Minimalism si umanitate

Un articol de ALEXANDRU MAMINA

Când vine vorba de film, asa-zisul minimalism nu ma convinge deloc. Mi se pare o afectare „neo-neorealista”, ce traduce mai degraba lipsa de mijloace artistice decât vitalitatea creatoare a experimentului. A face din film un fel de reportaj sau de reality show înseamna, în primul rând, a-l saraci de posibilitatile pe care le ofera actuala tehnica cinematografica, de la coloana sonora si lumini, pâna la unghiurile de filmare si montaj. (Exceptia care confirma à rebours regula este Michael Moore, capabil sa transforme un documentar într-un film artistic). În al doilea rând, înseamna a-i rata menirea, în masura în care arta, inclusiv arta realista, nu copiaza aparenta curenta a realitatii, ci o resemnifica, patrunde în esenta care transpare în anumite situatii caracteristice si ilustrative ale cotidianului. Artistul realist observa mai adânc decât fotograful amator; pentu a descrie lumea, e necesar mai întâi s-o înteleaga, sa-i patrunda legaturile, motivatiile si climatul, dincolo de înregistrarea întâmplarilor cu camera de luat vederi la picior.
Sub acest aspect, minimalismul cinematografic este lipsit de profunzime, iar productiile românesti de gen rezista, pe cât posibil, numai datorita talentului unor actori ca Vlad Ivanov si Mirela Oprisor. Altminteri, filme precum „Boogie”, „Politist adjectiv” sau „Principii de viata” sunt lineare si manieriste. Încearca sa compenseze dezlânarea structurii narative si subtirimea ideatica prin expresiile agresive cu tenta sexuala, devenite solutia facila pentru a capta interesul publicului. Limbajul agresiv si sexualitatea afisata îsi au rostul numai atunci când transmit ceva dincolo de ele, când corespund unei problematici mai complexe, cum este cazul în „Infidela” si „Pianista”. Folosite gratuit, risca sa degenereze în trivialitate pur si simplu.
Altfel stau lucrurile în teatru, care este cu precadere arta cuvântului, a textului pronuntat ce trebuie sa ajunga la spectatori. Aici muzica, luminile, scenografia sustin spectacolul, dar atâta cât pun în valoare dialogul. E suficient sa fi perceput vreodata acustica de la Epidaur, pentru a pricepe ca de la greci încoace teatrul e rostire, nu rastire – asa cum sunt înclinati sa creada unii regizori cu veleitati iconoclaste postmoderne. Ca atare, minimalismul cadreaza, iar uneori este cerut chiar de text, daca acesta invita mai degraba la discretie decât la somptuozitate. Sa pui în scena „O scrisoare pierduta” fara decoruri nu e posibil fara sa tradezi piesa, pentru ca miscarea personajelor este gândita într-un cadru ambiental determinat, însa pentru „Oameni de zapada” apare ca o varianta conforma cu tema si atmosfera.
O astfel de montare foarte reusita o reprezinta astazi, la Teatrul Act, „Dumnezeul de a doua zi” – un spectacol de Claudiu Goga, dupa textul scris de Mimi Branescu, în interpretarea lui Vlad Zamfirescu si a Mirelei Oprisor. Ideea piesei este interesanta, si anume sa urmareasca destinul unui cuplu din planurile diferite ale celor doi parteneri, pe traseul momentelor nodale din viata lor: întâlnirea, maternitatea si despartirea. Textul este de un realism frust, fara înflorituri stilistice, cu destule expresii licentioase, introduse parca pentru a degaja sensibilitatea prea accentuata si a evita astfel caderea în melodrama. Regizorul a gasit ritmul si tonul just al replicilor, cu un personaj masculin pe muchie, ce oscileaza subtil între dramatism si (auto)ironie, si unul feminin meditativ, usor detasat (aflam la final de ce, dupa cum aflam si ce voia sa spuna adresa la care-i scria barbatul: Rue du Ciel). Cât priveste jocul actorilor, este remarcabil. Se transpun în rol cu economie de mijloace, evita stridentele si vulgaritatea, imprimând personajelor autenticitate. Reusesc sa trezeasca simpatia publicului, care se regaseste în fata unui episod de umanitate genuina tocmai prin simplitatea ei.
Asistam asadar la un omagiu adus indirect acestei umanitati discrete, care ascunde sub banalitatea faptelor resurse de afectiune si de sacrificiu considerabile. Din acest punct de vedere, „Dumnezeul de a doua zi” aminteste oarecum de traditia dramaturgiei românesti interbelice, cu Victor Ion Popa, Mihail Sebastian si George Ciprian. Este vorba de un teatru al realismului microsocial, concentrat pe individul ireductibil si pe forta de sugestie a experientei sale personale; un individ în care se presimt ori se ghicesc totusi marile chestiuni ale societatii în ansamblu, printr-o reflectare analoaga celei care ne permite sa discernem în picatura de apa întreaga lumina.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper