Inventarea tenisului (68)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

În 1984, Big Mac se apropia cu pasi de urias de apogeul carierei sale. El nu o stia pe-atunci caci, nu-i asa, orice om cu capul pe umeri si dotat cu oarece talent, daramite un geniu, spera la mai mult si la mai bine. Idealul autodepasirii si telul de a bate recorduri îi defineste pe acei insi supradotati, personaje care, îndeobste, constituie germenul progresului în orice societate, indiferent de epoca. Asa au stat lucrurile si cu marele tenismen american. John a avut nevoie cam de un an pentru a integra mental disparitia teribilului rival care a fost pentru el Björn Borg. Dar dupa acest proces de lamurire launtrica, în urma caruia a realizat ca legitima succesiune la „tronul” de lider ATP este a sa, iar nu a altuia, a explodat pur si simplu, dându-si adevarata masura a talentului si clarviziunii în joc.
În 1984 McEnroe a trait paradoxal. Pe de o parte, a avut unul dintre cele mai depline sezoane jucate vreodata de un campion, cu cifre greu de repetat, inclusiv sau poate mai ales astazi, desi Federer, prin 2005-2007, Djokovici în 2011 si Nadal în 2013 s-au apropiat de performantele sale. Sa nu uitam ca în acel an, Bad Boy a câstigat turneele de la Wimbledon si US Open, Mastersul si WCT-ul, a disputat finala de la Roland Garros. Din cele cincisprezece competitii la care a luat parte, el si-a trecut în palmares treisprezece, cu exceptia Roland Garros-ului si a turneului de la Cincinnati. Acolo a pierdut finala în fata lui Lendl si Amritraj. Pe parcursul întregului sezon Mac a câstigat 84 de partide, pentru a ceda doar de trei ori. Ultima înfrângere, în afara celor doua mentionate, s-a întâmplat în finala Cupei Davis, în fata suedezului Sundstroem, dar era un meci fara miza. Procentajul este fabulos, 96,47%, si ramâne înca neegalat. Pâna la finala de la Paris, din iunie, iancheul contabilizase 42 de victorii la rând – ne-mai-va-zut!
Am spus însa ca sezonul 1984 a fost unul paradoxal pentru sportivul american. De ce? Ei bine, în acel an Big Mac a avut sansa de a spulbera un mit: americanii nu câstiga pe zgura pariziana. Mai mult, stilul sau de a practica tenisul, întemeiat pe viteza de joc produsa de schema tactica serviciu-voleu, nu era adaptat acelor rigori pe care în mod normal terre battue le presupune. În mod normal… însa Johnny era genial, nu normal, fiind cu mult pe deasupra normei si a habitudinilor obisnuite!
În 1984 campionul din Queen’s a avut un parcurs de senzatie la Roland Garros. În primul tur el a trecut în trei seturi scurte de argentinianul Horacio de la Peña, apoi de compatriotul sau, Ben Testerman, cu un scor similar celui din prima runda. În turul al treilea, John, principal favorit, da piept cu alt iancheu, mult mai redutabilul Mell Purcel. Statistica este seaca si revelatorie: 6-4 6-4 6-1 în favoarea lui McEnroe. În optimile de finala gluma se îngroasa, caci John se dueleaza cu un specialist al suprafetei rosii, ibericul José Higueras, cap de serie 12, care izbuteste sa-i smulga un set: 6-4 7-6 3-6 6-3. Sferturile îi prilejuiesc lui Bad Boy o întâlnire cu un alt conational, foarte tânarul si talentatul Jimmy Arias, cap de serie 5, mare speranta americana. Nici o problema însa, jocul de atac al roscovanului merge ceas: 6-3 6-4 6-4. Vesnicul sau adversar, combatantul din vechea garda, Jimmy Connors încearca sa-i puna bete în roata în semifinala. John se încrunta si matura pe jos cu Jimbo, scor 7-5 6-1 6-2. Al treilea cap de serie nu a putut sa faca nimic în fata tavalugului pe nume McEnroe.
În finala îl astepta însa al doilea cap de serie, cehoslovacul Ivan Lendl, mereu în cautarea primului sau trofeu de Grand Slam. Ghinionist sau poate doar necopt mental, praghezul pierduse primele sale patru finale în competitiile majore, una chiar aici, la Paris, în 1981, în fata lui Borg. Între cei doi finalisti din 1984 exista o veche si aprinsa rivalitate. Nu se înghiteau deloc. McEnroe chiar declarase cândva ca are mai mult talent în degetul mic al mâinii stângi decât Lendl în tot trupul sau matahalos…
În aceste conditii se anunta o finala cu nabadai, iar americanul era favorit, cu toate ca nu evolua pe suprafata lui favorita. Vreme de treisprezece zile însa tenisul lui Johnny fusese unul perfect, iar liderul mondial parea ca atinsese efectiv desavârsirea. Cine sa-l opreasca?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper