Muzici si faze

Un articol de GEORGE NEAGOE

Gabriel H. Decuble, the înd, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 104 p.

Stefan Baghiu, Spre Sud, la Laceni, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 64 p.

 

Doi poeti cu retorici distincte, din generatii biologice si literare diferite, pornesc de la acelasi artificiu de lucru. Muzica. Faza e ca ambii asculta realitatea, bazându-se pe îndemnul lui Paul Verlaine: „De la musique avant toute chose,/ Et pour cela préfère l’Impair“ („Art poétique“). Totdeauna am disociat precedenta teorema de muzicalitate. Nu melodia era tinta. Romanticii îsi obisnuisera cititorii cu aceasta marota, ajungând, în etapa Biedermeier, sa scrie texte de tip lied. Atinsesera latura peiorativa a curentului: romantiosul. Sfatul lui Verlaine privea alte chestiuni. Pe de o parte, caracterul specific al muzicii în raport cu restul artelor. Dintre toate, ei îi lipseste nota referentiala, corespunzând ca atare exemplar tendintei de autonomizare. Muzica detinea puritatea ideii, pe care poezia o dobândea numai prin negarea „afrontului“ adus de Platon în „Republica“. Pe de alta, Verlaine preconiza aproprierea versului de dis(t)onanta propusa, cu timiditate totusi, de compozitorii evului sau.
Gabriel H. Decuble si Stefan Baghiu compun. „the înd“ si „Spre Sud, la Laceni“ capteaza indefinitul lumii. Unul se axeaza pe stilizare, pe ritmarea fondului. Sensul se produce odata cu ordonarea silabelor. Incantatia marcheaza invocarea substantei. Celalalt vine din zona electronica. Dupa cum aflam de pe clapeta întâi, Stefan Baghiu „lucreaza la un proiect muzical experimental“. Or, observatiile lui Alex Goldis de pe coperta a patra sintetizeaza trasaturile sound-ului alternativ ales de precocele autor. Primul opereaza cu frecvente si implozii. Al doilea piseaza lama cutitului pe platane, detonând timpanele. Astfel, zgomotul ramâne imperceptibil, fiind recuperat din surescitarea vazului. Dar sa-i citim metodic, facând abstractie de auditoriul afon.
Cablarea la realitate
Câteva dintre însusirile poeziei lui Gabriel H. Decuble sunt explicabile din punct de vedere academic. Specialist în medievistica, scriitorul insista asupra opozitiei dintre aulic si popular, pe care se întemeia si conceptul de literatura pâna la impunerea limbilor nationale în administratie si în serviciul religios. Titlul cartii – „the înd“ – cuprinde majoritatea instrumentelor de lucru. Alaturarea articolului englezesc si a particulei românesti marcheaza diglosia. Aceasta a reprezentat, cam pâna în secolul al XIX-lea, un fenomen de acomodare atât cu gustul persoanelor cu nivel ridicat de pregatire, dispuse la detectarea subtilitatilor, cât si cu predispozitia plebee spre delectare. Discursul se zbate între sacru si profan. Cititorul nu este obligat sa recepteze complexitatea procedeului. Extrage secventa convenabila. I se garanteaza, prin indicatii grafice (parantezele patrate), dreptul de a se supune sau de a se razvrati, de a accepta imediatul sau de a-i cauta resursele transcendente. Nu valenta cuvântului se impune, ci autoritatea lui în sine. Solemnitatea si banalitatea, rugaciunea si blestemul se regasesc în dozaje indistincte: „doamne sobtinem imaginea completa a confuziei/ lasate în urma de trecerea troleului 66 prin statia/ obor ieri la ora de vârf pentru traficul bucurestean/ când zeci de povesti de viata înghesuite în conserva/ aceasta de tabla plastic si cauciuc au interferat/ spontan vazând si mai ales auzind cum un preot/ care astepta în statie pe directia colentina urmând/ probabil sa mearga pâna la capatul liniei unde avea/ sa-si cedeze barba ca material stiintific/ laboratoarelor din fundeni nu a mai reusit sa urce/ fiind prea curtenitor încât sa nu lase prioritate/ gospodinelor trupese ce se agitau în fata sa asa ca a/ ramas pe jos popa-prostu’ slobozind de oftica/ un rapait de înjuraturi la adresa transportului/ în comun subliniind faptul ca din numarul liniei de/ troleu s-ar fi sters ultima cifra care se-/ntâmpla sa fie tot 6 la care unii au râs altii au zâmbit/ unul mai pipernicit s-a scobit în nas iar cei mai/ multi au ramas nedumeriti noroc cu uploadacii/ care filmând incidentul cu telefonul mobil l-au/ si pus pe internet de unde a devenit stire de interes national…t fereste-ma de slujitorii tai si de poporul/ tau neales dar cu drept de a alege“ – „scoroborând faptele…t, p. 29.
Lexicul dispune de forta coercitiva. Nu conteaza daca privitorul sesizeaza trucurile stilistice: anacolutul si galimatiasul à la Caragiale, simulând tiparul tabloidelor, (in)adecvarea vorbitorului la context si (ne)potrivirea între instanta reprezentata si vocabularul întrebuintat. Adusa în contemporaneitatea noastra saturata de experimente, strategia lui Gabriel H. Decuble delimiteaza joaca lingvistica de jocul riguros etajat. Obiectivul principal consta în a extinde sfera poeziei împotriva restrictiilor formale. Rezulta un dictionar de gerunzii – de la A la Z – pornind de la „abolind gravitatia“ si terminând cu „zburând cu pasari maiastre“. Epilogul îi apartine lui „the înd“, citit zi înd (cu a doua vocala prelungita), asa cum se obisnuia, în perioada comunista, la vizionarea filmelor americane si britanice. Licentele poetice se numara printre reguli. Limba se transforma în limbaj când mesterul îsi da seama ca metalul cautat nu se gaseste în stare naturala. Apar asa „medicalizând tristetea“, „quiproquând vederea cu ochiul“, „vânatorind în altare“, „walpurgizând în pântecul mamei“ si „yesmenizându-ne“. Gabriel H. Decuble are dexteritate când combina diversele clisee, de la jargon la calambur, izbutind, într-unul dintre poemele de o inteligenta agresiva, sa-l treaca pe Arghezi prin masurile inegale din scoala newyorkeza de rap: „de ce te-ascunzi si tragi cu urechea/ prin perete de ce-mi înregistrezi/ convorbirile si-mi spionezi iubirile/ întreaba-ma deschis ce secrete fabric/ în creier ce meserie am si-ti voi raspunde/ pe în de lethe ca sunt obscurator/ (n-o gasesti în niciun nomenclator)/ ascund sfintenia în jeg si puroi îti dau/ pe la nas cu ustoroi si-ti frec ochii cu ceapa/ cât sa-ti încapa pe retina si pe mucoasa/ imaginea rasturnata a sortului mamei/ si aromele bucatariei de-acasa ai fost/ tu însuti un plod nu se poate sa fii la suflet/ atât de schilod încât sa fi uitat întru totul/ tihna duminicilor de-altadat’// dar pâna sa te miri înciudat îti voi spune/ ca exista si oameni care rodesc în sine/ care n-au nevoie de onoruri si de mine de aur/ ci se multumesc si cu picatura de ploaie/ care se-ndoaie pe dupa cârceii de vita de vie“ – „rodind în sine“, p. 70.
Singura incomoditate a volumului tine de consumarea lui eficienta la nivel macrotextual. Citatele ilustrative functioneaza rareori pe spatii scurte. Dozele mari fac din „the înd“ o aparitie remarcabila.
Oameni obisnuiti
Tot despre dibacie este vorba, în ultima instanta, si în cartea debutantului Stefan Baghiu. Dupa generatia de sacrificiu a nouazecistilor – marginalizati atât în cenaclurile antedecembriste, cât si în tranzitia spre democratie – si generatia douamiista, anarhista si fracturata (mai putin fracturista), mult prea tânarul poet sintetizeaza, în sunete de laborator, maturizarea fortata a copiilor nascuti dupa 1989.  Mi-e greu sa decid, recitind „gringo“ (Radu Nitescu) si „lovitura de cap“ (Alex Vasies), daca procesul se confunda cu fermentarea în vin bun sau cu otetirea. Cert ramâne faptul ca intrarea excesiva în viata atrofiaza simturile. Spre deosebire de poezia lui Dan Sociu, unde boala, în sensul organic al termenului, secreta versurile, Stefan Baghiu contempla maladivul cu sastisire. „Spre Sud, la Laceni“ modifica perceptia asupra libertinajului. De la hippies se trece la hipsteri. Vitalismul celor dintâi, înscris în deviza „sex, drugs and rock’n roll“, devine plictiseala, definita de lozincile „fuck, etnobotanice si zdranganeala“: „RAVE prin lanurile de ovaz/ si galagia care ne învaluia protectoare./ Dupa ce a urlat, un baiat/ a cazut peste mine si s-a lovit în pietris./ Dar nimic nu era tragic, nici nu impresiona,/ ci doar am trecut pe lânga el cât voma în lanul de ovaz,/ în fibrilatii, încordat, privind catre ceva inexistent/ ce-l facea sa se teama./ Au trecut pe lânga el/ si-au intrat în cortul imens cu scena – si asta/ n-a fost indiferenta – ci simpla obisnuinta,/ o comuniune speciala si o întelegere a vietii,/ o convietuire tacuta ca-ntr-o secta/ în care un baiat îmbolnavit/ în parohiile Moldovei a fost lasat sa/ experimenteze“ – “Noptile“, p. 52.
Tautologic, a fi anonim, a fi un ins obisnuit, înseamna a fi obisnuit de mic cu interdictiile. Tabuurile îsi pierd valoarea preventiva, fiindca sunt încalcate înainte de a fi cunoscute macar din auzite. Pierzându-si dimensiunea ilicita, din pricina generalizarii, placerea se rutineaza. Dispare si constientizarea actului. Astfel, cronologia se întrerupe. Realitatea se preschimba într-un continuum de spatii nepredicative. Recluziunea nu se mai distinge de evaziune: „În astfel de zile ma retrag/ obosit dupa atâtea întâmplari straine/ si dupa ce am avut grija/ sa fie totul la locul potrivit./ În astfel de zile ma retrag,/ fortat de nevoile mele chimice,/ de criza spirituala pe care o prefacem cu totii,/ gândindu-ne de fapt la viitor./ În astfel de zile ma retrag,/ si par atât de hotarât si de sigur,/ atât de singur si nehotarât,/ atât de nemaivazut si interesat/ încât sigur/ va fi un spectacol pe cinste“ – „În astfel de zile ma retrag“, p. 11.
Poezia lui Stefan Baghiu transmite presiunea frângerii de sale. Istovirea nu are legaturi cu societatea consumata de griji, ci cu disolutia, asa cum o întâlnim la Bacovia. Prima data echivaleaza cu ultima. Orice trebuie încercat pâna nu e prea târziu. Dragostea se sfârseste prin respingerea eternitatii ticurilor gospodaresti: „«ce vrei de fapt?» a întrebat apoi si,/ dezbracându-se de bluza la fereastra,/ unde lumina a aratat-o în sfârsit atât de epuizata,/ unde fata ei era expusa si banala,/ acolo am vazut-o,/ si m-am gândit ca viata asta nefericita/ mai e si lunga uneori, mult prea lunga pentru noi./ Pentru ca noi nu ne-am iubit decât la nevoie,/ sub ritmuri dub agresive,/ pentru ca nu ne-am mintit niciodata/ si ar fi fost nevoie uneori de asta. Îti amintesc,/ unora le ia o viata sa înteleaga ca dragostea adevarata/ e o întelegere ca atunci atunci când suntem singuri/ ne putem gândi unul la celalalt si/ ne vom linisti“ (p. 18).
„Spre Sud, la Laceni“ câstiga prin dârzenia pariului, nu neaparat prin miza aruncata pe masa. Deocamdata, Stefan Baghiu are, într-adevar, potential. Îi revine sarcina de a-l exprima plenar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper