Harry Brauner si perenitatea folclorului

Un articol de ALEXANDRU MICA

„Arta populara trebuie observata cu atentie si, mai cu seama, cu multa discretie.“

Folcloristul, etnomuzicologul si profesorul universitar Harry Brauner, fratele mezin al celebrului pictor avangardist Victor Brauner, se naste pe 24 februarie 1908 la Piatra Neamt si moare la 11 martie 1988, la Bucuresti, fiind incinerat la fostul crematoriu „Cenusa“. Urmeaza cursurile liceale la Liceul „Gheorghe Lazar“ din Bucuresti, unde este coleg cu Matei Socor, viitor dirijor si director general al Radiodifuziunii Române, autorul muzicii imnului RPR. Urmeaza apoi cursurile Conservatorului din Bucuresti, unde il are ca profesor pe D.G. Kiriac, cel care i-a insuflat dragostea pentru folclor. In casa acestuia l-a cunoscut pe Constantin Brailoiu, care ii va fi, la rândul sau, profesor, ca si George Georgescu Breazul, autor al primului curs de enciclopedie muzicala si autor al celebrei lucrari „Patrium Carmen“.  Fascinat de metoda de predare a folclorului de catre Constantin Brailoiu, acesta devine asistentul si colaboratorul cel mai apropriat al magistrului, insotindu-l in culegeri de teren si contribuind, alaturi de acesta, la organizarea Arhivei de Folclor a Societatii Compozitorilor Români.
In timpul cercetarilor monografice din satul Dragus – Fagaras, se infiripa o idila promitatoare cu pictorita Lena Constante, care ii va deveni sotie dupa o perioada de dramatica incercare a vietii. Era cultivat, ca si Lena Constante, in cercul de apropiati ai lui Lucretiu Patrascanu, fiu de mosier (tatal lui era si scriitor), avocat celebru, ctitor al Partidului Comunist din România, cu doctorat in Stiinte Economice la Leipzig, in Germania, sociolog, filozof, singurul marxist român in vremea aceea, autor al actului de la 23 august 1944, prin care a fost inlaturat regimul de dictatura al maresalului Ion Antonescu, primul ministru comunist al Justitiei, in guvernul Petru Groza. Harry Brauner raspunde avansurilor amoroase ale scenografei Herta Schwamen, proprietara si directoare a Teatrului Tandarica din Bucuresti. Trecuta la rit ortodox, prin botez si cununie oficiate de parintele Gala Galaction, aceasta, cu numele schimbat in Elena Patrascanu, devine sotia liderului comunist, fiind cu zece ani mai tânara decât el. La rândul ei, Lena Constante, la scurt timp dupa cunostinta cu Lucretiu Patrascanu, ii devine un fel de secretara, dar si amanta. Macinata de o iubire devoratoare pentru lider, pictorita va ajunge la un moment dat in pragul sinuciderii.
Devenit indezirabil pentru conducerea superioara a PCR si oligarhia iudeo-cominternista, in frunte cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Vasile Luca, Teohari Georgescu, dar si pentru conducerea stalinista de la Moscova, in 28 aprile 1948, Lucretiu Patrascanu este arestat de politia politica condusa de Pantiusa Bodnarenco si Aleksandru Nicolschi, ca urmare a hotarârii Biroului Politic al PCR in frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnaras, Iosif Chisinevschi, Chivu Stoica, Alexandru Moghioros, Miron Constantinescu, Dumitru Coliu, pe baza anchetei conduse de Alexandru Draghici, ministru de Interne. Inceputa de Iosif Ranghet, aceasta a durat sase ani, timp in care detinutul nu a recunoscut niciuna din invinuirile ce i s-au adus. Ancheta era urmãrita printr-un sistem cu circuit inchis de televiziune si radio de catre Alexandru Draghici si Gheorghe Gheorghiu Dej. Capetele de acuzare erau dintre cele mai odioase si neconforme cu realitatea: tradare a intereselor partidului si subminare din interior a acestora, uneltire impotriva ordinii de stat, pregatirea unei riposte contra armatei sovietice in favoarea spionajului anglo-american, in vederea continuarii razboiului impotriva URSS, nationalism sovin, incercare de asasinare a lui Gheorghe Gheorghiu Dej prin pregatirea unei evadãri simulate a acestuia, in perioada detentiei sale in lagarul de la Târgu-Jiu si impuscarea lui in busculada ce urma sa fie organizata etc.
Concomitent au fost arestati, folosindu-se forta, Eva Patrascanu, Bellu Zilber, Anton Ratiu, Harry Brauner, Lena Constante, Nicolae Botea si Remus Kofler.
Speculând relatiile amoroase dintre cele doua cupluri, anchetatorii, in persoana unor consilieri sovietici, uzând de cele mai teribile presiuni psihice si de teroare fizica, au prins momentul când dârzenia Lenei Constante a cedat. Aflând din interogatoriile fostei prietene, Eva, cum o comentase acesteia fostul amant, sotul ei legitim, stapânita de ura si razbunare, a acceptat sa semneze declaratii mincinoase impotriva lui Lucretiu Patrascanu. La rândul lor, Elena Patrascanu si Harry Brauner, supusi aceluiasi regim de exterminare, le-au declarat achetatorilor ca „aranjamente tenebroase, afaceri veroase, comploturi si retele de spionaj sunt liantul prieteniei lor si al relatiei cu Lucretiu Patrascanu“.
Lucretiu Patrascanu este condamnat la moarte in octombrie 1954 impreuna cu Remus Kofler. Refuza sa solicite in scris, in schimbul recunoasterii vinovatiilor imaginare ce i se reprosau, comutarea pedepsei cu moartea in inchisoare pe viata. Supus unor chinuri fizice si psihice inimaginabile, este scos intr-o noapte din celula sa de la inchisoarea Jilava de catre tortionarul care il avea in supraveghere si, sub pretextul unei iesiri la plimbare, acesta, miseleste, il impusca in ceafa, pe la spate.
Dupa ispasirea celor opt ani de temnita grea, la izolare, in inchisoarea de la Aiud, si dupa doi de domiciliu fortat in satul Viisoara de lânga Slobozia – Ialomita, in Baragan, Harry Brauner revine in libertate in anul 1964.
Lena Constante, la rândul ei, dupa opt ani de temnita grea, la izolare, doi ani la comun si doi ani in domiciliu fortat, este eliberata si se casatoreste cu Harry Brauner abia in 1966. Pentru a supravietui, Harry Brauner se angajeaza pe un post minor la Institutul de Istorie a Artei din Bucuresti, unde director era George Oprescu, iar Lena Constante confectioneaza papusi pe care le vinde prin Fondul Plastic. In 1968, la indicatia Moscovei, in contextul condamnarii stalinismului de catre N.S. Hrusciov, noul lider de la Kremlin, Nicolae Ceausescu este nevoit sa reia procesul politic al lui Lucretiu Patrascanu si sa-i reabiliteze post mortem pe Iuliu Foris, Lucretiu Patrascanu, Remus Kofler, cât si pe ceilalti condamnati, aceia care mai ramasesera in viata din acest proces. Harry Brauner si Lena Constante sunt repusi in drepturile civile, li se inmâneaza carnetele de partid, cu recunoasterea vechimii in rândurile acestuia, sunt reprimiti in Uniunea Compozitorilor si, respectiv, Uniunea Artistilor Plastici, cu calcularea dreptului de pensie. Desi conform legii, prin achitare, deci, exonerare de orice vina, cei doi aveau posibilitatea sa primeasca importante despagubiri financiare din partea statului român, acestia sunt sfatuiti de reprezentanti ai conducerii de partid si de stat sa renunte in scris la drepturile ce li se cuveneau, pe motiv ca statul se afla in plin avânt de edificare economica si nu dispune de resurse financiare suplimentare. Cei doi se conformeaza si solicita in scris renuntarea la despagubiri.
Harry Brauner este reintegrat in invatamântul superior la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucuresti, unde, in anul 1971, i se aproba infiintarea Laboratorului de etnomuzicologie pe care il conduce, ca director, pâna la retragerea din activitate. Câtiva ani la rând, profesorul, insotit de cei doi asistenti, Cristina Radulescu si Vlad Ulpiu, organizeaza campanii de culegere de folclor, initiind si investigatii de ordin sociologic, pe urmele primelor culegeri de poezie si melodie populare la care participase in tinerete impreuna cu Constantin Brailoiu, Dimitrie Gusti sau Mihai Pop. Totodata, analizeaza stadiul in care se mai pastrau creatiile de odinioara si masura in care acestea mai constituiau realitati perene in vatra satului. Rezultatele spectaculoase dovedeau cu prisosinta perenitatea folclorului nostru, probând rezistenta in timp a sufletului si constiintei artistice creatoare la români.
Lena Constante scrie poezii pentru copii pe muzica compusa de Harry Brauner, ilustrate cu papusi confectionate de ea. O lunga perioada de timp asambleaza tapiserii pe diverse teme si cu diferite dimensiuni, intr-o forma surprinzator de originala, din fragmente de broderie in diverse culori, desprinse de pe camasile purtate si transformate in cârpe de sters ale tarancilor din satul Dragus de Fagaras sau din localitati rurale din judetul Hunedoara. Este apreciata si laudata pentru aceste creatii sui generis de multi admiratori, printre care si scriitorul Paul Anghel. Autor al unei emotionante carti intitulate „Arhiva sentimentala“, dedicata tapiseriilor Lenei Constante, scriitorul o compara, ca sugestie artistica si imagistica, cu operele nemuritoare ale lui Constantin Brâncusi. Insa artista este criticata vehement de presedintele Uniunii Artistilor Plastici, Vasile Dragut, rectorul Institutului de Arte Plastice din Bucuresti, care ii reproseaza ca distruge, in mod deliberat, broderii de patrimoniu românesc. O apara, pe parcursul a trei pagini din revista „Flacara“, redutabilul jurnalist si critic de arta Tudor Octavian, impreuna cu alte personalitati. La interventia noastra pe lânga presedinta Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, Suzana Gâdea, careia, pentru a o sensibiliza, i-am adus in dar un serviciu splendid de ceai, din ceramica colorata, primit de la Ambasada RPDC la Bucuresti, in numele liderului nord-coreean, Kim Il-sung, Lenei Constante i se aproba, in cursul unei audiente la care am fost prezent, deschiderea unei ample expozitii de tapiserii la Sala Dalles din Bucuresti. Dupa care se stinge si conflictul cu autoritatile in materie, ce devenise public in presa centrala si de specialitate.
In memoriile publicate dupa 1989, Lena Constante a minimalizat legaturile sale amoroase cu Lucretiu Patrascanu, reducând relatia cu acesta la „o simpla cunostinta“. Elena Patrascanu, aflata in inchisoare, nu a stiut de moartea sotului ei decât in anul 1956, când a fost eliberata si când, in pofida unei sanatati grav subrezite, nu a fost scutita de a ispasi o noua pedeapsa cu domiciliu obligatoriu. Apoi s-a casatorit cu regizorul Iannis Veakis si s-a angajat ca scenograf la teatrul din Sibiu. Pâna la moarte, sotul sau a fost incredintat de statornicia in dragoste a Elenei pentru primul ei sot, Lucretiu Patrascanu.
Personalitate de exceptie, cu un pitoresc aparte, neobisnuit, strabatând deceniile printre confratii de generatie discret, cu o demnitate statuara, blând si cald, bun si generos, Harry Brauner este un nume pe care l-au fluturat pe buze, cu o tainica duiosie, generatiile trecute sau prezente. Acestea l-au cunoscut din scrieri sau l-au vazut peregrinând cu fonograful Edison la inceputul veacului trecut, apoi cu magnetofonul Uher portabil, in anii care au urmat, prin satele si orasele noastre. Il tin minte iscodind lumea ca sa-i mai zica „una de-a noastra“, cântari pe care sa le restituie apoi ca bun de pret comun al natiei. L-au auzit in comunicari, eseuri, emisiuni la radio (ca acea rasunatoare „geografie muzicala a României“, prezentata in primii ani dupa al Doilea Razboi  Mondial), in conferinte si interventii de tot felul. In felul acesta, Harry Brauner a pregatit si a indemnat mereu noi si noi generatii sa recepteze cum se cuvine, pe potrivite strune ale sufletului, ceea ce a ramas pâna azi din inceputurile spirituale ale stramosilor nostri si din ceea ce poporul creeaza necontenit. Atras inca de la o frageda vârsta de incântatoarele plasmuiri muzicale ale neamului, se „producea“ fredonând ultimele noutati ajunse in inima târgului din satele cele mai indepartate, sub ochii admirativi ai tarancilor de la marginea Brailei, venite sa-si deserte cosurile carate cu râvna pe incovoiate cobilite. Pe strada copilariei sale, Harry Brauner avea sa-si faca din pasiunea pentru cântecul folcloric românesc o misiune de o viata.
Facând cunostinta inca din prima adolescenta, in anul 1925, pe când se afla la Conservator, cu marele profesor Dimitrie G. Kiriac, al carui student a fost, Harry Brauner, adânc impresionat si cucerit de frumusetile cântecului nostru popular etalate tinerilor invatacei de catre maestru, ramâne atasat definitiv de creatia folclorica traditionala româneasca. In casa lui, D.G. Kiriac il cunoaste pe Constantin Brailoiu, viitorul sau profesor de la Conservator de care, dupa cum o recunoaste, „s-a legat cu toata inima de la bun inceput, inteligenta lui sclipitoare, prezenta lui fascinanta fiind coplesitoare pentru toti cei care am avut norocul sa-i fim in preajma“.
Providentiala a fost intâlnirea lui Harry Brauner cu „marele boier“, savantul Constantin Brailoiu, care, dupa asidue cautãri, investigatii si analize ale creatiilor folclorice, insotit de tânarul sau asistent, a produs o adevarata cotitura in folcloristica muzicala din tara noastra si nu numai, inscriind o pagina memorabila in cultura româna. Nascut la 13 august 1893, intr-o familie aristocratica, originara din Oltenia, cu radacini in neamul Brâncoveanu, Constantin Brailoiu facuse studii muzicale la Bucuresti (1901-1907), Viena (1907-1909), Lausanne (1909-1911), Paris (1912-1914).
Revenit in tara in 1920, impreuna cu George Enescu si alti compozitori ai momentului, pune bazele Societatii Compozitorilor Români pe care o prezideaza intre anii 1926 si 1943.
Avându-l colaborator pe Harry Brauner, profesorul Brailoiu infiinteaza Arhiva de Folclor in cadrul SCR, care va constitui baza viitorului Institut National de Etnografie si Folclor al României.
Aflat in preajma profesorului Constantin Brailoiu, Harry Brauner recunoaste ca „inceputurile de organizare a Arhivei au fost spinoase“. Preocupat de soarta cântecului popular, dupa multe schimburi de pareri cu maestrul D.G. Kiriac, profesorul a ajuns la concluzia nevoii de a se injgheba un organism viu care sa culeaga in mod stiintific cântecul popular. Nenumaratele demersuri facute in acest scop pe lânga autoritatile in drept de-a lungul timpului de catre maestrul Kiriac – isi aminteste profesorul Brauner –, au fost zadarnice. Solutia a fost gasita insa de Brailoiu prin cointeresarea compozitorilor, initiativa urmarind, pe deoparte, latura strict stiintifica, pe de alta, una practica, aceea de a prilejui compozitorilor un contact nemijlocit cu creatia populara, unde sa-si gaseasca izvoarele inspiratiei. Fondatorii si conducatorii Societatii Compozitorilor Români din anul 1920, in frunte cu George Enescu si Constantin Brailoiu, „au dorit, din capul locului, ca asociatia scriitorilor de note sa nu ramâna rupta de realitatile vietii românesti traditionale“. Ei au urmarit ca din legile si din faptele acestei realitati sa razbata convingator credinta in capacitatea de inspiratie a muzicii noastre culte. De aceea, statutul SCR recomanda ca lucrarile cu caracter national sa fie cele dintâi tiparite, având prioritate. Directiva a fost preluata cu entuziasm, compozitorii facând un gest miscator, acela de a renunta, de bunavoie, la o parte din drepturile de autor ce li se cuveneau, numai ca sa dea viata gândului profesorului. In anul 1928 sunt marcate primele inceputuri modeste in activitatea Arhivei de folclor. „Un fonograf Edison, mai adauga Harry Brauner, gasit din intâmplare, dupa indelungate cautari, intr-un magazin de vechituri, si câtiva cilindri de ceara pe care se inregistrau cântece, era intreaga noastra zestre. Cântecele erau culese la intâmplare de la diferite persoane, urmarindu-se doar criteriul estetic in selectarea lor. La Arhiva poposeau oaspeti dintre cei mai diversi, de la Rozalia Bucur din Sâncel – Târnava Mica, devenita de nevoie servitoare prin Bucuresti, pâna la carturari de seama de talia lui Ovidiu Densusianu sau Nichifor Crainic.“
Proaspat absolvent al Conservatorului bucurestean, Harry Brauner se dedica, alaturi de marele sau dascal, Constantin Brailoiu, cu un entuziasm ce nu l-a parasit niciodata, acestei munci de pionierat de investigare a sufletului românesc. In anul 1926, Ovidiu Densusianu are ideea infiintarii, pe lânga Academia Româna, a unui departament al Arhivelor de folclor (corpus, atlas folcloric etnografic si lingvistic, monografii regionale) la care au conlucrat Constantin Brailoiu, Harry Brauner, Tiberiu Brediceanu, Sabin Dragoi, Mihai Vulpescu, Emilia Comisel. In acelasi an, la initiativa lui Brailoiu si a compozitorului Ion Nonna Otescu, ia fiinta, in cadrul SCR, departamentul pentru drepturi de autor. Constantin Brailoiu infiinteaza Catedra de folclor la Conservatorul din Bucuresti si publica in anul 1928 o culegere de treizeci de cântece populare transcrise pe note, care a devenit instrument de lucru la indemâna tinerilor compozitori, dar si a studentilor. Din acest an, Constantin Brailoiu, impreuna cu Harry Brauner se alatura echipei lui Dimitrie Gusti si face primele studii asupra folclorului românesc in satele din Bucovina, Transilvania si Oltenia.
Constantin Brailoiu era profesor de istorie a muzicii la Conservator si tinea un curs facultativ de folclor care, se parea, era punctul atractiv cel mai puternic, trezindu-le  studentilor un interes cu totul deosebit. „Explicatiile profesorului, ilustrate intotdeauna cu numeroase exemple pe discuri, exercitiile atât de interesante de transcriere pe note muzicale, dupa inregistrari, discutiile pasionante purtate simplu, neacademic, ca de la om la om, ne cucereau pe toti cei care am avut fericirea sa audiem acest curs“, afirma, peste ani, folcloristul Tiberiu Alexandru, devenit colaborator, din vara anului 1935, al Arhivei de Folclor a Societatii Compozitorilor Români.
In anul 1929, la Dragus, profesorul Brailoiu si-a elaborat metoda de cercetare a folclorului, astazi vestita in lumea intreaga. In Fagaras se deplasase pentru prima oara un colectiv de folcloristi muzicali condusi de Brailoiu, alcatuit din studenti de-ai sai, Harry Brauner, Sabin Dragoi, Tiberiu Brediceanu, Ilarion Cocisiu, Achim Stoia si Matei Socor. Printre ei se afla si Mihai Pop pentru partea literara. Integrati in scoala româneascã de sociologie, membrii acestui colectiv de cercetatori, coordonati de C. Brailoiu, puneau bazele, in fapt, unei noi discipline, sociologia muzicala. Profesorul H.H. Stahl, unul dintre marii teoreticieni si animatori ai cercetarilor monografice, se afla, de asemenea, la locul potrivit, alaturi de Floria Capsali sau Mac Constantinescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper