Matusile Silviei Colfescu

Un articol de BEDROS HORASANGIAN

Silvia Coifescu, Matusi fabuloase si alte istorioare bucurestene, Editura Vremea, Bucuresti, 2014, 144 pag.

 

Editura „Vremea“ si-a creat un frumos prestigiu – mult, mare, lung, lat, nu conteaza – datorita activitatii neobosite a unei femei. A unei Doamne, ca tovarasia s-a terminat cam de multisor. Munca, îndârjirea si entuziasmul unei femei. Sa-i zicem chiar „cucoane“, fara sa avansam nimic peiorativ în formularea vag vetusta. „Domnita“ sau „duduie“ sunt la fel de inadecvate astazi. Formularile sunt, oricum le-am întoarce pe toate partile, evident, anacronice. Iarna nu-i ca vara, e limpede. Prietenul meu, regretatul poet (foarte bun chiar) si editor (remarcabil) Florin Mugur zicea „Bedros, zi orice, dar nu da nume!“. Ba zic, a murit în aceste zile Mircea Crisan, deh, se mai si moare – despre ce era vorba, în lumea asta cu fel de fel de protozoare, flagelate si monocotiledonate (e limpede despre cine e vorba, nu?). Acea doamna si o carte a Domniei Sale despre care vreau sa avansez câteva cuvinte amicale este o „cucoana“.
Cu si fara ghilimele.
Luati-mi-o în nume de rau – sa nu o luati, pentru ca prietenul Radu Cosasu o sa zâmbeasca mânzeste –, încerc sa spun doar ce cred. Doamna/“cucoana“ care pastoreste editura „Vremea“ – unii au apucat sa citeasca si ziarul de antart, care nu prea era cuser din punct de vedere politic, între noi fie vorba, chiar daca au semnat acolo nume clopotitoare ale lumii intelectuale interbelice – scoate multe, multe carti ce se vor a fi lungi preumblari prin trecutul nu foarte trecut românesc. Real sau imaginar, fictional sau asumat de o realitate care a fost cum a fost. Nici buna, nici rea, pur si simplu a fost. Cum este si cea de astazi. Este. Ca ne place sau nu, o refuzam sau ne înfuriem, nimanui nu-i pasa, o zicem pe româneste, cu toate ca expresia similara pe englezeste – nobody cares – suna parca mai sugestiv. Sigur ca nu aspectele lumii daco-getico-cumane (mai nou, de când cu strâmbele pe care le tot avanseaza Conu Neagu Djuvara printre istorici) sunt luate la refec în cartile publicate de editura „Vremea“, ci doar ultima suta de ani din spatiul vorbitor de mai multe limbi si traitor într-una singura este readus în atentia mai ales a celor care au rude în strainatate. Zicea raposatul Mircea Crisan: „Am fost 2000 de ani poporul ales, sa mai fie alesi si altii!“. De multe ori nu e pe alese, ci cum se nimereste. Pentru fiecare. Am tot pomenit de Mircea Crisan pentru ca a murit mai saptamânile trecute. Mult ne-a mai facut sa râdem. Si n-am mai murit. Dar timpul nu este pierdut. Editoarea de la „Vremea“ s-a nimerit sa se numeasca Silvia. Silvia Colfescu. Nu stim nimic despre biografia ei – la noi, la români, nu-i asa, draga Varujane… – cine e si ce a învârtit este mai important decât ce spune sau scrie, eventual – si nici nu ne intereseaza. Ne-au tot interesat cartile aparute la „Vremea“ sub diverse semnaturi. Unele semnate chiar Silvia Colfescu. Doamna, cucoana, de care am tot pomenit mai la deal se numeste, cum ziceam, Silvia Colfescu. Las munca de rutina a documentarii pe seama criticilor si istoricilor literari si ma opresc doar asupra unei carti care poposeste la mine pe birou. Cartea e subtirica si se numeste „Matusi fabuloase si alte istorioare bucurestene“, evident a aparut la Vremea – cu toate ca putea foarte bine sa apara la „Humanitas“ sau „Polirom“, edituri cu staif printre cititorii cu staif si mult mai vizibile  prin România – acum am în cap doar investitiile chinezesti care vor veni, decât „Vremea“ Silviei Colfescu. Lasând glumitele la o parte, sa vedem despre ce este vorba. Sunt aglutinate o duzina de texte de diferite dimensiuni, în general scurte spre foarte scurte pe care le-am numi, generic, povestiri. Povestiri, stories, cum ar veni pe limba cea noua a lumii de azi, care sunt centrate pe o tema data. O suma de multe matusi, reale sau imaginare sunt prezentate „en suivie“, într-o suita de naratiuni bine articulate, cu câte un chichirez epic bine ticluit si care nu ca au doar farmec, dar si consistenta. Mereu se întâmpla ceva în aceste povesti întinse pe multe decenii – rar matusile mor tinere, – iar fenomenul „matusismului“, ca epos si topos narativ, a fost bine teoretizat deja de acel expert în matusi, care în literatura româna, este Radu Cosasu. Totul a plecat într-o noapte bucuresteana, când junele Cosasu, înca pus pe fapte literare mari se întâlneste cu uitatul azi din pacate Teodor Mazilu. Care, hodoronc-tronc, îi arunca peste caldarâmul strazii – pe vremea aceea nu era primar Sorin Oprescu, ci un amestec de Cioara si Pana – nu e nimic de râs, chiar exista oameni cumsecade cu astfel de nume – lui Cosasu o vorba ramasa de pomina. „Daca vrei sa te salvezi, descrie-ti matusile“. „Si non e verro, e ben trovatto“, cum s-ar zice pe limba lui Maldini si Mussolini, ceea ce s-a si întâmplat, Cosasu si-a tot descris/povestit matusile si a scris câteva dintre cele mai frumoase carti de proza scurta din literatura româna. Aici se gaseste, cu acest volum, si Silvia Colfescu. Povestirile cu Tante Sanda, Tante Griggia, Tante Zoe sau Tante Valerienne sunt microistorii românesti. Traiecte existentiale coroborate – wow, cum suna, ca dracu! – cu sucelile si rasucelile istoriei. Mari si mici. Nu se moare cu una cu doua, se traieste din plin. Limbajul naratiunilor e plastic, fraza musculoasa, ceva din energetismul impus educatiei severe a doua generatii de femei se regaseste si în formularile riguros utilizate de scriitoare. Raportarile la trecut sunt bine documentate si dau farmec vag desuet, dar cu parfum de epoca, naratiunilor. Paul Emil Miclescu ne vine în minte la iuteala, ca un punct de reper pentru astfel de povestiri. Povesti. Vieti de femei – pe lânga care amusina si fel de fel de barbati, în general din vechiul regim antecomunist, dar apar si figuri patibulare ale anilor 50… – care suporta istoria si propriul lor destin. Modelul uman si traiectul existential sunt în mare parte similare – a fost bine înainte de 23 August, apoi dezastru, dar adaptarea la noua viata a venit din mers – cu detalii, deseori picante, de la personaj la personaj. Scriitura este atent întretinuta de matusile mereu puse în pagina. O carte de proza scurta, neracordata la trendul actualitatii literare, dar care poate înfrunta cu succes orice fel de comparatie. Atrag atentia asupra acestei proze speciale – foarte bune, sa o spunem neted – tocmai pentru ca lucrând cu prejudecati si operând cu stereotipuri am putea ignora aceste volum. Care merita nu doar gratulatiile unui prozator care citeste cartea unui confrate, ci ar vrea sa atraga atentia criticii literare de serviciu asupra acestei proze, ei da, de exceptie.

Asta e tot. La multi ani!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper