Ah! Platanele-s sfarmate si DJ-ul e nebun!

Un articol de ALEX GOLDIS

Stefan Baghiu, Spre Sud, la Laceni, Cartea româneasca, Bucuresti, 2013, 64 p.

 

 
Intr-un an si jumatate, de când scrie saptamânal la „Cultura“ si lunar la „Steaua“, neverosimil de tânarul Stefan Baghiu – care n-a implinit inca 21 de ani! – a devenit o mica autoritate in critica româneasca, infirmând fara sa vrea si fara sa-i pese cam toate scenariile apocaliptice legate de disparitia cronicii de intâmpinare. L-au impus mai multe calitati, putin obisnuite la un incepator: maturitatea perspectivei de ansamblu asupra poeziei (românesti) contemporane; caracterul transant al judecatii de valoare si curajul de a merge „impotriva valului“; naturaletea stilului, lipsit de pedanteria debutantilor intr-ale cronicii; ba chiar o anumita disponibilitate tinereasca a scriiturii, care nu se impiedica in cautarea laborioasa a formulelor, ci prefera exprimarea vertiginoasa, direct la tinta.
Poezia anorexica
Debutul in poezie al lui Stefan Baghiu nu reprezinta o surpriza pentru multi, mai ales ca in filigranul cronicilor lui putea fi ghicit de nu un program poetic, macar o sensibilitate accentuata care-i asigura priza la text. De aici, si impresia de dare de seama din interior. Fara ca Baghiu s-o marturiseasca undeva deschis – posibilitatile aventuroase ale poeziei il preocupa deocamdata mai mult decât definitiile ei –, „Spre Sud, la Laceni“ reprezinta o polemica fina la adresa poeziei tinere actuale. Nu-i greu de observat ca o parte a poeziei din ultimii ani e dominata de o predispozitie anorexica, preocupata de a expulza din viscerele ei, odata cu temele mari, discursivitatea si sentimentalismul. Orice tip de confesiune mai directa e sufocata din fasa de o luciditate hi-tech, ingrijorata pâna la autoparalizie de a nu aluneca in cliseu. Inhibitia, teama de a nu gresi, senzatia ca inaintasii literari au cam spus totul face ravagii in poezia contemporana. Recentul „O forma de adapost primara“ a lui Bogdan Cosa reprezinta, probabil, triumful si suma acestei formule robotizate, a carei ingrijorare centrala e aceea de a ramâne cool, chiar cu pretul ermetizarii.
Stefan Baghiu contrapune acestei modalitati crispate o formula expansiva si vorace, a carei foame de a ingloba nu aduce deloc a bulimie, ci da seama de metabolismul tânarului, capabil sa asimileze in poem cele mai diverse straturi ale realului, mixate ele insele in registre diferite. Si nu s-ar putea spune ca poezia lui Baghiu ingurgiteaza totul, de vreme ce are deja teritorii si „obsesii“ bine marcate. Amprenta personala din „Spre Sud, la Laceni“ e de regasit in contrastul dintre imaginarul strident contemporan si defazarea usor desueta a vocii din poeme. Nimeni n-a mai patruns atât de adânc – in sensul ca n-a extras efecte poetice – in lumea colorata, insa derutata a tinerilor de azi, fie ca e vorba de EMO, hipsteri, sau doar „cocalari“. Si daca nu m-as teme putin eu insumi de cuvinte suprauzate, as zice ca Baghiu surprinde Weltanschauung-ul unei generatii. Pentru Baghiu, experienta poetica incepe „doar dupa caderea noptii,/ coborând scarile in spirala/ pâna in fundul Boiler-ului“. Nu e vorba chiar de o coborâre in infern aici, desi lumea party-urilor de noapte (a cluburilor sau a adunarilor spontane outdoors, a petrecerilor acasa sau la camin) e redata in toata promiscuitatea ei cât se poate de umana: e lumea stupefiantelor legale sau ilegale, a alcoolului si a sexualitatii, a instinctelor dezlantuite si a violentelor de tot soiul. Personajul din „Spre Sud, la Laceni“ pare ca a vazut si a experimentat totul, de vreme ce poate depune marturie pentru „cum se danseaza acum/ cu bazinul lipit de fundul unei fete“, pentru „laserele desenând cercuri pe fetele fetelor excitate/ de miscarea ritmica si de mirosul de transpiratie rece“, pentru „abandonul oamenilor/ dansând pe plaja in/ travaliu“ s.a.m.d. Toate aceste flash-uri ale vietii de noapte sunt amplificate de o coloana sonora „electro“, agresiva si/sau dezumanizanta. Ritmurile „drone“, „dub“, „schemele RAVE“, „padurea electro“ sau ceea ce Baghiu numeste „ultima muzica pe care se mai poate dansa“ nu fac decât sa provoace explozia de feromoni si hormoni. Atmosfera de party se rastoarna intotdeauna in „Spre Sud, la Laceni“ intr-un cosmar al instinctelor dezlantuite, jucate de poet prin repetitii stilistice ce anunta blocarea platanelor, deformarea grotesca a muzicii si transformarea dansului in spasm: „amintirile aceleiasi seri de caldura/ cu muzica tare si inghesuiala si ura,/ cu muzica tare si inghesuiala si vânt uscat,/ cu muzica tare si inghesuiala si oboseala,/ multe alte seri de tortura,/ cu muzica proasta si dans brownian,/ cu muzica proasta si dinti inclestati,/ cu muzica proasta si inghesuiala si ura, de fapt“. Volumul e plin de profetii electro care celebreaza pierderea mintilor când „acidul pune stapânire pe platane“, insa denunta in acelasi timp „marea tristete provinciala“ din culise.
Mixed feelings
De altfel, ecuatia participare-detasare, care face din personajul central un ascet disputat de party-man, fiecare cu frustrarile si nelinistile lui, da intreaga masura a subtilitatii volumului. Ciclul de mijloc al cartii, cel mai puternic, pune in scena aceasta imponderabila de „mixed feelings“ prin poemele de dragoste dedicate Petrei, iubita cu ingenuitate, dorita cu fervoare, insa urâta cu sete vindicativa. Versuri nostalgice in care tânarul ii chestioneaza, voit naiv, „frumusetea“, coexista cu pasaje in care nevoia de posesiune se amesteca cu imputarea, intr-un scenariu de tip passive-aggressive. Transcriu aici doar un pasaj din „In mijlocul unei multimi care danseaza“, piesa de rezistenta a volumului: „Nu minti, Petra, ai tehnica,/ insisti prea mult ca sa vrei/ doar sa experimentezi niste chestii normale,/ ai deja un crez când faci dragoste,/ ca o sa ne/ tinem in brate dupa,/ mi-ai sugera asta,/ inchizând ochii o sa ajungi la Trabzon,/ printre ierburi orientale / si animale cu guri mari care serpuiesc pe lânga pietre,/ o/ sauna e camera noastra in momentele/ in care ma musti si transpiri. Te vad, Petra./ te/ vad in mijlocul unei multimi care danseaza,/ esti toata numai Zara/ si impingi cu/ moaca dezgustata pe cei care, dansând, se baga cu spatele in tine,/ te vad in mijlocul/ unei multimi care danseaza si stiu ce miscari de bazin stii,/ poti produce un fiasco/ hormonal in baietii/ care nu au atins inca sexul tau,/care te vor pentru misterul de/ dincolo de Zara, in Tonique,/ unde kaleidoscopul inca e la moda,/ atmosfera asta penibila de anii 70,/ care te distrage câteva minute de la dorintele stupide,/ plimbari in/ padure sau pe marginea barajului,/ unde nu e ca si cum ne gândim de fiecare data sa ne aruncam. Nu, te vad/ in mijlocul unei multimi care danseaza si/ imi placi“. Toata finetea de constructie e de regasit in simultaneitatea atractie-respingere fata de o realitate in care pâna si dragostea sau instinctele sunt colorate consumerist. Vocea din poem dispretuieste – in mostre de critica deschisa – frivolitatile sociale, insa isi pastreaza, in acelasi timp, mirajul lor; le sesizeaza perfect valoarea in economia generala a vietii.
Poezia de efuziune
Nu stiu daca e vorba de vizionarism get-beget aici, insa e evident ca aceasta constiinta cu X-ray la purtator, preocupata de pliurile ascunse ale realitatii, simte nevoia sa iasa permanent la suprafata in confesiuni despre „singuratate“, tristete“, „fericire“, „marea evolutie“, „dinamica omenirii“ s.a.m.d. Imaginarul strident contemporan e corectat mereu de impulsul retro menit sa repuna in circuit teme majore sau doar termeni ai caror cariera poetica parea incheiata. „Spre Sud, la Laceni“ e, din acest punct de vedere, incercarea curajoasa de a reabilita poezia de efuziune, in care directetea gnomica si, de ce nu, patetica, functioneaza ca o supapa de autenticitate printre atâtea tehnicitati. Fara a cadea in ridicol, caci Big Brother-ul dozarii atente a episoadelor e treaz permanent, poezia lui Baghiu se opreste pe marginea „actiunii“ pentru a medita la dinamica omenirii, la originea frumusetii sau la timpul „când se stabileste ordinea“. Un subiect blazat prematur, insa fascinat de toate contradictiile realitatii, se ridica pe alocuri deasupra lucrurilor, in „inaltimi impresionante“, pentru a emite sentinte sau imperative: „nu contam, Petra, si asta ma supara cel mai tare“; „dragostea noastra e o amintire porno“; „nici eu nu respir bine/ in camera asta inghesuita,/ asteptând viata adevarata sau,/ oricum,/ ceva asemanator“; „privesc râul/ fara sa ma lege nimic de lumea asta/ si de inertia ei pe care o simt mereu,/ mereu ca pe o noutate“.
Astfel de ingenuitati profetice, departe de a dauna scriiturii, nu fac decât sa-i ataseze o dimensiune in plus: un aer de prospetime pe care poezia româneasca nu l-a mai respirat de la debutul lui Andrei Dósa din 2011. „Spre Sud, la Laceni“ recomanda, vizibil, mai mult decât o voce poetica originala: o constiinta noncoformista, gata sa mixeze registre considerate incompatibile in literatura actuala.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper