Lectii de la sora noastra de ginta latina (I)

Nu de ieri de azi ne-am obisnuit sa privim la Franta ca la un model. Ne adaptam legislatia dupa cea franceza, ne acomodam modelele administrative dupa cele franceze, ne simtim francofoni – chiar daca, deja, cei mai multi dintre noi avem drept prima limba straina engleza – si ne înghesuim, la fiecare 14 iulie, la receptia de la Ambasada Frantei, depasita ca importanta doar de cea de 4 iulie, de la Ambasada SUA. Mizam pe sprijinul Frantei în toate situatiile, chiar si atunci când, perplecsi, nu mai întelegem de ce nu îl primim – asa cum ne-o dovedeste încapatânarea domnului Hollande de a se opune, cu argumente la fel de populiste precum cele ale doamnei Le Pen, aderarii României la spatiul Schengen; dar nu asta este problema noastra acum, de vreme ce ni s-a spus verde în fata ca nici în 2014 nu vom fi acceptati în jinduitul spatiu, desi toate cele patru tari care se opun (Franta, Germania, Olanda si Finlanda) au fara îndoiala tot felul de argumente, care mai de care mai tehnice, pentru a sustine niste decizii cât se poate de politice, care nu au nici o legatura cu nici un fel de criteriu „tehnic?. De altfel, politicienii nostri sunt la fel de bine pregatiti ca si ai lor pentru a lasa impresia ca, în deciziile pe care le iau, sunt mânati de cele mai bune intentii, dar conditiile, care sunt din ce în ce mai vitrege, nu le permit sa le duca la îndeplinire. Ca sa zic asa, citând o vorba din popor, sunt satul de minciunile mele…
Dar sa lasam politica si sa revenim la cultura. Acesta este un teritoriu unde, ca vrem, ca nu vrem, Franta ramâne una dintre cele mai importante tari nu doar din Europa, ci din întreaga lume. România a luat, pe cât a putut, câte ceva din modelul cultural francez. Si, în opinia mea, bine a facut! Da, stiu, mi se va spune ca ar mai fi fost si alte modele europene: italian, german, britanic, olandez sau suedez. Eu cred, totusi, ca cel francez ni se potriveste cel mai bine, din simplul motiv ca vine în continuarea unei traditii biseculare de oglindire a realitatilor culturale românesti în cele franceze. Si, în alta ordine de idei, facând un mic retur în politica, ar fi de remarcat ca elitele culturale si politice românesti care au faurit România contemporana s-au format la Paris, iar principalul sprijin pe care l-am primit, ca stat, de la 1830 încoace, a venit, cu toate inconsistentele sale, tot de pe malul Senei.
De la o vreme, însa, în ce priveste managementul muzeal – caci despre asta vreau sa vorbesc acum –, oul a ajuns sa învete gaina. Suntem acum mai catolici decât papa si mai francezi decât francezii. Sa ma explic.
În 1990 si 1991, în conditiile vidului normativ de la începuturile noastre post-decembriste, Andrei Plesu a numit în fruntea marilor muzee nationale, prin simpla sa vointa, un sir de personalitati pe care nu cred ca le putea contesta cineva. Asa au ajuns sa fie directori ai acestor institutii oameni precum Theodor Enescu, Lucia Marinescu, Horia Bernea, Ioan Godea, Mihai Oroveanu, Alexandru Lungu, Vasile Boroneant, Alexandru Dan Condeescu, Corneliu Ioan Bucur sau Ioan Opris. Timp de mai bine de 12 de ani, numirile directorilor de muzee s-au facut exclusiv prin vointa ordonatorilor de credite, fie ei ministri, presedinti de consilii judetene ori primari. Uneori, aceste numiri au fost benefice pentru muzee, alteori, nu. Omul a sfintit locul întotdeauna acolo unde acest lucru a fost posibil. Apoi, au aparut concursurile. În teorie, totul a era frumos si, mai ales, corect. Candidatul venea cu un proiect de management, care era judecat de o comisie neutra, iar cel mai bun era declarat câstigator. Am fost unul dintre cei care au contribuit la conceperea Ordonantei Guvernului nr. 26/2005 care a statuat acest sistem si nu am de gând sa ma dezic de el. Sistemul a fost „perfectionat“ de o noua ordonanta (189 din 2008), care a reusit sa birocratizeze ceva mai mult modul de numire a conducatorilor de institutii, încercând sa creeze o categorie a managerilor culturali. Fara îndoiala, dar si pentru faptul ca cei care candideaza acum pentru un post de conducere a unei institutii de cultura sunt obligati sa prezinte un proiect de management (prezumat a fi scris chiar de ei), actul juridic reprezinta un progres. Din pacate, aplicarea sa este deficitara. Comisiile de jurizare sunt numite la bunul plac al ordonatorului de credite, iar ipocrizia este maxima prin faptul ca cei care candideaza nu au voie sa îsi treaca numele pe proiect. În realitate, România este o tara mica, iar numarul persoanelor care ajung sa fie implicate în acest proces de jurizare, ca examinator sau candidat, este si mai mic. Din aceasta cauza, în realitate, înca înainte de depunerea proiectelor, fiecare membru al comisiei stie exact cine sunt candidatii si, mai mult decât atât, are suficiente indicii sa le deosebeasca lucrarile, chiar daca ele nu sunt semnate.
În 2005, când întregul sistem a fost gândit (trebuie sa îi amintesc aici pe coautorii sai, Delia Mucica si Ioan Onisei), ideea noastra a fost aceea de a înlatura arbitrariul din ceea ce devenise modul de numire a directorilor de institutii publice de cultura, tocmai pentru ca experienta ne-a dovedit ca este imposibil ca oamenii numiti la conducerea acestor institutii sa fie despartiti de interesele politice ori de clan ale decidentilor – fapt care ajunsese sa afecteze grav chiar modul de functionare a institutiilor. Cu alte cuvinte, fiecare ministru îsi numea favoritii la conducerea institutiilor din subordine si la fel faceau si „baronii“ local. Sistemul era un mare joc de ruleta: uneori, a fost cu noroc (numirea Roxanei Theodorescu la conducerea Muzeului National de Arta, a lui Mihai Oroveanu, în pozitia de director la nou înfiintatul Muzeu National de Arta Contemporana sau a Georgetei Stoica, la sefia Muzeului Satului, de exemplu), alteori, nu (muzeele Bran si Peles, Complexul National Muzeal „Moldova“ sau Muzeul National de Istorie a Transilvaniei au fost asemenea exemple, la un moment dat sau altul, din pacate). Regretabil, asa cum a evoluat, dupa 2005, sistemul a ajuns, mai mult sau mai putin, o farsa pe care o joaca toti cei implicati, candidati si examinatori, deopotriva. Cearcanele excesivului joc de-a corectitudinea politica se fac simtite peste tot. Sigur, chiar si în perioada de dupa emiterea ordonantei din 2005, o serie de manageri de indubitabila valoare a dobândit recunoasterea efortului depus pentru a obtine functiile de conducere: Vintila Mihailescu, Lacramioara Stratulat, Paula Popoiu, Sabin Adrian Luca, Rodica Rotarescu, Narcis Dorin Ion si Valeriu Cavruc sunt doar câtiva dintre ei. Dar, din 2009 încoace, totul pare mai degraba un simplu joc de societate, nu foarte agreabil si nici foarte evoluat.
Aici suntem noi. Încercam sa facem dintr-o lege pe care o fetisizam, de-a dreptul, un chezas al onoarei noastre civice, un punct de reper pentru egalitatea de sanse în societate si pentru meritocratie.
Ar fi interesant, în schimb, sa vedem ce se întâmpla, în vremea asta, în Franta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper