„Inside Llewyn Davis“, mini-odiseea unui cantaret de folk

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Întreaga carierã cinematograficã a celor doi frati Ethan si Joel Coen poate fi sintetizatã într-un singur cuvânt, si anume: dramedia. Adicã acea îmbinare unicã, specificã celor doi regizori, dintre dramã si comedie. Bineînteles, existã si putinele exceptii în care filmele devin, de fapt, o dramã în adevãratul sens al cuvântului, dar capãtã, prin intermediul constructiei personajelor si a dialogurilor, tente ironice si parodice. De asemenea, cei doi regizori mai au si meritul de a jongla pe ambele fronturi ale publicului, adicã se îndreaptã cu usurintã cãtre filmul de autor, si, în acelasi timp, prizeazã si la publicul larg, nu doar la cel iubitor de art house. De aceea, nu e de mirare cã cel mai recent lungmetraj al acestora, câstigãtor la Cannes, „Inside Llewyn Davis“, a fost perceput de cãtre unii spectatori ca fiind o comedie cu tente ironice la adresa scenei folk americane. Ei bine, din pãcate, sau din fericire, acest film se diferentiazã major de celelalte opere ale celor doi frati. „Inside Llewyn Davis“ este cel mai trist, usturãtor si emotionant film al fratilor Coen si datoreazã acest „merit“ unor secvente marcante care justificã scopul adevãrat al povestii, si puncteazã, pe tot parcursul peliculei, un omagiu adus muzicii folk.
Povestea fratilor Coen îsi trage seva din perioada de glorie a scenei folk din anii ’60, iar background-ul protagonistului, Llewyn Davis (Oscar Isaac), se inspirã, detasat, din viata cântãretului Dave van Ronk. Llewyn Davis ipostaziazã tiparul cântãretului frustrat, care încearcã sã-si câstige existenta din artã si nu reuseste nicicum. Acest fapt nu se datoreazã lipsei de talent, ba din contrã, muzica lui presupune trãire si profunzime, lucru pe care majoritatea producãtorilor din acea vreme îl excludeau, pentru cã nu le aducea un profit frumusel. Marea neliniste si tristete a scenei muzicale a anilor ’60 era legatã de acest rãzboi financiar dintre producãtori si artisti. Mai mult decât atât, cererea pentru ceva mai ofertant si entuziasmat, care sã aducã zâmbetele pe fetele ascultãtorilor, devine o altã problemã, redatã consecvent în traiectoria protagonistului. La un moment dat, chiar existã o scenã în care unul dintre personaje afirmã cã muzica este modalitatea de a reda bucuria sufletului. Ei bine, sufletul înnegrit al lui Llewyn Davis nu face asta nici mãcar din proprie vointã, pentru cã singura lui bucurie pare a fi însãsi muzica. Drama cântãretului ne este redatã pe parcursul a zece zile, dar, de fapt, tragedia acestui om este, simplu spus, nenorocul sãu în viatã. Una dintre explicatiile date în film, fãrã a îndrepta actiunea spre alte zone de interes, este faptul cã fostul partener de trupã al lui Llewyn, Mike, îsi pusese capãt zilelor, aruncându-se de pe podul Washington. Filmul dezbate foarte putin tragedia acestei sinucideri sau experienta psihologicã a protagonistului legatã de moartea prietenului sãu. Tot ce stim/vedem despre Mike este cover-ul discului pe care cei doi îl înregistraserã si în care acesta apare.
În ciuda încercãrilor la care este supus Llewyn, filmul are puterea de a arãta si o mare parte din personalitatea sa profundã, care nu se reduce la problemele financiare. Nepãsarea si ignoranta personajului în ceea ce priveste viitorul sãu sunt punctate în fiecare scenã, prin dialogurile si relatiile cu celelalte personaje. Bineînteles, majoritatea acestor secvente au rolul de a reda comportamentul protagonistului fatã de oamenii care încearcã sã-l ajute sau sã-i ofere o perspectivã pozitivã asupra vietii. Tocmai de aceea, scopul filmului este cel de a reda, strict, încercãrile prin care trece cântãretul, fãrã a porni spre alte directii, cum ar fi backgroundul istoric si social din acea perioadã. Ceea ce capãtã cu adevãrat greutate e însiruirea activitãtilor acestui om greu încercat de soartã, care vrea sã-si câstige banii din muzicã. Iar aceastã dorintã nestãvilitã deschide bucla compozitionalã a filmului prin rutina zilnicã si prin alegoria de final, care aratã atât caracterul de „mistocar“ al protagonistului, cât si o indiferentã asumatã în fata vietii.
Amprenta fratilor Coen este vizibilã la nivelul atmosferei, a felului în care este reliefat profilul moral al protagonistului, dar si la nivel de plot. Unul dintre meritele povestii este caracterul evaziv al acesteia, prin faptul cã fratii Coen aleg sã redea dificultatea situatiei materiale a protagonistului printr-o serie de activitãti banale. Cum ar fi, de exemplu, scopul lui Llewyn de a-si gãsi, o datã la douã zile, o canapea pe care sã doarmã. Un alt deliciu la nivel de plot este cã traseul protagonistului nu e bine definit nici pânã în finalul filmului. Acest evazionism provine si din faptul cã punctele forte ale filmului sunt redate prin intermediul unor secvente de tip road movie, care presupun initiere si schimbare. Cu toate acestea, ele nu-si ating telul asa cum am vrea noi, asta pentru cã nici mãcar protagonistul nu se încumetã sã actioneze si sã schimbe ceva. Rolul lor e de a delimita granita dintre functia/puterea unui plot, cu toate twisturile si schimbãrile sale, si dorinta de a epata a regizorilor. De aceea, povestea din „Inside Llewyn Davis“ rãmâne light si, în acelasi timp, cât se poate de profundã. Mai mult decât atât, temãtori cu privire la scenariu si la plot, fratii Coen au inserat si un motan, Ulysses, care devine un fel de punte de legãturã dintre subiectivitatea inactivã a protagonistului si personalitatea lui. Apartinând unor prieteni vechi, Ulysses petrece câteva ore cu Llewyn, pânã când scapã pe fereastrã si fuge. Îngrijorarea letargicã a protagonistului rãmâne omniprezentã pânã la final, cu mici întreruperi, asta pentru cã rãtãcirile motanului si întoarcerea lui de unul singur acasã reflectã, metaforic, traseul sinuos al cântãretului. În ciuda destinului nefinisat, filmul are o structurã ciclicã si un rol alegoric si moralizator, astfel cã finalul sãu reevalueazã miza acestei povesti.
Unul dintre meritele cele mai mari ale acestui film este, poate, caracterul solemn al odei compuse de fratii Coen. Fiind, în fond, o biografie a unui cântãret, importanta povestii si a momentelor muzicale din film nu capãtã valente de pur entertainment sau tente istoricesti, de tip hollywoodian, ci potenteazã atât cât este necesar din poveste. Solemnitatea poate fi observatã si la nivel de decupaj cinematografic, prin clar-obscur, prin desaturarea culorilor, printr-un soi de softness conferit chipurilor personajelor. În cazul lui Llewyn Davis, ea se remarcã, nemijlocit, printr-o formã de iluminare facialã care confirmã, încã o datã, interioritatea sufletului sãu – o interioritate atent transpusã si interpretatã.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper