Festivalul Salzburg 2013. Remember (V) Cuplu magic in „Don Carlos“

Un articol de COSTIN POPA

La noua productie cu „Don Carlos“ de Verdi am preferat sã merg la transmisia live în aer liber din Kapitelplatz, nu în sala de la Grosses Festspielhaus, special pentru a vedea pe marele ecran detalii, prim-planuri, fizionomii, atitudini. N-am regretat. N-as dori însã sã se înteleagã cã sunt adeptul spectacolelor vãzute si trãite altfel decât în fotoliul unui auditorium de operã. Cititorii mei stiu cã mi-am exprimat deseori preferinta pentru auditia în direct, în sala în care se performeazã, motivul principal fiind inexistenta microfonului, instrument pe care îl pot accepta doar pentru editii discografice de studio, în marea lor majoritate rarisime prin interpretare. Si, desigur, prefer fiorul live din salã, care nu poate fi substituit de nimic.
La Salzburg, regizorul Peter Stein l-a ales drept scenograf pe Ferdinand Wögerbauer, cãruia i-a insuflat austeritatea viziunii pe care a dorit-o pentru opusul verdian, o partiturã întunecatã, poate cu o singurã paginã luminoasã, „Cântecul vãlului“ din actul al II-lea. Asa încât decorurile au fost simple, schematizate, câteodatã inexistente. Mã refer mai întâi la primul act, în care pãdurea Fontainebleau nu a fost formalizatã decât printr-un trunchi urias cãzut la pãmânt si o stivã de lemne. În rest, nimic. Replicile contemplative ale lui Don Carlos au rãmas doar imaginative. Nuantele terne, impersonale care dominã si actele urmãtoare nu s-au „spart“ decât prin rosul-cardinal al rochiei Elisabettei (acelasi prim act), prin strãlucirea misterioasã a statuii lui Carol Cvintul (mãnãstirea San Giusto), prin glanz-ul mantilelor Principesei Eboli si Elisabettei pe care si le schimbã între ele în grãdinile Reginei, prin petele de culoare din scena autodafé-ului date de vesmintele suveranilor sau ale supusilor sositi din tinuturi exotice. Costumele, desenate în spiritul epocii, sunt semnate de Annamaria Heinreich. Ciudat a arãtat camera de odihnã a lui Filip, celebra chilie „spartanã“ de la Escorial, aici decoratã în… faiantã albastrã.
Anja Harteros si Jonas Kaufmann
Atractia dintre cei doi îndrãgostiti, Elisabetta si Don Carlos, înfiripatã la prima întâlnire, creste – temãtor parcã, prefigurând iubirea imposibilã la care se ajunge prin hotãrârea regalã a tatãlui Elisabettei. Doi cântãreti-actori de modernã expresivitate, frumosi si tineri, Anja Harteros si Jonas Kaufmann, douã mari vedete ale liricii internationale, întruchipeazã cu naturalete în scena din pãdurea Fontainebleau douã personaje la care razele de luminã si sperantã se sting rapid. Peste sufletele lor zdrobite ninge întristãtor. „O destin fatal, o destin crudel!“
Devastat de evenimentele adverse, Don Carlos, rãscolit de iubire, izbucneste torid în duetul cu Elisabetta din actul secund, moment covârsitor prin veridicitate si exploziv prin pasiune… „Elisabetta! tu, bell’adorata!“ Magia dintre ei este absolut seducãtoare, iradiantã si îi topeste Elisabettei atitudinea glacialã impusã de rang. Mai ales cã… doamne din anturajul bãnuitoarei Eboli rãmãseserã undeva, în background. Spioane? De la expansivitate la implorare, de la mângâieri la disperare, îndrãgostitii îsi trãiesc cu intensitate sentimentele, fãrã retineri.
Dupã tragicele evenimente marcate de moartea lui Rodrigo de Posa, întâlnirea ultimã dintre cei doi, la mãnãstirea San Giusto, este marcatã de nostalgii si amintiri apãsãtoare, de rememorãri triste imprimate pe chipuri cãrora nu le mai rãmâne decât speranta într-o lume mai bunã, dupã moarte. Duetul final Carlos-Elisabetta a fost împreunarea vizionarã a douã spirite ce se înaltã la cer.
Mãiestria cântului sopranei Anja Harteros, artistã pe deplin integratã stilului verdian, a culminat în marea arie „Tu che le vanit?“ si în cele trei duete prin siraguri de pianissime, prin conducerea nuantatã a unui glas minunat timbrat, maleabil si omogen, în care accentele ce pigmenteazã lungile fraze au adus relief expresiv expunerii. Ca si în calda adresare „Non pianger, mia compagna“ cãtre nefericita Contesã d’Aremberg, surghiunitã de Filip.
Cu culoare sombratã de glas, Jonas Kaufmann si-a expus virtutile de modelare a desenelor melodice într-o largã gamã coloristicã, o plasticã ce merge de la celebrele sale mezzevoci si înmuieri de sunet, prin filaje rafinate, la desfãsurãri de fortã. Într-adevãr, de la poetic la eroic (totusi, fãrã „squillo“ italian în registrul acut), tenorul oferã derulãri armonioase si subtile. A interpretat o versiune pretentioasã din punctul de vedere al eroului titular în care, dupã scena mortii lui Posa, a avut de cântat un pasaj foarte dramatic, extras din partitura premierei absolute de la Paris (1867), la care Verdi renuntase ulterior, dar de unde avea sã se inspire pentru „Lacrymosa“ din „Messa da Requiem“ (1874).
Este locul de a nota cã varianta aleasã pentru Salzburg de dirijorul Antonio Pappano si regizorul Peter Stein a fost cea în cinci acte, în limba italianã (asa numita variantã „Modena – 1886“) la care s-au adãugat în principal patru secvente: corul introductiv din pãdurea Fontainebleau, câteva mãsuri ce au precedat duetul Carlos – Posa, scena dintre Elisabetta si Eboli premergãtoare tabloului „Autodafé“ si cea de dupã moartea lui Posa, mergând pânã la intrarea Marelui Inchizitor pentru domolirea poporului rãsculat. Finalul operei a fost propus în versiunea numitã „fantasticã“… însusi Carol Cvintul (cu vocea Cãlugãrului) iese din mormânt si îl ia la el pe Don Carlos, salvându-l din ghearele Inchizitiei.
Amintiri si
prezente memorabile
Am gãsit scris cã prima întruchipare a personajului Regelui  Filip de cãtre marele (la propriu si la figurat) bas finlandez Matti Salminen a avut loc acum 44 de ani. Atunci sau în anii ce au urmat ar fi fost momentul sã-l aud în rol, nu acum, la 68 de ani împliniti, când autoritatea si prestanta de temut monarh îi lipsesc, când sonoritãti gâtuite, nevibrate suficient se strecoarã destul de frecvent, când respiratia apare deficitarã sau când nesigurante ritmice surprind. Salminen a dorit iasã din letargie, sã epateze si a încheiat duetul Filip – Posa cu un „urlo“ („Ti guarda!“) de îndoielnic gust. Desigur cã am regãsit timbralitatea monumentalã, dar nu a fost suficient. Si dacã look-ul de bãtrân îndurerat a însotit bine cântul trist al celebrei arii „Ella giammai m’am?!“, nu acelasi lucru l-as putea spune despre privirea blândã din scena autodafé-ului, ce pãrea mai mult a unui bonom decât a unui despot.
Merg mai departe. De 25 de ani, renumitul bariton american Thomas Hampson apare sezon de sezon pe scena festivalului salzburghez. Într-o multitudine de roluri de operã, recitaluri de lied, concerte vocal-simfonice. Versatilitatea vocii sale pare infinitã si cel putin în repertoriul liric cântã de la baroc la muzicã contemporanã, neocolind niciun stil, nicio epocã. A abordat în 2013 rolul Marchizului de Posa, personaj verdian al cãrui spirit profund generos trebuie neîndoios sã se regãseascã în virtutile timbrale ale interpretului, prin rotunjime, cãldurã, velur, învesmântare în armonice, într-un cuvânt, prin asa-numita generozitate vocalã. Aici s-au situat carentele artistului, întrucât Hampson a expus un glas cvasi-tenoral (pe alocuri, chiar mai putin consistent decât al tenorului Kaufmann), un cânt liniar cu sunete „deschise“ (de pildã, acuza durã adusã Regelui în duet, „La pace? dei sepolcri!“, desi fortatã si intonatã „mai sus“, nu a impresionat deloc, nu a cutremurat). La 58 de ani, meritele lui Thomas Hampson sunt însã incontestabile în mentinerea unei frazãri frumoase si cultivate, unei respiratii ideale si unei tinute scenice nobile, fãrã excese, adecvate personajului.
73 de ani a împlinit în 2013 basul britanic Robert Lloyd, reputat interpret, cu prodigioasã carierã anterioarã. Sigur cã inerenta uzurã vocalã s-a simtit cu prisosintã chiar în rolul de mai micã dimensiune al Cãlugãrului, care apare si sub masca lui Carol Cvintul.
Una peste alta, Salzburgul festivalier se aratã recunoscãtor veteranilor…
Totusi, corifeul interpretãrilor exemplare pe toate marile scene a rolului Marelui Inchizitor, basul Eric Halfvarson, 62 de ani, si-a onorat cu prisosintã galoanele. Cu glas coplesitor, strãbãtut de culori în sinistre tente negre, cu facies schimonosit de urã pânã la hidosenie, orbit de furie, cocârjat de rãutate, americanul a propus un personaj colosal, memorabil.
Nu în ultimul rând al prezentei în distributie, mezzosoprana rusã Ekaterina Semenchuk a interpretat dificilul rol al lui Eboli, de la altitudinea unei voci frumoase, consistent timbrate, strãlucitoare, omogene, pline de prospetime si a unei aluri într-adevãr princiare. Marile provocãri ale partiturii, lejeritãtile delicate din „Cântecul vãlului“ si dramatismul intens din aria „O don fatale“ (actul al IV-lea) au fost parcurse cu abilitate si profesionalism. Pete în Soare? Poate doar teribilul final acut al ariei din actul al IV-lea ar fi fost bine sã beneficieze de o manageriere mai bunã a respiratiei, care sã-i creascã spectaculozitatea.
În alte roluri, de mai micã întindere, au cântat sopranele Sen Guo (Vocea din cer) si Maria Celeng (Tebaldo), tenorul Benjamin Bernheim (Contele Lerma si Heraldul regal).
Blazonul excelentei
Somptuos si totodatã fin si delicat au sunat Corul Operei de Stat (pregãtit de Jörn Hinnerk Andresen) si orchestra Filarmonicã din Viena, conduse de Antonio Pappano. Prin ceea ce a realizat la pupitrul salzburghez, dirijorul britanic si-a onorat renumele. Stãpâneste partitura verdianã în tempii ei traditionali, ce conferã cursivitate si potrivitã sustinere dramaturgiei tramei, iar expresivitatea discursului muzical este analitic expusã, în cele mai mici detalii. Fãrã baghetã, cu ciudate grimase pe figurã, Pappano a condus cu intuitia atmosferei de spectacol, de la dimensionãrile majestuoase în scenele de ansamblu sau rãscolitoarele pasaje de fortã la evocãrile lirice si emotionantele sublinieri ale stãrilor sufletesti. De la minunatul Streich la „lemne“ si alãmuri, Filarmonica vienezã l-a urmat atentã si inspiratã, ca un tot unitar, validându-si înaltul blazon de excelentã. Cu ton de neuitat, a frizat perfectiunea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper