Lumina lina…

Un articol de C. STANESCU

Cu ecoul îndepartat al unui sunet eminescian dintr-un nestins imn al bucuriei întâmpina ultimul numar al „Daciei literare“ din acest an aniversarea zilei nationale a României. Poemul, smuls parca de pe buzele unui Eminescu împacat-resemnat cu sine însusi, nu-i însa al „poetului national“, ci al unui mare urmas al lui, plecat dintre noi acum 13 ani: Ioan Alexandru. Îmi închipui cum cade aceasta sublima si nepamânteana „Lumina lina“ peste rapaitul national si solemn de parada al defilarii trupelor înfratite sub semnul unitatii europene de la Bruxelles pe sub Arcul de Triumf dintr-un Bucuresti învaluit în ceata eterna a libertatii noastre: „Lumina lina lini lumini / Rasar din codri mari de crini. / Lumina lina cuib de ceara, / Scorburi cu miere milenara / De dincolo de lumi venind / Si niciodata povestind / Un rasarit ce nu se mai termina / Lina lumina din lumina lina. // Cine te-asteapta te iubeste, / Iubindu-te nadajduieste / Ca într-o zi lumina lina / Vei rasari la noi deplina. / Cine primeste sa te creada / Trei oameni vor veni sa-l vada. / Lumina lina lini lumini / Rasar din codri mari de crini. / I-atâta noapte si uitare / Si lumile-au pierit în zare / Au mai ramas din veghea lor / Luminile luminilor. // Lumina lina lini lumini / Înstrainându-i pe straini / Lumina lina. Nunta leac / Tamaduind veac dupa veac, / Cel întristat si saracit, / Cel plâns si cel nedreptatit / Si pelerinul însetat / În vatra ta au înnoptat. / Lumina lina leac strain / Deasupra stinsului pamânt / Lumina lina Logos sfânt.“ Superba, ideea de a implora nepamânteana lumina lina, „Logos sfânt“, sa coboare la ceas aniversar asternându-se deasupra stinsului pamânt – nu poate veni decât de la un poet. Îl banuiesc, anume, pe poetul Lucian Vasiliu de la „Dacia literara“ responsabil de aceasta idee, ea însasi de sorginte intens poetica si etern idealista: ca un rasarit ce nu se mai termina. O parte a criticilor si istoricilor literari ataseaza aceasta „Lumina lina“ bucuriei mistice din cea de-a doua jumatate a creatiei lui Ioan Alexandru, aceea care, poetic descendenta si inferioara în ochii lor, semnaleaza asa-numita „ruptura“ estetica dintre expresionistul vitalist  de pâna la „Vamile pustiei“ si poetul religios si din ce în ce mai afectat de „tezism“ de dupa aceea, cel din „Imnele bucuriei“, „Imne“, „Imnele Transilvaniei“, „Imnele Moldovei“, „Imnele Tarii Românesti“, „Imnele Maramuresului“ si celelalte din aceeasi arie lirica si spirituala. „Ruptura“ este însa artificiala: efectul unei judecati pripite la capatul unui exercitiu critic viciat de gustul excesiv al vanei speculatii. Speculatie critica suprapusa – piatra tombala! – peste o creatie în adâncul careia vitalismul (rustic?, rural?) se vede înca de la început filtrat si invadat de spoturi de „lumina lina“ emanata din „codrii mari de crini“. Un codru luminos si luminat de un simbol mistic: o conjunctie poetica asupra careia gustul critic si speculativ comite, dupa unele opinii, o mare nedreptate. Printre primii care semnaleaza nedreptatea facuta poetului Ioan Alexandru „rupt“ de Ion Alexandru este Laurentiu Hanganu, care, dupa ce observa si deceleaza cu patrundere critica semnele ori simptomele „bucuriei“ si ale „luminii line“ înca din toiul vitalismului tulbure si tulburat din primele volume (crucialul „Vamile pustiei“), scrie despre o anume cale, „precrestina“, de iesire din „infernul discutabil“ dinainte. Poetul însusi indicase undeva calea: „Iov trecea în lumea cealalta fara pic de regret, / fara pic de stiinta, / asa cum s-au nascut si au murit mortii / înainte de a se naste Dumnezeu“. Ca atare, „Aparent paradoxal – scrie Laurentiu Hanganu – în aceasta dificultate de realizare a ceremoniei, a ritualului, pe care au acuzat-o unii comentatori, îsi afla originalitatea poezia lui Alexandru, care reuseste altceva decât mesianismul politic al lui Goga ori cainarea pesimista a lui Arghezi ori chiar inadecvarea sistematica a lui Blaga. Nutrit cu expresia unor experiente-limita, de la Pindar, Roman Melodul, San Juan de la Cruz, la Hölderlin, Rilke, Eminescu folclor ritualic si texte ezoterice, poetul român nazuieste cu obstinatie spre telul sau: « … Nu se poate ca totul sa fie o iluzie, iar daca toate aceste sunt o iluzie, înseamna ca iluzia însasi este calea si adevarul». O tema initial obsedanta, cea a desertaciunii – de sorginte biblica dar si cu imagini din eminescianul «Memento mori» – este convertita cu timpul din apatie si insensibilitate în exaltarea sublimului constiintei în sens pascalian – «trestie batuta de vânt»; poetul crede în iubirea care «apropie ceea ce spiritul nu cuteaza» si, mai presus de orice, trudeste rabdator si tenace sa încredinteze ca prin poezie cuvântul poate sa-si redobândeasca functia creatoare si sa redea demnitatea si eliberarea. Volumul «Vamile pustiei» reprezinta momentul cel mai însemnat al devenirii poetice a lui Alexandru: întruchipare lirica a unui moment de profunda criza existentiala, culegerea figureaza drumul mistic al sufletului de la ratacire si ignoranta la cunoasterea desavârsita, de la întunericul existentei comune la lumina harului, de la nestiinta la revelatie. Pentru a-l strabate, poetul se îmbarca ritualic pe o corabie simbolica, a carei venire neasteptata marcheaza începutul marii calatorii mistice (…) pustia este, în viziunea poetica a lui Alexandru, o heterotopie în care coexista, în mod paradoxal, eternitatea si devenirea, transcendenta si imanenta, caderea si împlinirea (…) vamile pustiei sunt pietrele de hotar ale ascensiunii pe via dolorosa – calea pe care Iisus si-a purtat crucea. O data depasita însa, suferinta lasa locul bucuriei mistice a împlinirii absolute …“ Poate ca aceasta viziune critica, obligata sa se restrânga într-o pagina de Dictionar, sufera de un oarecare reductionism de tip dialectic, iar Iov „învata“ prea repede cum se moare dupa ce „se naste Dumnezeu“: pretioasa si fertila, ideea despre un drum, o cale, o straluminare (sau iluminare!) a spiritului în vesnica iscodire si cautare de sine ramâne reperul, pârghia prin care poetul Ion Alexandru dezbinat si „rupt“ în doua de criticii sai prea speculativi s-ar putea reîntregi si reuni cu sine însusi – spre binele posteritatii lui si, desigur, al poeziei românesti în general. „Ruptura“ dintre cei doi ce fusesera unul, ruperea lui Ion de Ioan Alexandru îl nemultumeste profund si pe Dan C. Mihailescu, „scriitorincul“ care, în „Cartea ca destin“, realizata împreuna cu Daniel Cristea-Enache, spune în rânduri impresionante: „Despre vizitele în casa lui de pe strada Belgrad nr. 5, când îi duceam mere sau legaturi de usturoi, iar Ulvine ne daruia pentru Ana rochite si pantalonasi nemtesti de la Joachim sau Ruth Elena, despre mizeria comportamentului meu ostil de dupa 1980 (când am auzit ca Ioan îi telefonase direct sefului Securitatii din nu stiu care oras, ca sa se plânga ca, la hotel, îl agaseaza niste apeluri golanesti, ce m-a facut suspicios si m-a îndepartat de el definitiv, stupid si impardonabil), despre camerele lor scaldate în muzica lui Bach, cu icoane si sfesnice la tot pasul, cu rafturile bibliotecii harazite Patrologiei lui Migne, despre lectiile lui de viata, care vizau «topirea zgomotului biologic întru Dimensiunea nevazuta», despre cum m-a încopciat de sigur si suav totodata în conceptul antic de enthousiasmos, ca si despre marea nedreptate pe care i-o face Nicolae Manolescu, între altii, prin disjunctia estetica dintre Ion si Ioan, adica dintre poetul crud traitor al expresionismului rural si misticul vizionar al Imnelor – sper ca voi divaga, cu aceeasi iubire, alta data.“ Dan C. Mihailescu l-a „simtit“ pe Ion Alexandru, daca nu ca pe „un substitut al tatalui“, mai degraba „ca pe un frate mai mare. «Fratele Ioan», chiar asa îi scria «fratelui Dan». Îi semna prefata volumului de poezii «Versuri dintr-un lemn», ramas în manuscris (…) Fratele Ioan! Cititi «Lumina lina», sa vedeti versuri care nu au pereche decât în Eminescu! «Lumina lina, lini lumini rasar din codri mari de crini». Codrii lui de crini nu pot face pereche decât cu eminescienele «oceane ale gândirii». «Lumina lina, nunta, leac, tamaduind veac dupa veac», «scorburi cu miere milenara» – sunt viziuni de talie dantesca. Si azi îmi murmur în minte, când sunt vested, când ma hartuieste si ma umileste realitatea: «Transilvania, prea iubita mea, / fluturii plâng fara încetare, / si soarele-i mereu, pe zare spânzurat, / lânga icoana Vergurei Fecioare»“. Sa întârziem putin în baia de cultura sfintita de pasiune si lumina sufleteasca în care Ioan Alexandru de pe vremea studentiei lui Dan C. Mihailescu i-a scaldat, ca într-o cristelnita miraculoasa pe tinerii sai ucenici instruindu-i si uluindu-i cu ascutitul sau vaz interior, gratie caruia puterea sa asociativa deschidea usile unor capodopere din varii domenii: aparent incompatibile si incomunicabile, ele deveneau sub inteligenta lui dezvaluitoare comunicative unele cu altele, într-o nesperata dar autentica, reala complicitate a valorilor înalte de oricând si de pretutindeni. O marturisire ca aceea ce urmeaza este elocventa în privinta puterii cu care iubirea suprafireasca înmoaie si învinge orgoliul, natural, al unicitatii si al însingurarii nutrite sau inspirate de marile capodopere, instaurând astfel între ele o fraternitate a reciprocei oglindiri. Comparatismul acesta surprinzator, inedit si insolit, exercita o seductie invincibila: e probabil ca fostul ucenic, devenit „omul care aduce cartea“, a învatat, sub imperiul unei halucinatii marturisite, o lectie de neuitat, comparabila prin aprinsa ei luminozitate erudita si seducatoare cu aceea pe care o generatie dinainte o primea de la un Edgar Papu. Iata lectia: „Cursul Eminescu si seminariile de ebraica ale lui Ioan Alexandru erau un havuz de credinta, cultura si întelepciune.
Ani de-a rândul l-am urmat cu Biblia-n desaga în tot felul de camarute de prin mansarda Filologiei bucurestene, unde ne citea ce a tradus din „Cântarea Cântarilor“ si scotea pe tacute un album de autoportrete Rembrandt si, cale de doua ceasuri, în tacerea noastra înmarmurita ne facea istoria Luminii, a Chipului, a mâinii care binecuvânta, trecea de la Orfeu la Hagia Sophia si San Pietro, de la canoanele clasice la Renastere si Baroc, de la manuscrisele de la Marea Moarta la Plotin, ajungând la Pascal si Dostoievski, la Rilke si Romano Guardini, melcul lui Antim, icoanele Rasaritului fata cu San Juan de la Cruz, lumina Taborului, chinuitul chip pamântiu al lui Hristos din Grünewald, sufletul sofianic teoretizat de Blaga, revenind la voievodalul hyperionic eminescian în comparatie cu ascensiunile sufletului dantesc, pentru a ateriza în final în bratele Saskiei, la deosebirea dintre Eros si Agape, la Augustin si cupa Graalului, rostul bobului negru în auriul aureolei, al pacatului pentru izbavire. Plecam literalmente halucinati dupa doua ceasuri de hermeneutica terapeutica, având inima captusita cu ceea ce el numea «camasa de aloe», armura launtrica prin care devii ignifug, impenetrabil la tot raul lumii, în numele triumfului pe care «fratele Ioan» ni-l striga la final, ca leac fata de toata urâciunea care ne înconjura: «Ce-mi puteti face, daca va iubesc?!?» Iubirea care ne-a legat pe Tania si pe mine a stat în chip esential sub binecuvântarea lui Alexandru, omul care pur si simplu ne-a învatat levitatia eliberatoare în context sufocant.“ Aflate si decupate din punctul cel mai înalt al „Cartii ca destin“, amplu dialog extrem de semnificativ dintre o Dreapta radicala cu aripa ei un pic mai de Stânga, asemenea marturisiri de pretuire si iubire „îti taie“, într-adevar, „rasuflarea“ – cum spune Daniel Cristea-Enache despre „omul care aduce cartea“ îngenunchiat de „Vamile pustiei“, „pe care aveam sa i-l copiez integral de mâna Taniei în primul an de facultate“. Nu avem de-a face aici cu simple reverente, dar cu veritabile emotionante „îngenunchieri“ în fata marilor carti, a operelor care poarta cu ele si raspândesc deasupra stinsului pamânt lumina de veghe si nepamânteana ca aceea din poemul lui Ioan Alexandru, „Lumina lina, lini lumini / Rasar din codri mari de crini. / I-atâta noapte si uitare / Si lumile au pierit în zare / Au mai ramas din veghea lor / Luminile luminilor.“ În fiecare an, macar la marea aniversare, s-ar cuveni sa murmuram lasându-ne îngenunchiati, fara ipocrizii doctrinare ori „surfilari înveninate“, de aceasta nestinsa „Lumina lina“ a unui mare poet.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper