Cand etica e estetica si artisticul, etic

Un articol de ANDREEA COROIAN

S-a tot vorbit despre romanul lui  Mihail Sebastian „De doua mii de ani…“ ca despre un roman „victima“ a vremurilor în care s-a scris despre el si nu putini au fost aceia care au încercat sa contracareze aceasta „eroare interpretativa“ – alunecând, totusi, în aceeasi „greseala“. Romanul lui Sebastian nu a reusit înca sa iasa din câmpul de batalie al orgoliilor criticilor, pentru a deveni si ceea ce, în mod real, este: un roman interesant estetic. De la Calinescu la Manolescu pâna la recenta carte a lui Mihai Iovanel, tocmai datorita scandalului iscat în jurul romanului, criticii s-au întrecut în a discuta cât mai original si mai politically corect problema evreiasca. Asa a iesit Sebastian ba evreu torturat, ba antisemit, iar modalitatile artistice de realizare a romanului „constiintei evreului“ au fost lasate mereu undeva în umbra marelui curaj de a scrie astfel în epoca.
Aceasta constiinta este conturata atât de general evreiesc, lucru de necontestat pentru critici, încât, firesc, elementul a fost si cel care a proclamat si mentinut în constiinta culturala româneasca romanul drept unul „ideologic tipic“ (DGLR). El a fost studiat si considerat valoros de-a lungul vremii întocmai pentru aceasta componenta. Alaturi de Nicolae Manolescu ce îsi exprima, în „Istoria critica…“, regretul  ca  atât „De doua mii de ani…“, cât si jurnalul publicat postum în ’96 au fost citite pentru componenta lor ideologica si mai putin pentru cea literar-estetica, si de Mihai Iovanel, care explica de la bun început în prefata cartii sale ca romanul e unul de raftul doi, dar important tocmai pentru ca certifica rescrierea canonului pe alte rationamente decât cele estetice, ar fi de readus în discutie si afirmatia speculativa a lui G. Calinescu din „Istoria literaturii române…“, care pune problema evreitatii si pe cea a esteticii într-o interdependenta cel putin interesanta: „Acesta e jurnalul intim al evreului, obiectiv si deci interesant esteticeste“, caci tocmai „interesul de a se cunoaste pe sine însusi cu raceala“„da nota artistica romanului“.
Esteticul lui Sebastian
Pornind de la afirmatia lui Mihai Iovanel ca includerea romanului „De doua mii de ani…“ , dupa ’90, într-un canon alternativ reprezinta tocmai „dezradacinarea autosuficientei esteticului“ si punând-o într-o relatie, cred, fireasca, cu intuitia calinesciana ca însasi intruziunea eticului în roman construieste o noua paradigma estetica, se impune pendularea permanenta între importanta ideologica a dramei evreului si simbolurile care deriva esteticeste din aceasta.
Surprinderea unei componente ideologice nu e valoroasa în afara unui talent artistic care poate dezvolta constructii romanesti valabile. Asta ramâne de demonstrat în cazul romanului „De doua mii de ani…“ – povestea unui tânar de nationalitate evreiasca, în anii 1923-1933. Inutil de spus, prigonirea evreilor este textul si subtextul romanului. Formula narativa fiind aceea a jurnalului, romanul e scris la persoana I, întru conturarea autenticitatii necesare. S-a remarcat ca formula e una gidiana si s-a insistat asupra diferentierii de paradigma trairist-experientialista a lui Eliade. Nu specificitatea unei individualitati e cautata aici, eroul nu se supune pe el însusi unor experiente extraordinare, ci, invers, el e omul comun care trece „par hasard“ prin experiente ce-i cauzeaza trairi exceptionale. Mai mult decât atât, daca e sa supralicitam putin teoria evolutiei romanului asa cum e ea surprinsa în „Arca lui Noe“, vocea constiintei din „De doua mii de ani…“ îsi cauzeaza stari exceptionale prin însasi verbalizarea trarii. Nicolae Manolescu surprinde evolutia de la discursul analitic care se caracterizeaza prin „vorbire despre traire“ , la „trairea vorbita“ din monologul interior, culminând cu „vorbirea traita“ din fluxul constiintei. Romanul lui Sebastian cuprinde unele dintre cele mai frumoase pagini de flux al constiintei,  o constiinta care, verbalizata, determina trairi exceptionale. „Daca plâng, sunt pierdut. Strânge pumnii, dobitocule, daca e indispensabil, crede-te un erou, roaga-te lui Dumnezeu, spune-ti ca esti fiul unui neam de martiri, da, da, spune-ti asta, da-te cu capul de pereti, dar daca vrei sa te mai poti privi în ochi si daca vrei sa nu-si crape obrazul de rusine, nu plânge. Îti cer atâta: nu plânge“.  Acest fragment nu e doar un monolog interior, iar textul întreg, ca jurnal, contine nesfârsite pasaje despre cum cuvântul rostit determina actiunea si starea protagonistului. De citat si momentul în care jurnalul e teoretizat, iar eroul, vorbind despre rescrierea unui pasaj în jurnal, trimite tocmai la fapta si starea declansata de rostirea unui cuvânt: „nu poti drege fara sa simulezi“. Cu alte cuvinte, a pierde un cuvânt care a generat în fluxul constiintei de atunci trairea înseamna a pierde lumea de atunci, a o recrea altfel, a simula. Ideea nu e noua, dar ocurenta ei într-o însiruire pe care unii s-au grabit sa o vada doar ideologica nu e întâmplatoare.
Nae Ionescu a dorit sa-l discute pe Iosef  Hechter – evreul
Tematica romanului poate fi, asadar, formulata chiar dincolo de chestiunea evreitatii personajului, într-un general-uman al confruntarii eului cu propria singuratate. Nu e gresit, dar cred, deloc indicat. Singuratatea protagonistului aici nu e altceva decât singuratatea omului prigonit. Iar omul prigonit nu e altul decât evreul anilor ’20 – ’30. Practic, aceasta generalitate l-a iritat si pe Nae Ionescu, profesorul rugat sa scrie prefata la romanul unuia dintre cei mai buni învatacei. Nu numai ca a ocultat marea tema a singuratatii, dar nu i s-a parut suficient nici sa dezbata conditia evreitatii în genere. Nae Ionescu a dorit sa-l discute pe Iosef  Hechter – evreul. Profesorul alege sa i se adreseze autorului pe numele real, strigând astfel în gura mare statutul sau de evreu si mai mult, condamnându-l prin cuvânt la suferinta vesnica a lui Iuda – dupa logica Iuda sufera pentru ca e Iuda, asa cum evreul va suferi permanent pentru ca e evreu. Dincolo de implicatiile de ordin etic, doua elemente sunt de semnalat aici. Nae Ionescu afirma ca „Mihail Sebastian s-a hotarât sa dezbata problema iudaismului“; iata, asadar tema romanului plasata sub intentia auctoriala a celui care semneaza tronând asupra lumii fictionale de pe coperta cartii: Mihail Sebastian. E ca si cum magistrul ar afirma ca tema a fost în mod constient încredintata unui pseudonim care o poate duce pe umeri. Ar fi de identificat laturile unui pact fictional. „Si pentru ca Iosef Hechter nu o face, sa-i îngaduie Mihail Sebastian lui Ghita Blidaru sa spuna aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter“ – cu aceasta fraza, lentilele scolaresti între lumea fictionala si lumea reala se sparg, iar confuzia, sanctionata naratologic, e perfect valida într-o „etica neetica“. Mihail Sebastian, din pozitia de autor, trebuie sa îi permita lui Ghita Blidaru sa îi spuna ceva lui Iosef Hechter. Personajele nu pot comunica în afara constructiei romanesti, dar prefata pare acum scrisa de personajul Ghita Blidaru, iar adresarea se face catre protagonist, identificat în persoana lui Iosef Hechter. Nae Ionescu nu numai ca striga în gura mare „Personajul principal c’est toi, Iosef Hechter“, dar îsi afirma la fel de raspicat si identificarea cu personajul Ghita Blidaru. Mihai Iovanel o spune: e vorba aici de „mimarea pactului narativ“, Mihail Sebastian a scris, în fond, un roman cu cheie.
Poate ca nu e inutil de specificat nici ca prozatorul îi pastreaza personajului principal imposibilitatea identificarii prin nume. De aici, atât validitatea speculatiei ca protagonistul e Iosif Hechter însusi, cât si aceea ca avem de a face cu romanul evreului, în generalitatea lui. Dar problema identitatii, tema acuta în istoria evreitatii, nu e neglijata în carte. Protagonistul nenumit are, uman, îndoieli legate de propria identitate si apartenenta, însa autorul nu pregeta sa-i rezerve solutii fictionale: capacitatea de a se defini prin altceva. Pendulând între personaje-oglinda si simboluri, protagonistul primeste sarcina de a suferi din pricina chestiunii identitare, dar si acest drept de a se salva prin constructia narativa. Nationalism, fascism, antisemitism, sionism, proletarism, asimilism, autohtonism – o lista de ideologii pe care cu greu le-ar putea cuprinde cineva în cadrul aceleiasi carti. Mihail Sebastian o face, însa, prin intermediul a ceea ce am numi personaje-oglinda, realizând identificarea eroului prin asemanare sau contrast (S. T. Haim – internationalistul de stânga, Abraham Sulitzer – cultura ghetoului, Maurice Buret – antisemitistul de tip psihologic, Pierre Dogany – evreul nationalist, Ghita Blidaru – autohtonistul, Sami Winkler – sionistul, Marin Drontu – fostul huligan). Eroul, student la Facultatea de Drept într-o prima faza, întâmpina etapa de prigonire violenta a studentilor evrei din Universitate, ceea ce îi cauzeaza adevarate pulsiuni identitare. Mai mult de pe margine, personajul observa cum bataile administrate colegilor evrei contureaza „Evreul“ din ei, dezvoltând o constiinta a apartenentei. În vreme ce altii sunt batuti crunt, protagonistul se limiteaza la jocul constiintei în spatele ferestrei-pozitie – „si am curajul deplorabil (…) de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o pozitie, când nu e decât o ascunzatoare, curajul de a crede în singuratatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine“. Ridicata la rang de simbol, fereastra nu e numai mediul separant prin care exteriorul este perceput dintr-un înauntru, dar si metafora încremenirii eului între cele patru rame ale prezentului pe care îl contempla de sus, din sfera unei intelectualitati care nu este nici a huliganului care loveste pe strada, dar nici a evreului care îsi face un titlu de glorie din sângele scurs pe frunte.
Drama de constiinta a protagonistului are ratiuni mai profund umane decât pot fi resimtite pe piele. Familia apare drept cel mai puternic resort al apartenentei evreiesti, în permanenta conexiune cu geografia simbolica a Dunarii. Fluviul e, la un moment dat, într-o descriere a cadrului natural ce preia angoasa eului, „împarateasca mea Dunare din toamna“. Sunt, apoi, elemente de cultura ebraica subsumate aceleiasi excursii identitare prin sine însusi. Contactul cu evreul Abraham Sulitzer, personaj-oglinda a culturii ghetoului, prilejuieste construirea unui alt simbol, limba vie: „Spune «ma doare» în idis – si când ai spus, te-a si durut. E sânge acolo, e cald, e viu“.  Moartea din „De doua mii de ani…“ e si ea un simbol demn de citat. La moartea uneia dintre bunici, tânarul ia act de „suferinta evreiasca în fata mortii“ si o pune pe seama vietii în ghetou – “trista moarte evreiasca a unor oameni care, nevietuind între arbori si dobitoace, n-au avut de unde sa învete frumusetea indiferentei în moarte, demnitatea ei vegetala“.
„Când afara e razboi,
se construieste o casa“
Între o viata în durere si moartea atroce, evreul se vrea, totusi, român. Autohtonismul este doctrina învatata printre rânduri de la profesorul Ghita Blidaru si subiectul dezbatut intens cu un alt personaj-oglinda, Pierre Dogany, adept al nationalismului maghiar, evreu si, raspicat afirmat, maghiar. Apartenenta la un popor si un spatiu nu putea fi discutata în afara doctrinei sioniste, a carei voce este Sami Winkler. Evreii nu vor mai suferi, o afirma chiar Sebastian în eseul „Cum am devenit huligan“, atunci când vor avea un stat al lor, când nu vor mai fi în exil. Acestei încercari permanente a eroului de a se înradacina îi vine în sprijin profesorul Ghita Blidaru atunci când îi sugereaza sa paraseasca Facultatea de Drept pentru a se îndrepta spre Arhitectura. Maestrul urmeaza a fi Mircea Vieru, cel care îi va da, cu expresia lui Blidaru, „aderenta la pamânt“. Linistea datorata reusitei e sugerata inclusiv stilistic: celor doua parti despre etapa de constructor a personajului le corespund atât lipsa dramei de constiinta a personajului, cât si elanul narativ. S-a spus, de altfel, ca bucata aceasta este complet nevalida estetic.
O ultima etapa vine sa zguduie iar lumea personajului. Oameni în care credea îsi afirma acum, într-o Europa frenetica spre dreapta, antisemitismul chiar în fata lui. Constiinta se domesticeste într-o maturitate pusa pe seama perceptiei metafizicului: „obligatia iudaica de a suferi“. Adevarata asezare intervine, însa, o data cu reusita construirii unei case pentru mentorul Ghita Blidaru. E, poate, cel mai puternic simbol al romanului. Insistând sa-i construiasca aceasta casa („Când afara e razboi, se construieste o casa“), protagonistul munceste la ea ca si cum ar fi a sa  – „e casa pe care am visat-o“. Practic, cedând dorintei fostului student de a-i ridica o casa, Ghita Blidaru îl lasa, practic, sa îsi edifice o casa. Evreul construieste doar pe hârtie o casa pentru profesor; în fond, casa si radacinile îi apartin lui însusi.
Daca e un drum initiatic cel parcurs de student întru întelegerea metafizica a antisemitismului si întru comprehensiunea simbolica a apartenentei la pamânt, atunci protagonistul îl încheie cu succes. Iar autorul îsi încheie si el romanul, nu doar cu constiinta autoclarificarii identitare, ci si cu, îndraznesc sa spun, succes deopotriva narativ si simbolic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper