A fost odata… acum 23 de ani

Ma întorceam în România dupa o lunga absenta. Dintr-o tara care aflase ca poporul meu este flamând si înfrigurat de la televizor. Zilele însângerate din decembrie 1989 le atrasesera olandezilor atentia asupra României. Cu estul european ei nu prea avusesera legaturi de-a lungul istoriei. Olandezii stiau ce se întâmpla în Caraibe, în Africa de Sud, în Indonezia. Pe unde avusesera ei colonii. Bucurestiul nu îl prea localizau bine pe harta. Stiau ca România este o tara comunista. Omul de rând dezavua comunismul. Despre care nu aflase nimic altceva decât ca e un regim care confisca bucuriile materiale. O forma statala în care contul tau în banca nu mai este în siguranta. Nimic mai grav, deci. Fereasca Sfântul!
Protestanti, potrivit preceptelor religiei lor, îsi spalau pacatele prin donatii. Si putine sunt popoarele care sa sara atât de rapid, în caz de necesitate. Oriunde. Oricând.
Deci… olandezul de rând a vazut la televizor ca într-o tara europeana din Est se bate lumea pe strada. Ca populatia acelei tari a trait, în plina epoca a bunastarii, ierni cu locuinte neîncalzite. Ca acolo copiii nu aveau lapte. Si nu aveau medicamente.
S-a aflat ca ma pregatesc sa ma întorc sa-mi vad parintii, dupa multi ani, în România. Asa ca lumea din jurul meu s-a mobilizat imediat.
La scoala la care învata fiica mea s-au adunat bani. S-a strâns o suma considerabila. Fiica mea a primit banii, pentru copiii din România.
Ne-am întors în tara. Am întrebat unde sunt nevoi acute de ajutor. Am fost îndrumata spre o scoala dintr-o zona sarmana a Moldovei. Unde, într-o scoala, se defectase sistemul de încalzire de câtiva ani si nu erau bani pentru reparatii.
M-a primit conducerea scolii. Oameni cu subele pe ei, cu caciulile pe cap. Le-am dat banii, ajutorul copiilor din Olanda, pentru calorifere. Suma li s-a parut colosala (acum, când noi, emigrantii cumpatati si modesti, aflam de prin ziare ce sume vehiculeaza oamenii de afaceri români, milioane si miliarde – si mai ales cine sunt acesti oameni de afaceri –  ne uitam unii la altii cu ochii rotunzi).
Daca mai tin eu bine minte, cred ca era vorba de vreo cinci mii de dolari. Oamenilor de la scoala le-au sarit cusmele din cap când au auzit ca cineva pur si simplu le face lor cadou atâta banet. Au vrut în felul lor sa-si arate recunostiinta fata de „doamna din Olanda“. Din mai nimicul pe care-l aveau, profesoarele s-au repezit pe-acasa si s-au întors cu un bors si cu niste placinte. Cineva a pus pe masa în cancelarie o sticla de vin. Timp în care, în „sala de festivitati“, copiii au pregatit un spectacol. M-au asezat în primul rând de scaune. Totul se facea pentru mine. Au aparut fetitele în costume nationale si au cântat „Pe lânga plopii fara sot”. Au aparut un grup de baieti si-au jucat o hora cu chiuituri.
Ceea ce am sa tin minte însa tot restul vietii a fost un „cântec de dragul mamei”. Îl interpreta o fetita de vreo sase ani. Maruntica tare. Slabuta. Cu dantura-n schimbare, deci stirba de cei doi dinti din fata. Îmbracata cu ie. Pe un frig de crapau pietrele. Si cu niste catrinte mititele, cât palma. S-a urcat pe scena. Învatatoarea a dirijat-o din culise, sa se fixeze la un pas de mine. Cu ochii la mine. Si ea mi-a cântat un cântec în care fetita îi saruta mâinile mamei ei. „Mâinile muncite”.
Nimeni n-a înteles atunci exact de ce am izbucnit într-un plâns cu suspine. Probabil ca putini sunt cei care sa poata întelege pâna în ziua de astazi. Situatia era însa de un fals desavârsit. Saracii României ne cântau noua, românilor saraci din Occident. Copiii români îi cântau unei „doamne olandeze binevoitoare”, care le adusese bani sa se încalzeasca în scoala. O fetita îmi cânta mie despre „mâinile muncite” ale mamei ei. Dar ar fi putut ea oare banui vreodata cât de muncite erau si mâinile „doamnei aceleia din Olanda”? I-ar fi putut oare trece vreodata atunci cuiva prin cap în ce conditii grele îmi cresteam eu copilul, eu, cea venita cu cinci mii de dolari din donatii?
Momentul a avut asupra mea un impact teribil. Stiu ca i-am spus fiicei mele ca, daca, vreodata, voi pierde sensul vietii,  am sa ma întorc undeva, într-un sat din Moldova. Am sa încerc sa intru învatatoare. Stiam acum atâtea lucruri despre lumea asta mare si frumoasa, aveam atâtea de transmis, puteam sa ma ocup de copii, puteam sa le spun „povestile”, sa le arat ce e bine si ce e rau, cine e „lupul”, cine sunt „zânele bune”.
Fiica mea avea pe atunci vreo 16 ani. Om pozitivist din fire. Cu picioarele pe pamânt.
„Sa-ti iasa din cap asemenea gânduri prostesti, m-a avertizat. Fiindca asemenea idei te vor pierde. Nimeni n-o sa se bucure ca te duci acolo. Ba, din contra. O sa iasa vorbe c-a venit în sat o nebuna. Si ca vrea sa le strice copiii”.

Au trecut 23 de ani de atunci. Si este prima data ca scriu despre o întâmplare care mie pâna în ziua de astazi îmi provoaca un nod în gât. Ma gândesc la fiica mea, pozitivista, care strabate cu copiii ei lumea, emigratie dupa emigratie. Ma gândesc la fetita cea fara dinti în fata, dintr-un sat din Moldova, unde, sper, cu banii strânsi de noi din donatii, s-a reparat sistemul de încalzire.
A crescut si fetita aceea, trebuie sa fie si ea de vreo 30 de ani. Are probabil copii. Care îi vor fi cântând si ei un „cântec de dragul mamei”.
Unde oare, prin ce tara a Europei, îsi poarta eroina mea „mâinile ei muncite”? Pe unde o fi emigrat stirba de-atunci, cu catrintele ei de-o palma, ca sa-si poata creste copiii?
Din România, spun statisticile, cei mai multi emigranti pleaca din Moldova. Unele zone ale acestei provincii se afla,  pâna în ziua de astazi, la polul saraciei.

Si, uite-asa, au trecut 23 de ani.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper