Voluptatile suspecte ale anticomunismului

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Aproape un an, de dincoace de ocean, singurul care s-a mai razboit serios si aprig cu cadavrul comunismului a fost cunoscutul gropar oficial ramas fara institutie, supraveghetorul vigilent si fara somn a tot ce misca în România, memorialistul cartierului Primaverii si biograful satrapilor comunisti autohtoni si de aiurea. O performanta! Un caz! Din când în când, pentru a mai respira si altceva decât duhoarea cadavrului, si-a umflat plamânii cu aerul tonic al actualitatii tarii citita în ziare si vazuta si auzita la televizor. Prilej de a mai tavali în noroi unul sau altul din dusmanii presedintelui iubit caruia îi datoreaza totul, de a reaminti binefacerile capitalismului si imensa, inegalabila, inestimabila, universala lui opera si contributie la dezvaluirea ororilor comunismului. Dupa ce ani în sir a cunoscut gloria si rasfaturi materiale si morale, nedreptatea surghiunului în virtual, lasitudinea amicilor de baricada, din ce în ce mai rarele suspine de admiratie, si chiar si lipsa înjuraturilor, l-ar fi putut dezarma, trimite spre alte preocupari. Dar domnul profesor, cum mai este uneori alintat, e consecvent, e tenace, are o vocatie, are o misiune. Si, de curând, nu mai e din nou singur.
Câtiva intelectuali daca nu redutabili, cel putin la fel de celebri ca prezentatoarele meteo, s-au saltat si ei cu o surprinzatoare vioiciune si vehementa pe baricada încapatoare a anticomunismului alaturi de groparul oficial. Situatia ar fi grava. Foarte grava. Cuvintele au început sa stirbeasca încrederea în capitalism. Natia e bântuita de nostalgii, „raul comunist“, raul biblic, care nu se sterge niciodata, raul etern, cum zice filozoful, fofilat în capitalism pur ca lacrima si împroprietarit gratios si amical pentru binele promis compatriotilor ignari, nu mai impresioneaza, Securitatea si ispravile ei odioase apartin istoriei, folclorului, securistii de ieri cu pensii de merit pentru a fi aparat ordinea pe atunci stabilita sunt cam morti sau cu un picior în groapa, tinerii au început sa-si puna întrebari suparatoare, destabilizante, periculoase despre capitalism si ororile lui, unii se declara fatis de stânga si gasesc – O, stupoare ! – ca în socialismul românesc s-au facut si s-au întâmplat si lucruri bune, iar discursul anticomunist s-a banalizat, si-a pierdut din pertinenta si adevar prin repetitie, monotonie si simplitate si nu mai e altceva decât propaganda ieftina pentru spalat creierele, decât terorism intelectual.
Cei împietriti de mai multa vreme sau mai recent pe încapatoarea baricada anticomunista traiesc, îndoielile si dilemele nu-si au rostul, într-o alta Românie decât cea de azi confruntata cu grave si insurmontabile probleme sociale si politice, cu proteste si revolte ale caror amploare si evolutie, în cazul în care nu vor fi înabusite (se pare ca se va întâmpla), nu prevestesc nimic bun. A fost si este, de fapt, pentru celebritatile noastre meteo subit îmboldite în ultimele saptamâni de simtul datoriei, o regasire a suspectei voluptati a unui oarecum pierdut de-a lungul anilor spirit combativ din motive de capatuire personala, de alcatuire si de consolidare a grupurilor de influenta, de aliniere în rânduri strânse la ideologia neoliberala dominanta. În vârtejul acaparator si dulce ametitor al atâtor exigente si oportunitati, nu e o scuza, vederea realitatilor concrete, mizerabile ale tarii le-a slabit pâna la cecitate. De unde credinta ca, dupa  douazeci si trei de ani de scormonire furibunda si nediferentiata în trecutul românesc socialist, anticomunismul s-ar fi cuvenit sa fie fara alte întrebari, de la sine înteles, cadou miraculos al însoritului cer capitalist, una din virtutile fundamentale ale românului de azi indiferent de vârsta, o convingere ferma, o trasatura de caracter definitiva, o noua gena cu care se vine în viata si se transmite din generatie în generatie pentru eternitate.
Se pare ca redutabilii si celebrii nostri mesageri ai vremurilor probabile politic, social, ideologic, moral si filozofic au mai crezut ca ceea ce îi lipsea anticomunismului primitiv si abrutizant, care a stat de altfel la baza carierei si prosperitatii lor, era substanta teoretica pe întelesul plebei, elanul, dilemele si certitudinile intelectuale, emotia, umorul fin, de cafenea, farâma de suflet ravasita cu masura de lipsa crasa de memorie istorica a românilor, de inexplicabila, dar juvenila si înduiosatoarea nerecunostinta si ignoranta a tinerilor. Si pentru ca tabloul sa fie complet, pornind cum se cade în astfel de situatii care cer rigoare de la admiratia si recunostinta pentru propria persoana, unul dintre ei a creionat portretul robot, ideal, al anticomunistului frecventabil si necesar bunului mers al societatii românesti.
Iata-l rezumat în toata splendoarea si în toate voluptatile lui suspecte: Democrat, liberal si adept al capitalismului din crestet pâna în talpi, dusman hotarât, vigilent si neiertator al totalitarismului ideologic, indiferent ca e de stânga sau de dreapta, respectuos al trecutului istoric adus la zi, al libertatii de expresie si al convingerilor politice moderate, bucuros ca lumea de azi a dat posibilitatea a trei milioane de români sa-si câstige existenta pe alte meleaguri, tolerant, nu e xenofob, nici rasist si nici antisemit si, tusa finala, de o rara întelegere pentru semeni si derivele lor, nu are nimic împotriva homosexualilor. Scuzati, a gay-lor.
Traim vremuri minunate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper