Festivalul international al filmului de la Salonic, 2013. Un pod foarte apropiat

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Cu putin timp înaintea izbucnirii Primului Razboi Mondial, un scriitor englez, Hector Hugh Munro-Saki, lansa o fraza care ne poate da si astazi de gândit: „Balcanii produc mai multa istorie decât pot ei sa duca“. Deunazi, la Salonic, urmarind noi cea de a 54-a editie a Festivalului international si nestiind încotro sa o mai apucam pentru a prinde si câte ceva din alte sectiuni, în afara celei oficiale, obligatorii pentru alegerea premiului nostru, al criticii, colegul meu de juriu Fipresci, cunoscutul critic si profesor Bojidar Manov (Bulgaria), a inventat o parafraza cum nu se poate mai nimerita: „În materie de arta, Balcanii produc mai multe idei decât pot sa duca festivalurile regionale“. Iar când vine vorba de cinema, Salonicul conduce detasat. Chiar si o editie ca aceasta, desfasurata în conditiile adversitatii economice si sociale, a reusit sa-si pastreze structurile, strategiile si, ceea ce este mai important, ambitia de a descoperi, apara si sustine cinematograful independent, nou venit, din întreaga lume (primul si al doilea film al unui autor), pentru a-i da o mai buna vizibilitate. Altfel spus, festivalul apara tendintele si practicile noului cinematograf. Asa cum amintea directorul manifestarii, Dimitri Eipides (aflat la ultimul sau mandat): „Aici se pot auzi vocile proaspete ale miscarilor cinematice din întreaga lume. Si sunt atât de diferite. Fiecare creator se angajeaza într-o calatorie personala, vorbeste cu curaj, reflecta lumea potrivit propriei sale viziuni“. Fara doar si poate, publicul încuviinteaza, daca avem în vedere ca, în ciuda zilelor incredibil de însorite, care l-ar fi putut tine departe de sali, statea la coada la bilete, cu marea la doi pasi si cu îmbietoarea salba de cafenele de pe faleza. Întotdeauna Salonicul mi s-a parut un festival generos nu numai prin diversitatea selectiei sale oficiale, 21 de productii în acest an, venind din 12 tari atât de diferite precum Venezuela, Cuba, Chile, Mexic, Franta, Suedia, Egipt, Franta, cele mai multe marturii autentice ale lumii noastre, cu contradictiile, nedreptatile ei, lipsa de orizont. Generos si pentru ca furnizeaza altor festivaluri asemanatoare, dedicate tot debuturilor si celui de al doilea film, propriile sale revelatii ce urmeaza a face bucuria cinefililor de pe alte meridiane. De-a lungul anilor, aici i-am descoperit pe Lucas Moodison (Suedia), pe Pawel Pawlikowski (Polonia), Alexei Gherman-jr, ale caror nume aveau, apoi, sa faca înconjurul lumii. Chiar daca, uneori, nu toate titlurile sunt premiere absolute, chiar daca au fost preluate din sectiunile paralele ale marilor festivaluri, unde de multe ori se pierd, aici li se daruieste o a doua sansa, cea hotarâtoare. Cu alte cuvinte, festivalul este un pod între Europa si restul continentelor. Vedeta actualei editii s-a întâmplat sa fie America latina. Înca din 1977, în cartea sa „New Latin American Cinema“, Michael T. Martin analiza „nesfârsita miscare cinematica“ (the unfinished cinematic movement) din aceasta parte a lumii, de la neo-barocul anilor ’70-’80 la aparitia catre anii ’90 a unui cinematograf realist, a carui productie si ale carui strategii de reprezentare sunt, deopotriva, locale si globale. De atunci, mai fiecare festival din lume aduce noi dovezi. La Salonic s-a înregistrat chiar un record. Trei filme (din 14) ale competitiei internationale si-au adjudecat cele mai importane premii si unul dintre ele, „Golden Cage“ (La jaula de oro/ Colivia de aur) al lui Diego Quemada-Diez din Mexic a plecat cu o adevarata colectie, nu mai putin de patru distinctii: Premiul Golden Alexander Theo Anghelopoulos pentru cel mai bun film, Premiul pentru Regie acordate de juriul oficial, condus de Alexander Payne si din care a facut parte si producatoarea Ada Solomon, carora li s-au adaugat Human Values Award al Parlamentului elen si Premiul publicului, Fisher Award. Cât pe aci sa aiba si premiul Fipresci, pierderea fiind la mustata, cu o diferenta de un vot. Alegerea criticii internationale a coincis cu premiul special al juriului, Bronze Alexander, pentru originalitate si inovatie, dobândit de cineasta Mariana Rondon din Venezuela pentru „Bad Hair“ (Pelo malo/ Par rau). În sfârsit, Jaime Vadell, protagonistul din „The Devil’s Liquor“ (La chupilca del diablo/ Bautura diavolului), al chilianului Ignacio Rodriguez, a împartit premiul pentru cel mai bun actor cu colegul sau grec Christos Stergioglu din filmul de mare succes al tarii sale, „The Eternal Return of Antoni Paraskeva“, impresionant debut al tinerei Elina Psykou. Si acesta a fost preferatul nostru, al criticii, pentru premiul Fipresci acordat în cadrul sectiunii nationale. Oricât ar fi ele de diferite, peliculele Americii latine se întâlnesc pe un teritoriu comun: saracia, nedreptatea, violenta, dramele familiale. Spre deosebire de multe alte filme despre tineri, vazute acum, precum cele din Franta („Suzanne“ de Katell Quillévéré), „Miracolul“ (semnat de slovacul Juraj Lehotsky), „Sunshine Boys“ (regia – Tae-gon Kim din Coreea de Sud) ale caror povesti apartin temei numite «coming of age», în amintitele filme sud-americane nu poate fi vorba despre trezirea la maturitate. Personajele par sa se fi nascut gata adulte. Nu au nevoie sa descopere pas cu pas secretele existentei. Asprimea vietii este imaginea pe care au deschis ochii. Cei trei adolescenti din „Golden Cage“ stiu prea bine ca, orice ar face, în tara lor, în Guatemala, nu-i asteapta nimic bun. Visul lor ramâne unul singur: sa ajunga în America de Nord, miticul El Norte, cu orice pret. Iar pretul înseamna cruzimea oamenilor, prieteni pierduti, altii mortii, singuratatea unei noi veniti. Nicio presiune sentimentala în acest film de o forta extraordinara. Un alt grup uman, de data aceasta o familie, impresioneaza în „Bad Hair“: Marta, o mama singura care se zbate sa-si recâstige slujba; Junior, fiul ei de noua ani, nemultumit de frumosul sau par cârliontat, de aceea îsi doreste cu disperare plete lungi si drepte, ca ale colegilor sai. Bunica, o batrâna cam ciudata, dar inimoasa, îi întretine fanteziile, pentru ca „un par bun“ ar putea sa-l ajute sa devina un cântaret pop faimos, dar, mai ales, ar fi un semn al apartenentei unei alte comunitati umane. Într-o societate a intolerantei, visul acesta se dovedeste a fi unul imposibil. Un altfel de vis se strecoara si în fragilele relatii din familia batrânului Eladio din „The Devil’s Liquor“, bunicul morocanos si încapatânat care trage nadejde sa câstige simpatia nepotului pentru a avea cine sa-i mosteneasca modesta avere, dar si sa munceasca pentru a o merita.
*
Din programul filmelor tarii gazda, au atras atentia doua filme: amintitul „The Eternal Return of Antoni Paraskeva“ si „Wild Duck“ (Rata salbatica), ultimul în regia lui Yannis Zakaridis. Amândoua apartin acelei categorii care nu te lasa sa uiti timpul, mai bine zis timpurile pe care le traim. Vremurile în care goana dupa succes, dupa o glorie superficial poleita cu ajutorul infernalelor mecanisme ale mass-media distorsioneaza vieti, vând minciuni sistematic si programatic fabricate. Daca mai intervine si criza, disperarea atinge cote dezastruoase. Antoni Paraskeva, moderator al unui show cândva cu un rating ametitor, începe sa piarda teren. Pentru a reaprinde flacara, îsi însceneaza propria rapire. Rezultatul este catastrofal, existenta personajului devine un adevarat cosmar în care orice rest al unei trecute fantezii capata culorile umilintei. Filmul induce o stare de spaima, alimentata de întrebarea „oare chiar asa am ajuns?“ Chiar asa am ajuns, ca în „Wild Duck“ în care antenele serviciilor secrete nu iarta pe nimeni, daca interesul o cere, nici macar pe o femeie în vârsta si bolnava de cancer, a carei locuinta era întesata de „tehnica performanta“. Impresionante sunt imaginile acestei batrâne doamne care îsi împarte poate ultimele ceasuri de tihna si frumusete, pescuind pe marginea unui lac, chiar cu amabilul necunoscut care îi stie, de fapt, orice respiratie. Înfricosator, de-a dreptul.
*
Piesa de rezistenta a sectiunilor paralele ramâne „Balcan Survey“, cea mai ampla si mai bine plasata privire cinematografica asupra acestei regiuni. Anul acesta a împlinit 2 decenii, prilej cu care au fost proiectate câteva dintre productiile vazute, aici, de-a lungul timpului. Titluri si nume unul si unul. Statisticile au fost si ele, la loc de cinste: 360 de filme, pe primele locuri situându-se Turcia (63 de filme) si România (45), urmate de Bulgaria, Serbia, Croatia, Slovenia, Bosnia. Macedonia. Toti comentatorii au subliniat justetea optiunilor afirmate, în vreme, pentru cinematografiile care avea sa-si impuna noile valuri. Din lotul rezervat tarii noastre au putut fi revazute „Balanta“, „E pericoloso sporgersi“, „Moartea domnului Lazarescu“, „A fost sau n-a fost?“ (proiectat în prezenta autorului), „California Dreamin’ (nesfârsit)“. Drumul cel mare al cinematografului balcanic trece pe la Salonic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper