Evenimente

Un articol de George Apostoiu

Incheiem anul politic international cu unele succese dar si cu destule  deceptii. O criza socotita de multi inutila, cea dintre Iran si marile puteri, este pe punctul de a se inchide. O alta, cea dintre Ucraina si Uniunea Europeana,  se agraveaza. Chisinaul a facut o jumatate de pas spre Uniunea Europeana si nu reuseste sa faca macar un sfert de pas care sa-i asigure indepartarea de Comunitatea Statelor Independente. Cele doua situatii, a Ucrainei si a R. Moldova, ilustreaza energia fortei centrifuge a Comunitatii Statelor Independente, organizatie incropita rapid dupa destramarea Uniunii Sovietice pentru a trasa spatiul de protectie a intereselor Moscovei.
Pentru noi, evenimentul cel mai important este vizita in România a primului-ministru al Chinei, Li Keqiang, si gazduirea, la Bucuresti, a celei de a treia reuniuni China-Europa Centrala si de Est, de care a fost legata  organizarea unui impresionant forum al partenerilor de afaceri din  cele doua regiuni.
O alta si mereu aceeasi China
Ma grabesc sa surprind la cald câteva impresii despre vizita premierului Li Keqiang in România. Am vazut la televizor ceremonia semnarii unor acorduri si intelegeri si nu m-au surprins o clipa cifrele avansate pentru investitiile chineze in România. Imi este greu sa trec peste declaratiile unor sceptici de serviciu care rasar ca ciupercile când este vorba de perspectiva relatiilor României cu China. Vizita premierului chinez la Bucuresti este un eveniment de importanta europeana. Cum altfel sa intelegem recomandarile Bruxelles-ului si reactia Berlinului care lasa loc unor posibile griji? Nu avem decât sa le inlaturam prin explicatii si buna credinta. In privinta proiectelor de investitii, asa cum au fost anuntate si integrate in acordurile semnate chiar din prima zi a vizitei premierului chinez, ramâne de neinteles recomandarea pentru stapânirea „veseliei“ facuta de seful statului nostru in chiar ziua sosirii oaspetelui la Bucuresti. Ospitalitatea cere sa ne ascundem resentimentele, daca avem si de astea, mai ales pe cele construite artificial din calcule electorale. Macar atât lucru sa fi fost posibil! Apoi, de unde vine atâta suspiciune? China este o mare putere financiara si are interese uriase sa investeasca oriunde in lume. Are si cu ce. Exista o stare paradoxala pe care i-au adus-o acumularea de devize. Ca al doilea mare depozitar al dolarului american, Beijingul a ajuns sa fie preocupat, sincer sau nu ramâne de vazut, de starea economiei si a datoriei americane si cere Washingtonului sa mentina o directie de dezvoltare economica de natura „sa garanteze recuperarea activelor chineze“. Economistii inteleg de aici ce trebuie: acumularea acelei mase de dolari s-a transformat intr-o pârghie a competitiei. Banii, cum s-ar zice, nu ar lipsi pentru investitii in România, de aceea sunt inadecvate ironiile pe aceasta tema. De asemenea, ar trebui sa intelegem ca vremea când China  se manifesta economic cu discretie pe plan mondial a trecut. De cinci ani si-a marit bugetul militar cu 15% in conditiile unui ritm de dezvoltare economica de 9-12%. Nu are complexe de competitie sau confruntare. Pentru amuzament amintesc ca, in 1992, când Franta a vândut avioane Taivanului, Beijingul a renuntat la un contract militar cu francezii si a cumparat avioane din Germania. Explicatia publica: „Germania este beneficiarul direct al erorii Parisului“.
Din 2004, intre U. E si Beijing exista un parteneriat strategic, termenii in care discuta Beijingul cu puterile mondiale este de „real politik“. Dupa stabilirea parteneriatului economic, volumul comertului Uniunii Europene cu China s-a ridicat la 326, 4 miliarde de euro, din care numai exporturile Chinei pe piata comunitara europeana au atins valoarea de 248 de miliarde. Nu vad de ce România nu ar profita de aceasta deschidere facuta de  Uniunea Europeana inca din 2004. Nu vad de ce nu am avea raporturi bune cu o mare putere. China este membru permanent al Consiliului de Securitate, a doua putere economica mondiala, una dintre locomotivele cresterii economice globale, face parte din clubul statelor nucleare impreuna cu  SUA, Rusia, Franta si Marea Britanie.
Nu este locul unei pledoarii pentru nevoia de a fi readuse la normal relatiile României cu China, cândva excelente. Scepticilor le ofer un citat – ultimul paragraf – cu care Henry Kissinger isi incheie surprinzatoarea sa carte, „Despre China“, consacrata eforturilor pe care le-a facut pentru a normaliza relatiile Washingtonului cu Beijingul, in vremea lui Mao, Ciu Enlai si Deng Xiaoping, publicata in 2012: „Când premierul Ciu Enlai si cu mine am cazut de acord asupra comunicatului care facea publica vizita secreta, el a spus : «Asta va zgudui lumea »“. Ar fi o extraordinara reusita daca, patruzeci de ani mai târziu, Statele Unite si China si-ar putea uni eforturile nu ca sa zguduie lumea, ci ca s-o construiasca“. Cei patruzeci de ani au trecut, iar marele diplomat si om de stat american consemneaza in 2012: „In acest interval, am fost in China de peste cincizeci de ori. Ca multi vizitatori de-a lungul secolelor, am ajuns sa admir poporul chinez pentru rezistenta si subtilitatea lui, respectul pentru familie si cultura pe care o reprezinta. In acelasi timp, toata viata am reflectat la construirea pacii, mai ales din perspectiva americana. Am avut norocul de a putea urma simultan aceste doua filiere de gândire din postura de inalt oficial, de purtator de mesaje si de cercetator“.
Ucraina, o involutie asteptata
Nu stiu câti au avut iluzia unui succes al Uniunii Europene in indepartarea Ucrainei de Rusia federala. Sau, daca este mai corect formulata politic, in apropierea Ucrainei de Uniunea Europeana. Din varii motive, deocamdata nu este posibila o astfel de evolutie, oricât de mult s-ar miza pe nationalismul ucrainean. Ar fi fost, poate, oarecum mai usor pe vremea când Rusia avea mari dificultati sa se redreseze dupa prabusirea consecutiva dezmembrarii imperiului sovietic. Timpul pierdut a jucat in favoarea Moscovei. Nici fortarea schimbarii de regim politic prin alimentarea, sau, iarasi, daca este mai corect politic, prin sustinerea  revolutiei portocalii pentru instaurarea democratiei in Ucraina nu a dat rezultatele scontate. Geopolitica isi are levierele ei de constrângere. La o adica, sursele de energie tin mai bine de cald decât democratia. Atunci, in vremea razmeritelor de la Kiev din timpul revolutiei portocalii, nationalismul ucrainean a fost divizat de forte care nu se aratau in prim plan dar nimeni nu se indoia cine le stârneste. Acum, sub pretext ca in 2015 vor avea loc alegeri prezidentiale, aceleasi forte au blocat cu discretie, dar eficient, semnarea acordului de asociere  Ucraina-Uniunea Europeana. Daca privim inapoi, era de asteptat. Cu cinci ani in urma, la summit-ul NATO din aprilie 2008 de la Bucuresti, Moscova a impiedicat, pe cale diplomatica, extinderea Aliantei Nord-Atlantice in spatiul ex-sovietic, Ucraina fiind  vizata direct si in primul rând. Patru luni mai târziu, aceasta victorie diplomatica a fost consolidata cu una militara prin declansarea razboiului impotriva Georgiei. In 2012, prin amânarea semnarii acordului de asociere a Ucrainei, deocamdata cu doi ani, este blocata si progresia Uniunii Europene inspre zona de influenta a Federatiei Ruse numita Comunitatea Statelor Independente. Organizatia aparent subreda, din care fac parte Ucraina si R. Moldova, este buna la ceva. Tocmai când trebuie. Batalia pentru Ucraina se va duce in continuare. In ce priveste R. Moldova, cu potentialul ei nesemnificativ pe toate fronturile, parafarea, la Vilnius, a acordului de asociere la Uniunea Europeana echivaleaza mai degraba cu un succes simbolic. Pe care merita sa-l favorizam in continuare.
Iranul, sfârsitul unei crize inutile
Criza dintre Iran si marile puteri este pe cale sa se stinga. In noaptea de 23 spre 24 noiembrie, la Geneva, ministrii de Externe ai Grupului 5+1, Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Rusia, China, ca membri permanenti ai Consiliului de Securitate, carora li s-a alaturat cel al Germaniei, au semnat cu ministrul de Externe irakian „acordul de etapa“ pentru punerea sub control a programului nuclear al Iranului. Secretarul de stat John Kerry a calificat semnarea acestuia drept un succes istoric, premierul Israelului Netanyahu ca un esec, tot istoric, iar Ayatolahul Ali Khamenei a binecuvântat incheierea ostilitatilor ca o victorie a Iranului. Acestor reactii sa le-o adaugam pe cea mai elocventa: iranienii au iesit in strada sa salute sfârsitul (posibil al) suferintelor tot mai greu de suportat  provocate atât de embargoul comercial instituit asupra tarii lor, cât si de rigiditatea regimului politic sub care traiesc.
„Pentru a impiedica Iranul sa construiasca rapid si in secret arma nucleara sau cel putin sa fabrice material fisionabil necesar unei astfel de arme, aflam din presa internationala, marile puteri au impus Iranului urmatoarele conditii: suspendarea imbogatirii uraniului la 20% si limitarea acestei activitati la 5%, distrugerea stocurilor de uraniu imbogatit deja constituite, controlul international zilnic la principalele instalatii nucleare si stoparea intrarii in functiune a reactorului de la Arak, suspectat ca poate continua programul militar nuclear. In schimb, Iranul va beneficia, de la 1 decembrie, de ridicarea unora dintre sanctiunile economice impuse de Statele Unite si Uniunea Europeana si de deblocarea conturilor sale din bancile straine. Si, adaugam, de mai multa libertate câstigata prin deschiderea spre lume. Asa intelegem mai bine bucuria iranienilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper