Un strigat disperat de trezire a constiintei nationale in Bucovina, la 1904

Un articol de I. OPRISAN

În 1904, aparea la Institutul de arte grafice si editura Minerva, din Bucuresti lucrarea „Rutenizarea Bucovinei si cauzele deznationalizarii poporului român. Dupa date autentice“, semnata „De un bucovinean“, prezentata drept „fragment din lucrarea nepublicata „Românii din Bucovina“, care nu s-a mai publicat si probabil nici nu a fost scrisa vreodata.
Caci nu atât perspectivele multiple ale unei cercetari monografice îl interesau pe autor, cât procesul de deznationalizare galopanta a populatiei bastinase, omogen româneasca, la rapirea, în 1776, a provinciei de catre Imperiul Austriac.
Cartea se voia, si era realmente, un strigat disperat de trezire a constiintei nationale si de dezvaluire catre fratii români din afara provinciei si, evident, pentru tot restul lumii, a monstruoasei crime pe care guvernul imperial o savârsea în Bucovina asupra unui popor întreg, cel românesc.
„E deja timpul suprem“ – scria el – „ca sa se informeze odata lumea culta europeana sau cel putin lumea româna, despre aceasta soarta atât de vitrega si amara, despre aceasta tratare atât de barbara la care e supus poporul român din Bucovina sub acest imperiu mare, nobil si cult.“

*
Cu o documentare uluitoare, realizata în ani lungi de cercetari, autorul scutura, mai întâi, praful de pe paginile istoriei, relevând caracterul exclusiv românesc al provinciei, leagan al nasterii întregii Moldove si cripta a mormintelor voievodale.
În sprijinul demonstratiei sale, Isidor Iesan(u) (1) recurgea nu numai la lucrarile stiute de istorie, ci mai ales la marturiile scriptice din perioada imediata urmatoare rapirii samavolnice a Nordului Moldovei (local denumita Arboroasa), care atesta ca Iosif al II-lea si primii guvernatori recunosteau românitatea limbii si a poporului, recurgând la limba româna ca la singura modalitate oficiala de comunicare cu bastinasii.
El insista chiar, în carte, ca inteligenta româna, îndeosebi tineretul studios, necuprins înca de pesimism în ce priveste viitorul, sa adune din zonele rutenizate de dincolo de Prut si de oriunde, deopotriva cu documentele vechi voievodale, de mare importanta pentru istoria nationala, orice corespondenta oficiala româneasca primita din partea autoritatilor austriece, pe care slavii si strainii de orice fel le-au distrus si le distrug intentionat spre a sterge urmele stapânirii române în acele parti. „E de mare urgenta“ – scria el – „de a le strânge aceste documente, atât cele din perioada statului moldovan, cât si cele din timpul rapirii Bucovinei de Austria, caci toate acestea se afla în mare pericol de a fi nimicite de fanaticii si panslavistii ruteni, carora le sunt atare documente o groaza nationala, care nimicesc si sfarma în panslavismul lor fanatic chiar si pietrele mormintelor ce contin vreo inscriptie româneasca.“
Dar, mai ales, autorul invoca drept argument capital primele recensaminte ale populatiei, efectuate de austrieci.
Supunându-le unei îndreptatite critici, caci toate mistificau realitatea – dupa cum s-a dovedit apoi, si prin falsitatea hartilor, special întocmite spre a servi diplomatilor si dregatorilor care au semnat anexarea Bucovinei la Casa de Austria (2) –, autorul conchidea ca „rutenii nu formau pe timpul anexarii nici macar a saptezecea parte din toata populatiunea Bucovinei“.
Nu numai rutenii, dar toate celelalte populatii alogene: germani, rusi, polonezi, evrei, armeni, fie ca nu existau, fie ca erau insignifiante în raport cu numarul locuitorilor autohtoni români.
Si dintr-odata statisticile încep sa consemneze fraudulos un spor imens de ruteni, dar si de germani si evrei, care egalau scriptic sau chiar covârseau numarul populatiei bastinase.
Un asemenea spor, observa autorul aducând numeroase marturii, nu era nici natural, nici real, ci creat artificial printr-o sumedenie de procedee dintre care enumeram: 1. includerea între ruteni a tuturor românilor care, coplesiti de invazia ruteano-polona, izolati de ceilalti autohtoni, nu mai vorbeau româneste; 2. considerarea ca ruteni a tuturor românilor care, prin calitatile lor, stapâneau, pe lânga româna si ruteana; 3. adaugarea la ruteni sau germani a tuturor copiilor români, care, nedispunând de scoli elementare, gimnaziale si liceale, trebuiau sa studieze în scolile mai ales rutene sau germane; 4. silirea populatiei române sa-si dea, sub amenintare, copiii la scoli straine etc., etc.
În plus, cadrele didactice si functionarii, în majoritate de alte nationalitati – caci absolventilor români de scoli de specialitate li se faceau tot felul de sicane spre a nu putea ramâne printre ai lor, în Bucovina –, stabileau dupa bunul plac apartenenta nationala a localnicilor.
Datorita unor asemenea proceduri, încurajate de guvernul local al provinciei (ducatului) si sprijinite – credea autorul – de guvernul central imperial, românii erau total nedreptatiti în privinta atribuirii drepturilor ce li se cuveneau.
Semnificativ ni se pare paralelismului pe care Isidor Iesan(u) îl face între ceea ce aveau alte natiuni din imperiu în domeniul scolilor si cât ar fi trebuit sa avem noi românii, proportional cu numarul de locuitori cu mult mai mare fata de ele. Dar noi – românii din Bucovina – nu aveam nimic sau aproape nimic. Dam un citat ceva mai lung, revelatoriu, într-adevar, pentru inegalitatea strigatoare la cer semnalata de autor.
„Acest rezultat trist (al amânarii sine die a aprobarii cererilor române de creare a unor clase paralele române la liceele germane din Cernauti si Suceava) se mai agraveaza, daca consideram raportul între numarul diferitelor nationalitati din singuraticele provincii ale Austriei si între numarul scolilor secundare de care dispunem etc. Ne vor ajunge putine exemple: germanii din Carniola (28.177 la numar) au 2 licee si o scoala reala; românii din Bucovina (230.962 la numar) ar trebui, deci, sa aiba în raport cu ei 16 licee si 8 scoli reale; germanii din Litoral (19.454 la numar) au 3 licee si 3 scoli reale, noi ar trebui sa avem, daca ar exista vreo dreptate în Austria, 35 licee si 35 scoli reale. Italienii din Dalmatia (15.240 la numar) au 1 liceu si o scoala reala, deci noi românii din Bucovina ar trebui sa avem în raport cu ei 15 licee si 15 scoli reale. Dar sa ne marginim numai la Bucovina noastra. Germanii (159.477 la numar împreuna cu toti jidanii din tara, care singuri fac la un loc peste 100.000) au 5 licee, 1 scoala reala si 1 scoala normala, abstragând pentru moment de la paralele mixte cu trei obiecte în limba româna. Românii, deci, ar trebui sa aiba 7 licee si cel putin o scoala reala si una normala. În realitate, avem însa, precum am zis, numai asa-numite paralele române, apucatura de ochi, cu clase inferioare de la liceul din Suceava si paralele germa(no)-rom(âne) – înca o mare apucatura de ochi – tot la clasele inferioare de la liceul prim din Cernauti. Credem, prin urmare, ca acest rezultat înfatisat aici e destul de convingator pentru oricine, chiar si pentru guvernul nostru, cel prea parintesc. Avem, deci, prea si prea destule cauze sa ne plângem, ca ni se fac nedreptati strigatoare la cer si suntem în drept de a reclama de la guvern cel putin aceea, ce distribuie el cu atâta prevenire si îmbelsugare celorlalte popoare din imperiul austriac, avem dreptul sa pretindem aceasta cu atât mai mult, fiindca tot acest guvern, tot aceasta împaratie, tot aceasta Austrie a promis, la rapirea Bucovinei, solemn, înaintea întregului popor român adunat, si înca la acela prin mofturi austriece, adica prin gura împaratului Iosef II, dreptate, libertate, bunatate etc.…  dara durere amara, dreptatea si bunatatea austriaca fata de români e teribila, e foarte amara, e curat austriaca si întrece pe toate acele din timpurile invaziunilor barbare.“
Relevarea regimului cu totul special cu care erau tratati românii proaspat smulsi din teritoriul Moldovei e continuata de autor pâna la ultimele ei consecinte, ale adevarului nud, incredibil: „Pâna astazi noi n-am dobândit, ca de regula, nimic. Forurile competente, chemate de a da seama de aceste stari insuportabile, sau ca treceau peste jeluirile noastre juste, fara multa vorba, la ordinea zilei, sau ni se reprosa în fata «ca pretentiunile noastre ar fi prea exagerate» asa o zic ei! Dar cifrele de mai sus indicate nu sunt ele, oare, dovada cea mai zdrobitoare cât valoreaza dreptatea Austriei?“.
Concluzia ca „guvernele (sunt) cu totul barbare fata de români“ – ce i se impune autorului – e sustinuta de el cu numeroase alte argumente.
Avem în vedere, între altele, politica statornica de sufocare a elementului autohton prin aducerea în teritoriul bucovinean a unor valuri din ce în ce mai mari de emigranti slavi, germani, evrei, etc.; izolarea românilor din Bucovina printr-un „adevarat zid chinezesc“ de sate rutene fata de fratii lor din Moldova; transferarea averilor mânastiresti, obtinute din daniile voievodale, într-un fond religios pentru sprijinirea chipurile a vietii culturale a românilor, dar folosit pentru capriciile curtii si guvernului sau pentru burse acordate aproape în exclusivitate copiilor de alte natiuni, îndeosebi ruteni; implementarea în cele mai rodnice si frumoase locuri a unor comunitati nou sosite în zona spre a-i dispersa si izola pe români; transformarea limbii române – limba oficiala în momentul anexarii provinciei – într-o limba neagreata, chiar urmarita a nu mai fi folosita în nici un caz în institutiile statului (pâna la stergerea dreptului românilor adusi în fata instantelor judecatoresti de a-si spune pasul si de a-si dovedi nevinovatia prin graiul matern adesea singurul cunoscut), rutenizarea sau germanizarea ortografica a toponimiei si a onomasticii române spre a nu se mai cunoaste esenta lor româneasca (ex: Câmpulung devine Kimpolung, Cires > Czerez, Mândrisor > Mendryszor, Milleseuti > Millisoutz sau Stângaci devine Stingacz, Lupul > Lupulenko sau Lupasczuk, Turcan > Tzurkanowicz, Ciuperca > Czuperkowicz, Vasiliu > Wasilius sau Wassilowicz, Wasilewski, Petroniu > Petrowicz sau Petriniuk) etc.
Semnalând si prezentând în toata profunzimea lor faptele respective, cu consecintele imediate si de viitor asupra populatiei române, autorul considera, pe buna dreptate, ca ele fac parte dintr-un amplu program, statornic urmarit si draconic orchestrat, având ca tinta finala deznationalizarea bastinasilor si chiar extinctia lor. „Pentru noi românii“ – scria el – „nu exista dreptate în Austria. Pentru noi exista în Austria numai un plan bine precizat de guvern si de împaratie, deja de la rapire, si acesta este batjocorirea, otravirea si nimicirea natiunii române. Si dupa acest plan sublim, suntem noi tratati de catre mult generoasa si glorioasa Austrie.“ Sau: „Politica guvernului (constituie) o procedura dusmanoasa, care tinteste direct si cu toata forta nimicirea noastra“.
Si mai departe: „Aici (la St. Onufri, unde sunt 43 copii germani, 1 rutean si 106 români, pentru care exista doi învatatori: unul pentru limba germana si unul pentru limba ruteana; pentru româna – niciunul) avem înca o dovada de misiunea cea importanta civilizatorica a Austriei în aceasta sarmana si nenorocita tara, adica nimicirea poporului român“.
În sfârsit, dar afirmatiile pot fi mult sporite: „Cu cât mai mult si mai temeinic studiem astazi harta etnografica a ducatului bucovinean, cu cât mai mult urmarim noi cauzele istoriei, care au efectuat constelatiunea popoarelor de astazi în Bucovina, cu atât mai mult suntem noi patrunsi de convinctiunea elementara ca, deja imediat dupa anexare, zelul puternicilor au tins cu toata forta într-acolo, de a dezbraca pe aceasta sarmana tara de caracterul ei etnografic originar, si de a o preschimba în o provincie cu caracter cu totul slav, ca, astfel, dupa logica politicii sublime si foarte istete din Viena, sa lege aceasta tara mai trainic de imperiul austriac, si spre a se apara de teribilul dusman valah“.
Îngrijirea autorului pentru viitorul românilor bucovineni era cu atât mai mare, cu cât parlamentarii lor, alesi de ei în guvernul local si imperial, se deziceau de interesele nationale si, fie pactizau cu dusmanii, fie cântau cu inconstienta în struna acestora, fiind tot timpul dezbinati unii de altii spre a nu forma „blocul“ necesar apararii propriului popor.
Fata de o asemenea situatie, ce a atins la hotarele dintre secolele XIX-XX pragul paroxismului, Isidor Iesan(u) cheama, în primul rând, întreaga intelectualitate, dar si pe ceilalti conationali, saraci si bogati, la unire sub steagul românesc, militând pentru trezirea constiintei, ce impunea, dupa el, înainte de toate: întoarcerea la graiul stramosesc si la utilizarea lui atât în public, cât mai ales în intimitatea familiei, pentru a crea cadrul de educare al tinerei generatii si a generatiilor ce vor urma.
De aceea si scria Isidor Iesan(u) lucrarea pe care o adnotam spre a atrage luarea aminte a lumii întregi si în primul rând a românilor, din tara si din provincie de ceea ce se întâmpla în Bucovina.
„Daca acest proces (de rutenizare rapida) ar urma pe cale naturala“ – scria el – „n-am putea nimic obiecta; însa acest proces de slavizare este patronat de însesi forurile competente administrative“, vizând deznationalizarea grabnica a românilor si lichidarea lor totala.
Propunerile sale pentru redobândirea simtamintelor românesti sunt multiple – de la regasirea puterii de coeziune etnica pâna la opozitia armata -, dar esentiale i se par câteva.
Înainte de toate, hotarârea oricarui român de a se dedica cu trup si suflet  cauzei nationale, caci, dupa cum bine observa, „se pune întrebarea decisiva: au voim sa existam pe acest vechi pamânt al nostru, si atunci trebuie sa ne întarim rândurile si sa ne repulsam cu toate puterile noastre disponibile, ba chiar cu forta, acestei barbarii, sau sa renuntam de a mai exista, de a mai fi, pe acest pamânt istoric românesc“.
În al doilea rând, aspiratia unanima de a iesi cât mai repede de sub înrâurirea strainilor de orice natura. „Eu repet, deci, de o mie de ori, ca trebuie sa fie exterminat cu desavârsire acest curent contagios cosmopolitist, aceasta boala molipsitoare, pe care fanaticii naivi sau speculanti mai îndraznesc sa-l agite în sânul societatii noastre.“
De mentionat ca autorul includea între straini, pe „toti acei locuitori ai unei tari, care merg împotriva curentului national al poporului autohton“. „Sunt si vom sustine aceasta parere“ – atragea el atentia – „si suntem gata a o aplica chiar acelor români, care pentru cuvântul ca sunt nutriti cu o idee gresita, cauta sa dovedeasca ca natiunea româna întelege gresit mersul sau. Cu atât mai mult când acei români ar sustine o asemenea teorie din punctul de vedere al folosului lor personal; acestia sunt niste tradatori ai propriei lor natiuni, si sunt mai periculosi si mai vrednici de dispretul românului adevarat, decât strainii cei mai pretentiosi.“
În al treilea rând, credinta transformata în constiinta clara „ca noi românii avem o misiune si o menire sublima aici pe pamânt“.
În al patrulea rând adoptarea „exclusivismului hermetic“, dupa exemplul celorlalte nationalitati – „cehi, poloni, maghiari“ – care, desi putini, sunt în stare de a se „impune cu atâta forta strainului“. „Ei sunt prin exclusivismul lor în stare de-a rezista tuturor atacurilor nationale. Pentru noi e acest exclusivism hermetic si mai necesar, pentru ca noi ne aflam astazi în situatiuni cu mult mai amare si mai pierdute decât ei, pentru ca ne aflam în o pozitiune de aparare disperata“.
În al cincilea, si cel mai important rând, cladirea cu responsabilitate si afectiune, a unei generatii tinere sanatoase formata „printr-o educatie fireasca, potrivita în împrejurarile noastre românesti“, în stare sa schimbe „starea noastra politica, culturala, sociala si economica.“
„Relativ la ferirea tinerimii noastre de influentele straine“ – reflecta Isidor Iesan(u) altadata – „accentuam aici si necesitatea nationalizarii vietii noastre sociale, a nationalizarii vietii noastre familiale deja aproape de tot înstrainate. Deci, dara, scoala, familia, societatea noastra curat româna nationala, deci, dar, numai un mediu exclusiv si curat român, e în stare sa creasca si sa formeze o tinerime româna tare, puternica, rezistenta, energica, entuziasmata pentru marirea poporului sau. O conceptie înalta, filosofica, idealista a vietii, aceea a traiului pentru poporul tau în prima linie, numai o asemenea elevare sufleteasca poate îndruma tinerimea pe caile cele drepte si bune ale datoriei nationale si ale datoriei omenesti.“
Cât de actuale sunt stringentele impuse de autor tineretului din 1904 si astazi, desi, generatia tânara nu mai traieste sub opresiune!
Aceste obiective – si multe altele ce decurg din ele – menite a schimba destinul românilor din Bucovina, trebuiau neaparat puse, dupa autor, sub semnul devizei: „prin cultura – dar numai cultura nationala – la lumina si libertate!!“
„Pentru ca aceasta arma – cultura – sa nu devina fatala“ – preciza el –  „pentru «individualitatea noastra nationala», tocmai pentru ca o cultura straina, fie franceza, fie germana, fie slava, sa nu poata absorbi fiinta noastra nationala distincta, nota fundamentala a culturii noastre trebuie sa fie nationala, ceea ce nu se poate decât sub impulsiunea unei constiinte nationale puternic dezvoltate.“
Evident, Isidor Iesan(u) nu vedea realizarea schimbarii în mod instantaneu. El atragea chiar atentia ca e nevoie de o „munca onesta si severa, împreunata cu perseverenta, cu inspiratiunea si entuziasmul sfânt în luptele noastre pentru existenta, fata de curentul distrugator ce ne înconjoara“, ca e nevoie ca cei angajati în lupta sa fie „îndrazneti si totodata cu prudenta“, în actiunea de „salvare a natiunii noastre comune.“
La îndoielile conationalilor contemporani, ca s-ar putea ajunge la asemenea înaltatoare tinta, autorul raspundea: „Înca nu e prea târziu. Înca poporul român exista si rezista atacurilor vehemente si barbare ale puterilor unite ale rusilor si ale guvernului prea parintesc, înca ierarhia greco-ortodoxa din Bucovina este româna si constituie un zagaz, o stavila puternica“.
Sau: „Nu s-a stins înca în toate familiile înconjurate de mediul strain constiinta nationala – si o organizare pe baza sociala si economica ar putea sa transforme înca aceste ramasite de români într-un trup national, ai carui urmasi, în loc sa devine pionierii dusmanilor nostri de moarte, vor putea sa fie tot atâtia stâlpi ai natiunii noastre“.
Iar celor care ripostau ca „traiesc în vremuri grele“, ca „poporul consta numai din indivizi“, ca nu exista energiile care sa-i îndemne spre idealul dorit, autorul le raspundea, pe buna dreptate, ca „tocmai vremurile grele pretind oameni mari, caractere puternice intacte, suflete morale, iar nu inimi putregaite, suflete corupte, caractere venale, mostre de rautate, indivizi fara inima, fara suflet, fara morala. Tocmai, fiindca vremurile ce le traim sunt extrem de grele, pot fi ele chiar fatale pentru viitorul nostru national. Pentru aceea trebuie individul sa se subordoneze intereselor obstei, tocmai fiindca noi românii bucovineni am ajuns, prin egoismul nostru personal crasant, prin indiferentismul national, stadiul unde nu mai poti spera în viitorul nostru national. În razboi numai lasii se gândesc la sine, iar acestia sunt împuscati ca niste nemernici. Ostasii buni nu se mai gândesc la sine, ci numai la învingerea din urma. Si noi purtam un razboi foarte greu, foarte teribil, foarte amar si totodata si foarte inegal. Un razboi de existenta nationala, purtat fara arme fizice, dar pentru aceea cu atât mai crud, pentru ca armele legii nu trec astazi în Bucovina, nu trec astazi în Austria în statul cel de legi si de ordine, nu trec astazi în timpul cel grozav laudat si ciuciulit, de cultura, de umanism de dreptate, pe când asasinii nostri uzeaza dupa plac de toate armele faradelegii, ale miseliei si de forta majora. Si totusi trec ei de oameni cinstiti, de popoare, de state cinstite, pentru ca au deocamdata puterea si forta bruta în mâna lor, iar forta primeaza dreptul; deci sa apelam si noi la forta bruta, ca sa revenim la dreptul nostru uzurpat“.
Cerând drepturi egale, tratament normal ca pentru toate celelalte natiuni din imperiu, consideratie fireasca pentru limba, traditiile, mostenirea culturala si economica transmisa de stramosi, pentru pamântul si mormintele voievozilor aureolati de glorie, autorul nu se sfia sa invoce urmarile disperarii: „Voim înca“ – scrie el – „sa urmam, precum am zis, calea legala (desi nu mai are, în Austria cea asa-numita constitutionala trecere legea si dreptatea), ca sa vada lumea cât de îndelung rabdator e românul. E un joc frivol si prea riscant jocul ce-l joaca Austria cu noi. Si funia se rupe daca o întinzi prea tare, si fierul plesneste daca pui prea mari greutati pe el. Daca vom fi adusi, însa, cu forta la disperare – si pe aceasta cale ne-a adus deja foarte departe guvernul si toata administratia austriaca – atunci nu mai garantam nici unul din noi de actiunile ce le poate face un popor complet disperat, nici de urmarile ce pot aduce cu sine un guvernamânt atât de rafinat, atât de barbar si salbatic, care întrece pe atâtea parti pre cel din Rusia, din Turcia, ba chiar (pe) cele din tarile salbatice ale Africei Centrale“…
Sau: „Noi vedem cum pamântul cel sfânt românesc al Bucovinei se pângareste, se spurca în modul cel mai brutal. Aceste stari ne impun cu forta o reactiune elementara, care ne dicteaza imperios cu ant-aut. Sau avem de asteptat ceva bun de la Austria sau n-avem nimic de asteptat. Aici trebuie sa fim noi românii cu totii clar. Cu oportunism, cu momeli, cu perfidie si înselaciuni, nu mai merge“.
Formulând o asemenea posibila evolutie a raporturilor romano-austriece, Isidor Iesan(u) intra de fapt în zona premonitiilor de care e încarcata cartea.
Caci dincolo de analiza lucida, obiectiva, a starii de fapt a românilor din Bucovina, autorul se lansa nu o data în reflectii surprinzatoare, care s-au adeverit, asupra însasi sortii Imperiului austriac.
Cu aproape doua decenii înainte dezmembrarii imperiului care înghitise atâtea tari si fragmente de tari, devenind o veritabila închisoare a popoarelor, Isidor Iesan(u) îi prevedea stingerea: „Va pica guvernul, va pica si Austria. Atunci va pica si sprijinul ei atât de neprecugetat si acest mediu depravat social va pica si el în prapastia sa, ca tot ce e corupt si molipsit în lume, lasând dupa sine numai o amintire de niste timpuri amare si de urgie de granit“.
Sau înca si mai explicit, în sensul rasturnarilor impuse de înrobirea nemiloasa a popoarelor din imperiu: „Din opiniile modeste ce am desfasurat aici, privitor la unele din problemele de capetenie ale vietii noastre nationale contemporane, speram ca se degajeaza limpede acest principiu al muncii neobosite, care singura ne poate mântui înca de primejdiile amenintatoare, care mereu se gramadesc peste poporul nostru si care singura ne poate mântui, curata si feri pentru viitorul apropiat când, dupa toata probabilitatea, momente istorice decizatoare în monarhia noastra, ba chiar în întreaga Europa, vor pune la ultima încercare si puterea noastra etnica. Sunt tot evenimente politice acelea, care au scos din alvie viata de stat în aceasta parte a monarhiei si care zguduie rarunchii diferitelor popoare din provinciile austriece. Departe de a însemna o nenorocire trecatoare, reprezinta presemnele clare ale unei prefaceri a imperiului habsburgic în conformitati conditionate cu principiile de nationalitate“.
E surprinzator cum autorul, care dorea sa înfatiseze doar situatia ajunsa la paroxism a românilor din provincia furata, Bucovina, întrevedea dincolo de solutiile propuse, care erau cele firesti, si rezolvarea ei de catre destin, prin Primul Razboi Mondial.
E un merit exceptional, pe care tinem sa-l relevam, odata cu frumoasa definitie pe care o dadea patriei: „Pâna unde se extinde limba româna, pâna acolo e si patria româna. Si pâna când nu vom avea cu totii o patrie comuna, existenta românilor va depinde totdeauna numai de la bunavointa acelora ce dispun de puterea bruta fizica si de soarta noastra“ – definitie prin care anticipa  „marea unire“ (necompleta, din 1918).

 

NOTE:
1) Autorul si-a semnat lucrarile, fie Isidor Iesan, fie Isidor Iesanu (chiar Iesianu).
2) A se vedea studiul lui M. Popescu-Spineni, „Harta Bucovinei din 1774“, „Revista istorica româna“, vol. I-XII, 1941-1942, p.149-162 (extras, BAR: II 188521).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper