Criminal ca la teatru

Un articol de Marin Marian-Balasa

La viata mea am fost, printre altele, si o câtime de „om de teatru“. Fan. Adica nu numai ca în tinerete am mazgalit mai multe piese ori scenarii, am chiar regizat si jucat într-una dintre piesele proprii, dar ulterior am si frecventat destul de mult teatrele si montarile. Si nu pentru a ma înfige/socializa printre gastile actorilor, regizorilor, criticilor sau dramaturgilor, ci exclusiv pentru dragul si euforia de a citi si vedea texte, ca si actoríi si regíile admirabile. Iar într-unul dintre ultimele decenii, ca membru în colegiul redactional al regretatei (sau nu?) reviste „Drama“, am scris mereu, am ajutat la corectarea textelor re-dactilografiate prost, am pus umarul la aflarea de colaboratori, ba chiar am încercat si limitarea aparitiei unor texte slabe.
Pe scurt, propria istorie ma îndreptateste sa fiu atât empatic/încurajator, cât si pretentios. Asa se face ca nu-mi convine sa vad doar în Occident reprezentatii impecabile, facute cu sârg, inteligenta si efort maximal. Si ma simt stânjenit tare sa le revad apoi conceptul regizoral si în tara, fara nicio sugestie de împrumut si sub semnaturile nationalilor de mai mare sau mai mica faima.
În România, nu-mi convine sa pot fi tolerant doar cu teatrele din provincie (fiindca le înteleg problemele si vad ca merita încurajari, din moment ce fac ce pot si dau tot ce pot). Nu-mi convine ca teatrele bucurestene mult prea arareori ma entuziasmeaza, ca la Bucuresti vad mult prea multe montari „provinciale“ (în sensul ieftinitatii, mediocritatii, superficialitatii). Si mai ales ma deranjeaza sa „fiu silit“, în conditiile asistarii la niste prestatii de jale, sa ies din sala, sa parasesc stabilimentul fie la pauza, fie (de câteva ori) chiar în timpul spectacolului.
Din curiozitate sau solidaritate, în Capitala m-am dus destul, inclusiv la debuturi sau comercialisme facile (desi stau departe de timidele cabarete si mai ales de gangurile îmbâcsite de tutun si igrasie, în care se încearca amatorist sketch-uri si stand-up comedy). Dar nu pot sa fiu afabil fata de facilizarea tot mai imbecila a jocului, regiei si repertoriului, în sensul improvizarii rapide si slabe calitativ, paradigma mult prea des întâlnita inclusiv la casele cele mai mari, cu traditie sau trecut de standard profesionalist. Prea multe piese sunt concentrate azi într-un singur act, bazate doar pe presupunerea ca publicul ar fi actualmente mai vulgar sau pripit, când se vede clar ca lumea aflueaza spre teatru sau concert chiar dornica sa faca din seara respectiva un eveniment proxim exceptiei, cât mai sarbatoresc.
Oricum, ce sugerez aici este o (auto)evaluare critica mai degraba a managerilor de proiecte teatrale, a regizorilor si actorilor, fiindca un presupus elitism al reprezentatiilor poate jigni mult mai putin decât superficialitatea si rasparul pe care îl cam sugereaza destule montari si performari scenice.
Nu dau exemple, fiindca am vazut prea multe riposte total deplasate, adica solidarizari neprofesionale, invocând respectabilitati trecute sau teoretice ori deplasând subiectul si critica spre clevetiri personale si suspicionari improprii. Ceea ce vreau sa subliniez este ca prea pare a se instala o atitudine de superioritate – presupusa/impusa –, care nu are nimic de-a face cu „nivelul“ sau asteptarile spectatorilor. Prea pare a se insinua o aroganta institutionala, bazata pe presupunerea ca omul contemporan vrea vulgaritate stradala, cantitate, si nu calitate, artificiu facil. Si, prin urmare, piese si spectacole supranumerare, actori usor lacomi (adica alergând între un teatru si altul în aceeasi seara), recitare de texte (si-atât), texte suflate nonstop în casca înfipta-n ureche, scenografii de doua parale, camere si video-uri sau pps-uri proiectate total inutil sau dispensabil, adagii amatoriste ori chiciuriste rau.
Desigur, nu generalizez! Subliniez sau repet: este vorba despre un trend, înca sesizabil drept întâmplare, dar devenit mult prea frecvent, invadând chiar si scene celebre. Lumea vine tot mai mult la teatru, iar oferta teatrala e prea adesea doar pentru cei mai toleranti ori indiferenti, ori doar inculti, sfertodocti.
Unul dintre cele mai tembele gesturi pe care teatrele le impun tuturor spectatorilor, fara nicio scuza, ca si cum ar fi ceva cât se poate de civilizat sau firesc (ori un prerogativ indiscutabil!), este anuntul interzicerii filmarii, fotografierii sau înregistrarii „neautorizate“. Dupa umila-mi parere, chiar si anuntul închiderii telefoanelor este, uneori (macar), excesiv. Parca nu spectatorii sunt „patronii“ localului si ai reprezentatiei (cum obisnuiesc americanii sa îi maguleasca pe cei care platesc bilet si intra la spectacol). Pentru colegii nostri români, spectatorul pare a fi doar un client; fie unul ieftin ori servit de pomana (cu toate ca pretul biletelor este acum, peste tot, consistent); fie unul similar aceluia din cafeneaua-barul-restaurantul din vremuri de foame sau criza. Si poate ca inclusiv aceeasi superioritate/aroganta sau slugarnicie trucata a chelnerilor si precupetilor din România ar fi fireasca si pentru actorii, regizorii si managerii teatrelor de astazi.
Cred ca atentionarea de a nu se deranja spectacolul prin telefoane mobile ar putea si ar trebui facuta cu mult mai multa discretie si modestie (nu cu anunturi autoritariste în megafoane, de parca gafa vreunui uituc chiar ar merita anatemizata cu brutalitate anticipata). Oricum, nu acesta este anuntul care ar trebui negresit analizat, deoarece telefoanele sunând în timpul reprezentatiei chiar ar putea deranja pe foarte multi spectatori si actori. Însa chiar ca pe niciun spectator sau actor nu ar deranja existenta vreunui hot amarât, vreunui studentas care se amuza facând poze fara flash sau filmând (discret înseamna automat si nivel amator, deci de calitate supermodesta, de pe urma caruia putine sanse sa faca bani sau cine stie ce specula-trafic). Spaima ca cineva ar putea face poze ilicite, ar putea filma sau înregistra audio reprezentatia este una care îi priveste exclusiv pe managerii teatrului, iar acestia ar putea si ar trebui sa-si vada de interese cu mult mai multa decenta. Fiindca repetarea înainte de începerea spectacolului a acelui anunt care arunca prezumtia de sarlatanie peste absolut toti cei care, prezenti fiind în sala, sunt siliti sa auda anuntul, este abuziva. Este umilitoare.
Cu atât mai mult cu cât unele piese sunt în repertoriu de foarte multe stagiuni, cu atât mai mult cu cât unele montari, regii si scenografii sunt palide rau (sau proaste tare), a se prezuma ca cineva ar vrea sa le fure prin pozat ori înregistrare… e egal prostesc si revoltator! Cumparati-va, domnilor/doamnelor, o camera de luat vederi cu fata spre public (oricum, cu dezaxati sau chiar teroristi printre noi, exact asa ar fi firesc). Puneti un om, gaderobier, om de ordine sau plasatoare, care oricum sta degeaba în timpul piesei, sa priveasca acolo. Sesizati astfel posibilul hot sau paparazzi neautorizat si cereti jandarmului de proximitate sa-l mustruluiasca sau amendeze la plecare. Adica gasiti o modalitate civilizata si discreta, nu deschizând tot spectacolul cu jignitoarea supozitie ca ar exista negresit cineva – potentialmente oricine –, care sa va fure si sa foloseasca „nemaipomenita“ imagine, „extraordinarele“ scene, „dumnezeiasca“ voce.
Toate teatrele au pe site poze publice, înca înaintea premierei. Ziaristii sau adolescentii glumeti le iau de acolo, iar deranjul înregistrarilor ilegale nu mai amuza pe nimeni, de multa vreme. Un eventual telefon ridicat din când în când, mai mult pentru amuzament sau pentru vreo amintire personala, chiar ca trebuie luat drept un gest marunt, o gluma inocenta, care ar merita tolerata. Ori, cum spuneam, gestul mai degraba merita sanctionat decent si civilizat, în pauza sau la iesirea din cladire. Spaima asta de hoti e o reminiscenta jenanta, o ipohondrie, o infatuare sau automagulire prosteasca. Si chiar ca ar merita extirpata.
Ea este cu-atât mai penibila în acele sali si la acele spectacole care sunt modeste. Sa presupui sau sa ai aici pretentia ca cineva ar avea vreun interes sa le înregistreze, revada ori da si altora… e prea mult!
În primul rând, lansatorii cu anasâna a acestor mesaje audio comit o mare impolitete si violenta. Ei par sa ignore natura imparabila si totodata agresiva a sunetului. Caci de un mesaj/text audiodifuzat nu te poti apara; el îti penetreaza urechea si creierul. Datorita amplificatoarelor, libertatea auditorului (de a auzi/accepta mesajul sau ba) este anulata. Aceasta incapacitate a auditorului de a se preleva de dreptul/libertatea-i umana înseamna umilirea sa. Chiar daca anuntul poate sa taie curajul vreunui fraier-doi, pentru restul masiv al audientei el nu este decât un viol.
Egal politicos si neagresiv ar fi ca mesajul respectiv sa fie semnalat printr-un desen (eventual plasat chiar înaintea scenei), ori prin traversarea scenei, înaintea spectacolului, de câte un ins sau un fel de animatoare purtând pe tacute un asemenea semn/semnal grafic. Caci vizualul poate fi evitat sau ignorat, la alegere, prin simpla întoarcerea a privirii, în vreme ce urechea, deci creierul si perceptia, nu se pot apara/proteja singure. Publicul trebuie respectat, nu tratat ca o turma obedienta si proasta, la dispzitia… dispozitiile unei administratii mult prea pline de sine, arogante, de militian sau ciocoi ciufut.
Renuntati, domnilor/doamnelor, la tâmpenia acestui anunt! Caci este jignitor atât în principiu (prezumtia de sarlatanie aruncata peste o întreaga sala), cât si – sau mai ales –, în situatiile în care o sala întreaga ar trebui sa fie cazuta rau în cap ca sa mai doreasca si sa pastreze vreo poza ori fragment dintr-o prestatie ieftina, de taraba.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper