Dezvrajirea capitalismului si intortocheata cale de la inima la minte ai inapoi

Un articol de ALEXANDRU RACU

În 1992, când cititorii români îl descopereau, prin intermediul editurii Humanitas, pe Friedrich Hayek, un preot si teolog catolic, François Rouleau, scria urmatoarele: „pe cât de mult s-a straduit lumea sovietica sa faca în trecut o caricatura a lumii liberale, pe atât astazi lumea ex-sovietica risca sa idolatrizeze lumea liberala“. „Acest mod“, continua autorul, „de a adopta liberalismul ca solutie la toate problemele… aproape echivaleaza cu a face din el o noua ideologie“. „Or, liberalismul“, sustine autorul, care se refera la acea traditie, mai degraba trista si anxioasa, a liberalismului politic francez (1), „este în primul rând un pragmatism: superioritatea sa asupra ideologiei consta tocmai în a se recunoaste drept o doctrina mereu revizuibila, mereu de revizuit, mereu de criticat. Aceasta atitudine e la antipozii mentalitatii ideologice… Problema nu se reduce schimbând formula politica (chiar daca acest lucru este indispensabil); ea consta în schimbarea mentalitatii“, în întoarcerea de la „mentalitatea de demiurg (cea a ideologului)… la real, la modestia si respectul faptelor si al istoriei. Pervertirea ideologica a liberalismului e pericolul care-i ameninta pe oamenii modelati de ideologie“ (2).
Mi-am adus aminte de acest pasaj citind emotionantul articol „Confesiunile unui mic fost-liberal“, aparut pe 26 noiembrie 2013 pe platforma CriticAtac si semnat de doamna Maria Cernat. Amintindu-si cum si-a petrecut „sfârsitul lumii“ (ca sa parafrazez titlul filmului regizat de Catalin Mitulescu) în decembrie 1989, autoarea declara ca, „pentru iluziile copilului care a trait cu atâta entuziasm Revolutia“, „cel mai trist“ este faptul ca „au venit tocmai acei monstri pe care ideile în care credeam atunci cu ardoare i-au creat“. Autoarea se refera la investitorii americani, asteptati ca niste eroi eliberatori si civilizatori, dar care s-au dovedit în cele din urma a fi niste pradatori.
Maria Cernat descrie drama idealistului prins în mrejele ideologiei. Si din acest punct de vedere, tragedia istoriei se repeta. De o experienta de acelasi tip, doar ca, evident, incomparabil mai traumatica, au avut parte si idealistii de la 1789, care au sfârsit sub ghilotina lui Robespierre, si idealistii de la 1917, care au sfârsit în lagarele de exterminare staliniste. Iar comunismul poarta mare parte din vina pentru ratacirile Mariei Cernat si ale multora din generatia noastra (3). Nu doar – explicatia clasica – pentru ca ne-a lasat drept mostenire o clasa conducatoare de extractie comunista, ci si pentru ca ne-a lasat drept mostenire un anume mod de a gândi. Paradoxul e ca entuziasmul infantil fata de capitalism de dupa 1989 nu poate fi separat de felul în care comunismul i-a tâmpit pe români înainte de 1989. Tocmai faptul ca înainte de 1989 românii nu cunosteau Occidentul, ci doar felul în care acesta le era prezentat de propaganda comunista – altminteri atât de anosta daca e sa o comparam cu sclipitoarele reclame si produse care se furisau periodic în tara din lumea de dincolo de cortina si care constituiau cel de-al doilea mod (modul ispititor) de cunoastere a Occidentului –, explica usurinta cu care românii au cazut prada unui alt tip de propaganda simplista (propaganda neoliberala si cea neoconservatoare), de îndata ce propaganda comunista a fost complet discreditata, din nefericire, la pachet cu o serie de autori pe care mai nimeni nu i-a citit de fapt, nici înainte, nici dupa 1989 (4). Obisnuiti cu perspectiva reductionist-denigratoare asupra Occidentului pe care le-o servea maniheismul ideologic comunist, asa cum era de asteptat, românii educati (mai informati decât talpa tarii care a îndurat pasiv ambele inginerii sociale la care a fost supusa, dar, dupa cum s-a vazut, nu suficient de informati) au virat catre idolatrizarea necritica (si deci profund neoccidentala) a unui Occident mitologizat, un Occident fara istorie si fara tensiuni sau contradictii interioare. Rezultatul concret al reprezentarii mitologic-publicitare a Occidentului a fost faptul ca, ani buni dupa 1989, Occidentului real i-au fost împlinite toate solicitarile, inclusiv cele mai nerusinate, cultivându-se în plus sentimentul ca tot solicitantul era cel care îi facea un favor civilizator prestatorului de servicii.
În ultimii ani ai vechiului regim, pe masura ce comunismul devenea tot mai insuportabil si pe masura ce impotenta minciunii comuniste era dublata inevitabil de intensificarea coercitiei, crestea si râvna viitoarei mici burghezii autohtone si a viitorului proletariat post-industrial de a dovedi ca sunt mai occidentali decât occidentalii. Iar a fi mai occidental s-a redus, în toti acesti ani, la a fi mai capitalist, mai privat, mai dereglementat, mai antisocial, mai nemilos, mai calvinist „decât Papa“. Deoarece ni s-a indus în toti acesti ani ideea falsa ca exista o esenta a civilizatiei occidentale si ca acea esenta ar fi fost reprezentata tocmai de atributul care a polarizat lumea vestica si cea rasariteana în timpul Razboiului Rece, anume capitalismul, uitându-se ca, desi aplicat (unde altundeva?) tot în Est, comunismul fusese inventat tot în Vest. Traumatizata de experienta comunista, România a întâmpinat globalizarea pradalnica cu garda jos. Am putea face analogie cu acele situatii în care parintii vor sa-i fereasca pe copii de anumite rele prin metoda izolarii ermetice, iar rezultatul este ca, de îndata ce scapa de sub control, taman pe alea le fac, asta daca n-am sti ca, în cazul elitei conducatoare de dinainte de 1989, nu vorbim de parinti ultraprotectivi, ci de niste tatuci care cautau sa-si mentina privilegiile prin strategia izolarii de adevar a celor pe care îi conduceau. Sau, altfel spus, prin strategia tâmpirii prin ideologizare, de pe urma careia în mare parte au profitat, alaturi de hulpavul capital occidental, tot ciocoii mari si mici care, la vremuri noi, au îmbracat haine noi.
Însa cu toate acestea, odata intrati într-un sistem liberal (iar aici trebuie sa recunoastem si aspectele pozitive ale apartenentei la lumea occidentala), captivitatea mintii nu putea sa se prelungeasca la nesfârsit. Si asta nu doar din cauza crizei economice prin care trece sistemul care triumfase în 1989, ci si a faptului ca, în ciuda tuturor obstructiilor cauzate de pozitiile de putere ale mogulilor mediatico-intelectuali postdecembristi, libertatea de gândire dobândita în 1989 trebuia, mai devreme sau mai târziu, sa-si dea roadele. Altfel spus, în mod paradoxal, fisurarea monopolului neoliberal instaurat la nivel local dupa 1989 se datoreaza atât victoriei liberalismului politic, cât si crizei liberalismului economic care a stimulat actuala reflectie critica anticapitalista. Sigur, la nivel social, trezirea aceasta este un proces în desfasurare si multi vor spune ca ea are loc prea târziu, când s-a distrus mai tot ce se putea distruge. Alti vor spune ca mai devreme nu ar fi putut sa aiba loc. Oricum ar fi, se pot vedea, într-adevar, cu ochii liberi, efectele concrete ale faptului ca Editura Tact a tradus „Marea Transformare“ de Karl Polanyi la douazeci de ani dupa ce Humanitas a tradus „Drumul catre servitute“ de Hayek. În lupta globala dintre asupriti si asupritori, România a boxat timp de douazeci de ani cu garda jos sau, mai bine spus, a încasat lovituri ca baba oarba, legata la ochi tocmai de cei care se presupunea ca ar fi trebuit s-o ajute sa treaca strada. Am avut asadar douazeci de ani de Hayek fara Polanyi, adica de pseudo-occidentalizare intelectuala prin decupaj ideologic. Rezultatul? Aservirea fata de interesele neocoloniale ale capitalului occidental.
Nu stiu daca e sau nu prea târziu pentru a schimba macazul. Nu cred ca e prea târziu. Dar chiar daca uneori e prea târziu ca sa câstigi razboiul, niciodata nu e prea târziu ca sa lupti si sa iesi din arena istoriei luptând. Oricât de târziu ar putea sa para, luptele începute trebuie continuate pâna la capat. Si, asa cum am spus-o si în alte ocazii, reorientarea spiritului civic într-o directie antineoliberala nu reprezinta o abandonare a idealurilor anului 1989, asa cum ar vrea sa sugereze cei care au îmbatrânit în relele basismului, si cu atât mai putin o încercare de întoarcere la vechiul sistem (pe care aproape toti care îl deplâng astazi îl înjurau în 1989 si cu siguranta l-ar înjura din nou în ipoteza, altminteri absurda, ca ne-am întoarce la realitatile cotidiene ale anului 1989), ci o continuare a luptei începute atunci, însa cu un nivel mai ridicat de constiinta politica, nivel la care nu se putea ajunge decât în timp. Fireste, în functie de conditii, dar (sa nu uitam) si de oameni, acest ritm de dezvoltare a constiintei poate fi mai rapid sau mai lent. În plus, sunt unii care, data fiind pozitia lor privilegiata sau relativ privilegiata în sistem, au tot interesul sa persiste în autoamagirea cu privire la natura sistemului, adica în credinta ca sistemul este echitabil si doar lenesii sunt cei care nu profita de pe urma lui, asa cum o fac corporatistii tineri, frumosi, harnici si destepti. Acestia sunt sufletele candide, capitalistii idealisti (daca a mai putut cineva sa pomeneasca o astfel de aberatie dezgustatoare), chiar cu accese periodice de fanatism, care, în adâncurile sufletului lor prea putin sau prea prost sondat, îsi doresc sa aiba parte nu doar de beneficiile sistemului ticalosit (cum adica „ticalosit“, vor riposta intrigati, daca e pe baza de contract între privati?), ci, la pachet cu acestea, si de beneficiul unei constiinte împacate cu sine. Mai sunt si tatucii care stiu cum merge treaba, dar care au tot interesul sa-si pastreze stiinta pentru ei, hranindu-i pe cei din prima categorie cu minciuni nobile cu privire la Occidentul mitic si la lenea proverbiala a românilor. Si mai sunt orgoliile celor atasati narcisist de ideile pe care le-au generat sau prin care au facut doar cariera apostolica, dar care au picat testul realitatii; orgoliile intelectualilor care si-au fundamentat identitatea publica pe premisa ca poporul e prost si ticalos, iar ei, apostolii curati ai Occidentului curat, sunt cei chemati sa-l lumineze si sa-i faca morala. Dar care n-ar putea sa recunoasca în veci ca, în simplitatea lui, poporul care striga „nu ne vindem tara“, era cel putin pe alocuri si în mod intuitiv, mai filozof decât filozofii. Mai mult, care n-ar putea sa recunoasca faptul ca, asa cum zicea Dostoievski în „Jurnal de scriitor“, oricât de pacatos ar fi poporul (sau ce a mai ramas din el dupa ingineriile sociale la care a fost supus de catre despotii luminati), mintea lui, spre deosebire de cea a elitelor, „nu e bifurcata în asemenea masura încât sa pretuiasca, în mod concomitent, atât o idee nobila cât si antiteza ei abjecta“. În fine, mai sunt si cei, din ce în ce mai numerosi, precum Mihai Giurgea, a caror minte nu mai are nevoie sa umble pe cai întortocheate. La ei, cinismul nu se manifesta ca „minciuna nobila“, ci ca transparenta nerusinata. Ca atare, convinsi de faptul ca „nu exista alternativa la sistemul capitalist si la competitia libera“ si ca „orice încercari de a gasi o cale calduta de mijloc între risipa socialista si lacomia capitalista sunt de o naivitate falimentara“, acestia au curajul sã spuna ca „lacomia este buna“ si sa ne îndemne sa fim „lacomi, puternici si bogati“ si „sa nu ne jenam de asta“ (v. saitul capitalismpepaine.ro). Pentru acestia din urma, acumularea primitiva de capital reprezinta cea mai buna dovada de anticomunism, anticomunistul desavârsit fiind cel care restabileste libertatea junglei si profita pe deplin de ea. Însa devoalând capitalismul (5), domnul Giurgea expune inevitabil si natura penibila si gretoasa a aliantei dintre idealismul anticomunist al elitei intelectuale de dreapta si primitivismul neoliberal  (barbaria civilizata), caruia i se adauga aroma locala specific basista. Pe lânga asta, servit „pe pâine“, capitalismul în varianta Giurgea ne forteaza sa constientizam faptul ca idealismul anului 1989 a pierit undeva pe drum si ca nu poate renaste decât ca anticapitalism (6). Pentru ca în 1989, într-un gest care nu are nimic de-a face cu rationalitatea economica care îl defineste pe homo oeconomicus liberal sau marxist (sau, mai precis, o infirma), cei slabi, saraci si altruisti au înfruntat cu mâinile goale tancurile celor lacomi si puternici, care, prin ulterioara acumulare primitiva de capital, au devenit astazi mult mai bogati decât erau atunci. Pentru ca în 1989 nu s-a strigat „privatizare“, ci „libertate“ si, oricât de dezorientati ar fi putut sa fie unii la momentul istoric respectiv în privinta mijloacelor prin care se trece de la totalitarism la o societate decenta, nu eliberarea fortelor pradalnice care duce la înrobirea unei natiuni întregi au invocat-o cei care strigau „vom muri si vom fi liberi“ (7), ci libertatea care se justifica prin finalitatea ei dreapta si nobila.
În încheiere, trebuie insistat asupra faptului ca maturitatea nu te împiedica sa fii idealist, ci doar te elibereaza de falsele idealuri si te ajuta sa identifici mai bine mijloacele prin care adevaratele idealuri pot fi realizate, în masura în care este posibil. Oricât a fost de obstructionata în dezvoltarea ei de catre mogulii intelectuali si mediatici, libertatea de gândire si de exprimare a gândirii câstigata în 1989, la care se adauga efectele pozitive (sunt si efecte negative) ale revolutiei informationale, este cea care ne ofera astazi posibilitatea de a judeca lucrurile mai limpede decât în anii ’90; nu doar retrospectiv, ci si prospectiv, în vederea abordarii problemelor concrete cauzate de actualul sistem economic si, la nevoie (posibilitate care nu poate fi exclusa), chiar în vederea înlocuirii lui. Nu maturizarea, ci ticalosirea te împiedica sa fii idealist (ceea ce nu-i totuna cu a fi naiv; la fel cum a fi realist nu-i totuna cu a fi cinic). Nu sunt de acord cu acea vorba de duh, cu origini incerte, potrivit careia cine nu este de stânga pâna la treizeci de ani nu are inima, iar cine este de stânga si dupa treizeci de ani nu are minte. Nu doar pentru ca dreapta postdecembrista s-a dovedit a fi, în mare parte, atât de stupida. Ci fiindca sunt convins ca inima omului trebuie sa ramâna de stânga pe tot parcursul vietii, sporind în iubire si conferind acestei iubiri o dimensiune tot mai universala, în timp ce mintea trebuie sa sporeasca în continuu în dreapta socotinta. Marea problema a României postdecembriste este ca paradigma economica si culturala care s-a impus dupa 1989 formeaza tot mai multi oameni cu inima de piatra si minte de tinichea. Dezvrajirea capitalismului nu are de ce sa duca la pierderea „copilului din noi“. Dimpotriva. Copilul de atunci a trait adevarul pe care adultul de-abia astazi îl întelege în întreaga sa dimensiune sau, mai bine spus, îl întelege mai bine decât l-a putut întelege copilul. Caci oricât de mult ar spori mintea omului în întelepciune, niciodata nu poate sa o cuprinda pe toata (de aici si necesitatea de a fi moderat si responsabil în politica, contrar spiritului ideologic). Dar adevarul pe care mintea nu-l poate cuprinde niciodata pe deplin, inima îl poate trai oricând în mod nemijlocit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper