundamental acelasi: mentinerea identitatii spirituale latine, în mijlocul unor popoare nelatine, cu interese diametral opuse noua.
Cel putin noi, cei care vorbim despre interesul national (unii dintre noi, chiar servindu-l în chip nemijlocit), parem ca nu mai stim bine care este acesta. Si nu neaparat pentru ca parem a nu-l servi sau a nu-l servi bine, cu competenta, ci pentru ca folosim sintagma neechivoca pentru a defini actiuni ale noastre profund echivoce.
De aceea, as introduce un prim criteriu de bun-simt, pe post de turnesol în analiza unor fapte puse – adevarat sau nu – sub semnul interesului national. Interesul national este, înainte de orice, ceva constructiv. Distructia, care nu trebuie confundata cu deconstructia (aceasta din urma fiind, prin finalitatea ei, un proces constructiv), nu are de-a face cu interesul national, întrucât acesta din urma se sprijina, de secole, pe constructie: a limbii literare, a unei culturi române unitare, a statului national. Un proces continuu, care poate fi urmarit cu usurinta de-a lungul istoriei noastre.
Asadar, sa fim atenti care dintre initiativele si dintre exponentii vietii noastre publice sunt constructive/i. Daca nu sunt, oricât de abile/i ar fi, oricât de inteligente ar fi actiunile lor, initiativele si/sau persoanele în cauza nu servesc interesul national si nu sunt o expresie a acestuia.
În acest sens, nu avem nevoie de fundamentalism ideologic pentru a respinge comunismul. Este evident ca, în ciuda acelor lucruri bune care s-au facut, în mod inevitabil, în timpul comunismului, în ciuda chiar a tot ce s-a construit în tara, comunismul nu a fost favorabil interesului national. Deoarece rezultatul celor patru decenii si ceva a fost o formidabila distructie a coeziunii nationale, o distrugere sistematica a încrederii în noi însine, o demolare din interior a ceea ce socialismul se straduia sa construiasca în exterior.
„Se prapadeste tara“
O a doua caracteristica de bun-simt a interesului national este caracterul lui trans-partinic si supra-individual. Ion Ghica, în splendidele si atât de instructivele sale „Scrisori catre Vasile Alecsandri“, ironizeaza pretentia unei dame din înalta societate de a califica Revolutia de la 1848 drept „revolutia barbatu-meu“, ca si spaima unui politician de mâna a doua care, pe patul de moarte, se vaicarea la gândul ca dupa disparitia sa „se prapadeste tara“. Nici macar personalitatile care au tins asimptotic sa se identifice cu interesul national, cum a fost Regele Carol I, nu se confunda cu acesta si, mai ales, interesul national nu se reduce la persoana lor.
Cu totii, oameni politici sau intelectuali, ba chiar si oamenii obisnuiti, avem o anumita orientare, ideologica sau culturala. Unii sunt credinciosi, altii sunt agnostici. Unii sunt rationalisti, altii au cultul irationalului. Unii sunt traditionalisti, altii moderni. Pentru a îmbratisa interesul national, însa, trebuie sa iesim din ceea ce suntem. Cine spune ca „interesul national cere dreapta (sau stânga) si numai dreapta (sau numai stânga)“, acela e sigur ca nu are de-a face cu interesul national. Ci este doar un demagog care, spre a-si camufla partizanatul si interesele particulare, terfeleste interesul national în mocirla minciunii si a populismului.
Din aceasta caracteristica trans-individuala a interesului national decurge o alta exigenta. Cel care doreste sa se puna în serviciul interesului national trebuie sa fie capabil de dialog, de mediere si de conciliere a multiplelor interese individuale sau de grup. Autistii, amatorii de monolog în oglinda, încapatânatii vanitosi nu au, de aceea, nici ei de-a face cu interesul national. Incapacitatea de a-l asculta pe celalalt, de a te resemna în fata evidentei ca el are dreptate – mai ales când celalalt este reprezentat de o majoritate – te scoate în afara (si te plaseaza chiar împotriva) interesului national.
Papucul sultanului vs. papucul nespalat al unui Kaftaradze oarecare
Dialogul este necesar tocmai pentru ca, desi interesul national este limpede si evident (un mare istoric vorbea chiar de existenta unui „instinct national“ fara gres), e mai complicat sa îi convingi pe toti sa i se ralieze. Mai ales când, aparent, acest interes vine în contradictie cu interesul individual nemijlocit.
Dau exemplul patrimoniului. Era inevitabil, dupa raptul comunist care a nationalizat toate imobilele, ca dreptul de proprietate sa fie restabilit. Dar el, dreptul de proprietate, care îi da dreptul proprietarului sa faca tot ce doreste cu proprietatea sa, vine în contradictie – nu numai în România, ci peste tot în lumea civilizata – cu interesul national de a prezerva imobilele cu valoare artistica si istorica. Rezolvarea la care am ajuns noi, în România de dupa 1989, este deocamdata în contradictie cu interesul national, caci sanctificarea dreptului de proprietate merge pâna la interzicerea oricaror reguli (care în Occident previn distrugerea patrimoniului). Rezultatul este distrugerea acestui patrimoniu, de la case istorice la cetati dacice, cu o viteza care o concureaza puternic pe cea cu care comunismul a facut acelasi lucru.
În fine, as mai adauga o valoare în absenta careia mie îmi vine greu sa identific interesul national. Este vorba de demnitate. Stramosii nostri au facut multe pentru a servi interesul national. Dar niciodata nu au coborât sub un prag decent al demnitatii. Ignorantii pot sa râda cât vor de faptul ca unii domnitori, în special de la sfârsitul secolului al XVII-lea si din secolul al XVIII-lea, au sarutat papucul sultanului. Ei nu stiu, însa, sarmanii, ca putini dintre domnitorii care au facut asta au facut-o pentru ca erau funciarmente slugarnici: cei mai multi au facut-o pentru ca asa cerea protocolul de la Constantinopol, protocol pe care îl respectau fara crâcnire si reprezentantii politici ai Occidentului (ministri, militari, ambasadori, înalti mesageri). De asemenea, ignorantii nu stiu ca sultanul caruia i se sarutau papucii facea apoi domnitorilor moldoveni si munteni daruri care depaseau cu mult valoarea haraciului, deci sarutatul papucului avea un caracter strict formal si impersonal.
Asadar: e necesara demnitatea în afirmarea si servirea interesului national. A pupa papucul sultanului, daca asa o cere protocolul imperial, poate fi acceptat. Dar a pupa papucul nespalat al unui Kaftaradze oarecare, nu. De câte ori îi vedem pe oamenii nostri importanti în posturi jenante fata de omologii lor occidentali, fie ca este vorba de o relatie politica sau de una culturala, putem fi siguri ca nu de interesul national este vorba. Ci de interese personale pe care, daca le identificam, constatam cu usurinta ca vin în contradictie cu cel national. Deschiderea catre dialog, capacitatea de a-l asculta pe proepinent nu trebuie sa însemne acceptarea senina sau cu grimase de complicitate a jignirilor pe care acesta le aduce natiunii tale. A accepta fara crâcnire afirmatia ca „România este altfel“ (adica naspa), deci trebuie tratata altfel (adica umilita) echivaleaza nu cu apararea interesului national, ci tocmai cu tradarea lui.
Pentru ca noi însine putem fi deficitari, dar nu avem dreptul sa îi lasam pe cei care, vorba lui Eminescu, nici vor, nici pot sa ne cunoasca sa îi jigneasca pe stramosii nostri. Care nu au nici o vina pentru neîmplinirile noastre.
Tineti cu poporul,  ca sa nu rataciti!
Daca, dupa aceste simple precizari de bun-simt, vi se pare ca unele dintre personalitatile vietii noastre publice nu servesc interesul national, nu este vina mea. Asa si este. Un mare blajean îsi îndemna urmasii: tineti cu poporul, ca sa nu rataciti. Principalul semn ca o asemenea personalitate publica s-a ratacit deja îl reprezinta faptul ca, în loc sa asculte si sa tina cu poporul – adica sa identifice, cu simt politic, directia sau decizia cea buna –, acesta se baricadeaza într-un autism atotstiutor, din care încearca sa-si impuna vointa individuala.
Asemenea personalitati sunt un blestem al istoriei. Si vom progresa cu adevarat numai atunci când natiunea politica îsi va crea un mecanism de auto-aparare, prin care sa îi identifice si sa îi scoata din joc înainte de a produce pagube ireparabile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper