Festivalul international al filmului de la Valladolid, 2013. Un cuvant la ordinea zilei: speranta

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

S-ar putea spune ca Festivalul international al filmului de la Valladolid, „Seminci“ cum este mai degraba cunoscut (Semana internacional de cine), ajuns la cea de a 58-a editie, s-a deschis cu pelicula intimista, „Tots volem el millor per a ella“ (în catalana), „Todos queremos lo mejor para ella“ (în spaniola castiliana) al regizoarei Mar Coll. Iar închiderea a revenit unui film-politic, „Walesa, omul sperantei“, al lui Andrzej Wajda. În realitate, onoarea acordata unei productii din Catalunia de catre cea mai importanta manifestare cinematografica din Castilla y Leon nu este inocenta, daca tinem seama de actualul moment al relatiilor încordate dintre regiunea catalana, una dintre cele mai dezvoltate economic, cu un înalt grad de autonomie, dar care îsi reclama independenta totala, si Spania-mama. Pe de alta parte, desi toata lumea se astepta ca un film al carui personaj principal este Lech Walesa sa fie eminamente unul politic, „Walesa, omul sperantei“ ne apare ca fiind vazut, în cea mai mare parte a naratiunii, din interiorul familiei sale. Sa le luam pe rând.
„Toti îi dorim numai binele“, cum s-ar traduce titlul celui de al doilea film din cariera cineastei Mar Coll (Premiul Goya pentru debut în 2009), impresioneaza prin adevarurile implacabile ale vietii traite dupa un teribil accident de masina. Geni, o tânara femeie, încearca din rasputeri sa-si redobândeasca puterile mintii si ale vointei, sa redevina sotia si prietena iubitoare de odinioara. Uneori, pare atât de aproape de tinta, încât toti, familia, prietenii, dar si spectatorul, cred ca iluzia, asteptarea au luat sfârsit. Autoarea nu se joaca, însa, de-a optimismul. Nimic nu mai poate fi cum a fost. Daca nu cumva, a trai într-o alta lume, confuza, necunoscuta, inaccesibila noua, doar banuita, nu înseamna, de fapt, chiar o nenorocire. Protagonista, Nora Navas, a câstigat Premiul de interpretare feminina.
Închiderea festivalului a avut, prin proiectia (în afara competitiei) a operei semnate de Wajda, „Walesa, omul sperantei“, proportiile unui eveniment. Marele creator polonez, iubit în Spania (în 1976 a câstigat aici, la Valladolid, Spicul de aur pentru „Pamântul fagaduintei“) a acceptat cu mândrie, marturisea într-un comunicat, solicitarea festivalului, dupa premiera filmului la Venetia. Într-un anume fel, cineastul încheie acum o trilogie, începuta cu „Omul de marmura“ si continuata cu „Omul de fier“, în care Walesa himself are o scurta aparitie. Acum, rolul liderului sindical devenit o figura mitologica a istoriei secolului XX, fostul electrician laureat al premiului Nobel pentru pace, este interpretat de Robert Wieckiewicz. Pentru „mica istorie“ amintesc ceea ce se zice, cum ca actorul nu prea i-a placut lui Walesa, care l-a gasit prea „clovn“. De semanat, însa, seamana. Am folosit, mai sus, cuvântul „electrician“, amintind meseria de baza a celui care avea sa ajunga seful statului, deloc cu intentii minimalizatoare. Personajul însusi, în discutiile sale cu ziaristii, când acestea cadeau în subtilitati politicianiste, exclama nervos, „Nu sunt intelectual, sunt doar un electrician“. De altfel, omul este vestit si pentru stilul sau de comunicare, stil „ce e-n gusa si-n capusa“. La un moment dat, îl vedem si auzim cum îi spune, cui? Orianei Fallaci: „Mi-a facut placere sa stam de vorba, dar atâta m-ati batut la cap ca ma si doare“. De altfel, filmul începe chiar cu celebrul interviu luat de marea ziarista (ea însasi o femeie dura, fosta partizana) viitorului laureat al Premiului Nobel în anul 1980, în stilul care i-a adus renumele, cu întrebari crude, incomode („Cu putin timp în urma erati un necunoscut, acum sunteti celebru“). O vedem, de altfel (asemanarea actritei italiene Maria Rosario Omaggio cu distinsa jurnalista este de-a dreptul izbitoare), sosind în modestul cartier al eroului nostru, în apartamentul asaltat de copii. Filmul va acoperi doua decenii, evenimentele desfasurate între 1970 si 1990, printr-o serie de flash-back-uri care ne trimit chiar în miezul lor. Numeroasele proteste, greve, represalii ale politiei, ridicari de la domiciliu, arestari sunt marcate printr-un gest emotionant: de fiecare data când este luat de acasa sau când presimte primejdia, Walesa îi preda sotiei, Danuta, ceasul si verigheta. Fragmente din documentele de arhiva sunt incluse în curgerea naratiunii, dându-i vigoarea autenticitatii. Andrzej Wajda considera munca pentru realizarea acestui film ca fiind „cea mai dificila din cariera sa“, marturisire care ne lasa de-a dreptul fara cuvinte. Cum, adica? Asta o spune cel care a creat „Cenusa si diamant“, „Cenusa“, „Peisaj dupa batalie“, „Nunta“, „Omul de marmura“, „Pamântul fagaduintei“, „Katyn“? Artistul ales personal de fostul presedinte al Frantei, Mitterrand, pentru a semna filmul aniversar al revolutiei franceze, „Danton“? Probabil ca asa stau lucrurile, daca tinem seama de explicatiile autorului: „În ultima vreme, multi politicieni si istorici polonezi sunt preocupati de denigrarea figurii lui Lech Walesa, expediat într-o pozitie marginala. Am hotarât sa ma opun acestui curent si sa reconstitui rolul jucat de acest om în restaurarea independentei tarii noastre (…) Sa reamintesc ceea ce datoram barbatului cu mustata, iata misiunea mea, sa reconstitui tot ceea ce s-a petrecut din 1970, când autoritatile au tras în muncitorii de la santierele navale, pâna la victoria Solidarnosci în 1989. Ce sa pastrez, ce sa omit? Asta a fost dilema mea (…) Ceea ce s-a întâmplat apoi, dupa 1989, nu mi s-a parut atât de important pentru film, poate ca erorile politice comise de Walesa au fost o consecinta inevitabila a trecerii catre stadiul democratiei. Este o tema cu totul distincta. În aceasta faza, Lech nu a mai avut niciun rol decisiv“. Pentru cinefilii atasati de tema istoriei adusa pe ecran (iau în seama, aici, filmele grave, solide,care îndeamna la reflexivitate, nu cochetaria cu trecutul), ultima creatie a lui Wajda, chiar daca nu are respiratia capodoperelor sale, spune multe despre destinul Poloniei, mereu si mereu o Mater Dolorosa a Europei.
Între cele doua titluri-coperti ale selectiei asumate de directorul Seminci, Javier Angulo, aparator tenace al creatiei independente, de autor, cea mai puternic afectata de criza pretutindeni resimtita, a inclus opere din Franta, Belgia, Italia, Japonia, Filipine, Palestina, SUA, Argentina, Spania, Irlanda, Maroc. Venind din orizonturi atât de diferite, desprinderea unor preocupari comune devine anevoioasa, cu toate acestea, dincolo de dramele umane, dincolo de povestile de viata uneori cum nu se poate mai banale, tresare un licar al sperantei. Fara el, tânara pereche filipineza din „Metro Manilla“ (regia Sean Ellis) ar fi nevoita sa accepte toate compromisurile sau numeroasa suflare din „Tokyo kazoku“ („O familie din Tokyo“), remake dupa clasicul „Povestiri din Tokyo“ al lui Ozu, revizitat acum de Yoji Yamada, ar ramâne pe veci înstrainata. Espiga de oro (Spicul de aur), premiul suprem, a fost câstigat chiar de cineastul japonez. Espiga de plata (Spicul de argint) a revenit filmului irlandez (coproductie cu Germania) „Run and Jump“ al lui Steph Green; tot o familie, una dezechilibrata de îmbolnavirea tatalui, dar vitalizata de o mama neobosita si încrezatoare în revenirea la o viata normala a celor dragi. Autori nu stiu daca norocosi sau rasfatati la Valladolid, cuplul de realizatori polonezi Joana Kos-Krauze si Krzysztof Krauze au plecat si de data acesta cu un premiu, pentru Cea mai buna regie, cum a fost considerata cea a filmului lor „Papusza“, o destul de pretioasa reconstituire a biografiei primei poete nascute în comunitatea tiganilor,care a reusit sa-si publice versurile. O aparitie neasteptata în selectia oficiala: un biopic care îl readuce în atentie pe Rocco Granata, autorul slagarului care încingea întâlnirile tinerilor a începutul anilor 60, „Marina“. Filmul se numeste chiar asa, „Marina“, si este realizat de belgianul Stijn Coninx care cunoaste bine fenomenul instalarii italienilor din Sudul sarac al tarii lor, pe la începutul anilor 50, în regiunile miniere ale Belgiei (aceasta a fost si povestea unor cântareti precum Adamo sau Frédéric François). În sfârsit, printre atâtea alte filme ale altor compartimente ale festivalului (marea frustrare a unui critic, imposibilitatea de a vedea totul) nu puteam sa rateze întâlnirea cu Manoel de Oliveira, care nu sta locului, daca se poate spune asa, si cred ca se poate. L-am gasit pe genericul peliculei-omnibus „Centro historico“, opera a patru autori, Aki Kaurismaki, Victor Erice, Pedro Costa si portughezul fara moarte, dedicat orasului Guimãraes din nordul Portugaliei, Capitala europeana a culturii în 2012. La 105 ani, în episodul „O Conquistador conquistado“ („Cuceritorul cucerit“), de Oliveira da cu tifla turistilor adusi de agentiile de voiaj sa viziteze „locurile istorice“. De fapt, ceea ce îi intereseaza sunt doar fotografiile, nu are importanta pe cine trag în poza, imagini sa fie. Repet, la 105 ani!
Înca un lux pe care mi l-am îngaduit a fost documentarul despre unul dintre cineastii spanioli dragi mie, Vicente Aranda. Prietenii vor sari sa spuna „stiu de ce“, pentru ca îl iubeste pe Truffaut, îl citeaza adeseori. Nu ar fi de ajuns. Îmi place sa-l ascult vorbind pe Aranda, are darul esentializarii, de multe ori în cheie ironica. „Despre ce este vorba în cinematograful hollywoodian?“ se întreaba el, perfid. „Un baiat întâlneste o fata, cu varianta fata este casatorita.“ Scurt si cuprinzator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper